Poate e trasa la subiect dar apropo de meditatia la care ne inviti: eu cred ca "interesul public" trebuie sa negocieze cu "individul", nu stiu cat trebuie sa fie suma, dar cu siguranta ea trebuie sa fie rezultatul unei intelegeri si nu unei impuneri. Interesul public poate justifica necesitatea, dar nu si pretul.
Cred ca la limita o atitudine de cumparator corect si potent din partea statului ar putea rezolva multe din blocaje (ma refer in special la drumuri)
Ex: pret peste medie, oferte alternative, oferte compensatorii (utilitati, constructii, gratuitati, scutiri, actiuni, particpatiuni etc) ar putea sa aduca statul in pozitia de cumparator "dorit" si exproprierile ar deveni o chestiune de bani nu de timp. Per ansamblu nu-s convins ca "interesul public" ar fi foarte afectat, dimpotriva.
23 aprilie 2008 la 11:53
Viaţa e complicată, iar o parte din povestea Pasajului Basarab, descrisă cu har de Titus Vulpe într-un comentariu din Gândul, o dovedeşte cu prisosinţă. Hai să vedem pe scurt: un proprietar este expropriat. Casa în care stă familia respectivă, probabil numeroasă, slab educată, lipsită de resurse ar valora pe piaţă cam 10.000 de Euro. Atât îi oferă şi Primăria drept răscumpărare pentru paguba produsă prin expropriere. Până aici lucrurile par a fi simple. Aici însă apare întrebarea fundamentală: chiar aia să fie valoarea casei pen[Image]tru proprietar? Oare ceea ce trebuie plătit este preţul pieţei sau preţul pieţei ajustat în funcţie de utilitatea oferită de casă proprietarului? Să zicem că proprietarul nu deţine o altă locuinţă şi că pierderea proprietăţii sale actuale îl aruncă pe drumuri. Atunci nu cumva preţul corect al fi egal cu preţul de înlocuire a bunului pierdut? La urma urmei proprietarul este forţat să renunţe pentru binele comun la unica sa sursă a unei siguranţe locative, fie ea şi îndoielnică. Nu ar fi oare îndrituit să solicite colectivităţii ca în schimbul sacrificiului său să i se ofere nu bani, ci un bun similar? Să zicem că avem acum un alt proprietar, mai puţin scăpătat. Casa cu pricina este a familiei sale de 4-5 generaţii. Acolo s-au născut, au crescut, au iubit, au urât, s-au bucurat, au suferit şi au murit câteva generaţii. O parte din fiinţa sa este în cărămizile sau în chirpiciul acela la care acum trebuie să renunţe, în cele câteva viţe de vie din curte, în cei doi stâlpi ce au constituit cândva un scrânciob încropit de străbunicul său pentru bunica maternă. Ar trebui omul acesta să fie despăgubit pentru sacrificiul său, pentru renunţarea sa în favoarea binelui comun? Aceasta sunt întrebările fundamentale la care poate ar trebui să medităm. Ele rămân ca atare dincolo de substratul ideologic al articolului invocat mai sus, apărut într-un jurnal care loveşte în tot ce este altfel decât orientarea sa politică, indiferent de situaţia relatată. Acest prost obicei de a incrimina înainte de a reflecta îndeajuns pare a fi din păcate meteahna întregii prese scrise, înregimentată spre Cotroceni, PSD sau PNL. Poate că mai marii trusturilor de presă ar trebui să se gândească şi la efectul înregimentării ideologice atunci când privesc la scăderea tirajelor. Sau poate că dimpotrivă aceasta are efectul contrar, atrăgând cititori. Dar acestsa este deja un cu totul alt subiect…
"Cocioaba, dreptatea şi interesul public"
1 Comentariu -
Poate e trasa la subiect dar apropo de meditatia la care ne inviti:
eu cred ca "interesul public" trebuie sa negocieze cu "individul", nu stiu cat trebuie sa fie suma, dar cu siguranta ea trebuie sa fie rezultatul unei intelegeri si nu unei impuneri. Interesul public poate justifica necesitatea, dar nu si pretul.
Cred ca la limita o atitudine de cumparator corect si potent din partea statului ar putea rezolva multe din blocaje (ma refer in special la drumuri)
Ex: pret peste medie, oferte alternative, oferte compensatorii (utilitati, constructii, gratuitati, scutiri, actiuni, particpatiuni etc) ar putea sa aduca statul in pozitia de cumparator "dorit" si exproprierile ar deveni o chestiune de bani nu de timp. Per ansamblu nu-s convins ca "interesul public" ar fi foarte afectat, dimpotriva.
23 aprilie 2008 la 11:53