Trimiteți un comentariu pe: Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Mă tot frământă această întrebare, legată de o întâmplare din trecutul meu pe care am povestit-o mai multora, dar pe care nici azi nu o înţeleg pe deplin. Ca să mă lămuresc, m-am adresat CNSAS. Iată mai jos scrisoarea pe care le-am trimis-o acestora, descriind de ce nu am idee ce poate scrie în prezumtivul meu dosar de la fosta Securitate. [WARNING: postarea e lungă şi poate fi plicticoasă dacă nu vreţi să aflaţi detalii despre sfârşitul anilor 1980, în Prahova. Click pe titlu dacă vreți să vedeți toată postarea]

Stimate preşedinte al CNSAS,

Motivele pentru care vă solicit accesul la dosarul meu sunt expuse în povestea de mai jos. Îmi cer scuze, dar nu reuşesc să o condensez, prin urmare vă mulţumesc anticipat pentru amabilitatea de a o parcurge până la final şi pentru soluţionarea favorabilă a solicitării mele.
Cu respect,
Cristian-Bogdan Voicu

Motivaţia cererii
Întâmplarea pe care o relatez a avut loc prin octombrie 1989. Pentru a înţelege mai bine cele petrecute am nevoie să descriu un pic contextul.
Aveam pe atunci 17 ani şi eram elev la Liceul Ion Luca Caragiale (LILC) din Ploieşti. Pe atunci, fiecare clasă avea un şef de clasă, iar în clasa a XI-a C se întâmpla ca să fiu tocmai eu cel care juca acest rol. Aşa cum probabil ştiţi, rolul era unul formal, dar implica şi responsabilităţi în cadrul UTC. Mai exact, aveam de raportat mereu varii activităţi pe care le-am fi desfăşurat în cadrul organizaţiei UTC din clasă. Raportul nostru, atunci când exista, conţinea numai ficţiuni. Domnul diriginte, reputatul profesor de fizică Viorel Popescu, pe atunci tânăr, era departe de a fi un iubitor al activităţilor aberante propuse de UTC. Clasa noastră cred că era la rândul ei o clasă normală: toţi eram membri UTC şi aşa cred că era în toate clasele din şcoală; niciunul nu era însă preocupat să promoveze politica partidului.
Mai toţi ascultam Europa Liberă şi Vocea Americii, măcar pentru simplul motiv că transmiteau muzică. VoA avea emisiuni în fiecare seară, ce e drept scurte, dar la ore accesibile (parcă de pe la 9-şi-10 până la 9:30??) dedicate pe rând muzicii pop, hard & heavy, country etc. Europa Liberă transmitea emisiuni mai lungi, de câte 50 de minute, dacă nu cumva mai mult, parcă de două ori pe săptămână, dar la ore târzii (cred că erau după miezul nopţii, începând cu ora 0:10). Era imposibil ca, aşteptând emisiunile cu muzică, să nu auzi şi ştirile, să nu cunoşti vocile lui Emil Hurezeanu sau Nicolai-Constantin Munteanu.
Revin la rapoartele privind activităţile celulei UTC a clasei. Sunt două detalii importante aici, în afară de faptul că nu îmi amintesc exact dacă rapoartele se chemau rapoarte sau procese-verbale, şi dacă denumirea oficială era de „celulă UTC a clasei”. Cred însă că aceste aspecte sunt mai puţin relevante. Mai important este că eram o clasă de matematică-fizică, adică una dintre cele trei clase privite ca fiind mai bune, la unul dintre cele două licee importante ale Ploieştiului. În Prahova, cel mai populat, urbanizat şi educat judeţ al ţări exceptând Bucureştiul, erau pe atunci doar trei licee care avea permisiunea de a organiza clase de mate-fizică: Caragiale şi Mihai Viteazul în Ploieşti, respectiv Nicolae Grigorescu în Câmpina. Primele două aveau dreptul de a avea câte 3 clase de matematică-fizică, iar Grigorescu doar … jumătate de clasă. În generaţia noastră, acea jumătate de clasă de la Câmpina a produs mulţi oameni de ispravă, între care şi un personaj public destul de cunoscut, blogger şi şef de agenţie a colectare a datelor între altele. Am colegi de generaţie care au absolvit şi la alte licee din judeţ, la Văleni, la Breaza, la Buşteni, la Sinaia, dintre cei pe care i-am cunoscut încă de pe atunci şi care erau deja lideri ai generaţiei noastre. Acelaşi lucru se petrecea în toate generaţiile şi în mai toate liceele (un bun prieten, acum un redutabil om de ştiinţă, a absolvit în Urlaţi cu un an înaintea mea). Numai că, la vremea respectivă, pentru cei din jur, cele şase clase şi jumătate de mate-fizică constituiau, elita judeţului. Mai mult, liceul nostru era şi atunci, ca şi acum, cotat drept unul dintre cele mai bune din ţară. Rezultatele la Olimpiadele şcolare naţionale ne plasau constant între primii. În toate seriile, la Caragiale, clasa etichetată cu litera C era considerată cea de care erau legate cele mai multe speranţe ale liceului la olimpiadele amintite. Nu eram cu nimic mai presus de A sau B, colegii de acolo fiind cel puţin la fel de buni ca şi noi, dar litera C avea în ea un soi de obligaţie de a performa bine.
Şi aici apare al doilea detaliu important al acestei lungi introduceri. Prin clasa a IX-a, prin decembrie cred, a fost o inspecţie a UTC-ului. Şi pe atunci eram şef de clasă. Întâmplarea face ca eu să fi chiulit de la ore la momentul inspecţiei. Raportul nostru de activitate de atunci era extrem de stufos. Era exclusiv opera mea. Includea cred măcar o sută de pagini, găurite cu perforatorul şi incluse într-un dosar cu şină, din acelea din carton crem-maroniu, asemănător hârtiei igienice, având coperta din faţă constituită din o fâşie îngustă ce lăsa la vedere prima pagină. Toate paginile erau scrise pe coli de hârtie albe. Prima dintre ele avea un text de câteva rânduri, pe care îl scrisesem cu stilou albastru. Apoi era un tabel frumos desenat cu creion de 0,5 mm şi completat în cerneală albastră cu planul de activităţi pe trimestrul I. Nu îmi aduc aminte ce activitate inventasem pe pagina a doua…
Dosarul cu pricina nu stătea în clasă, ci cred că era prin cabinetul responsabilului cu UTC-ul, care pe atunci cred că era doamna Marina Răduş, o profesoară de istorie de bună calitate. A venit prin urmare controlul de la UTC-ul municipal sau judeţean. Liceul a hotărât să îi prezinte activitatea unor clase. Şi care clase erau mai potrivite decât cele considerate de elită şi care aveau un dosar de activitate gros? Au luat dosarul nostru, l-au răsfoit şi au cunoscut satisfacţia stupefiantă de a reuşi să îl lectureze pe tot cu o viteză incredibilă: toate paginile, exceptând primele două erau albe. Doar nu eram prost să îmi pierd timpul completând activităţi stupide. Învăţasem strategia asta de prin gimnaziu, când fusesem şef de detaşament de pioneri timp de patru ani sau poate chiar din clasele primare când exersasem metode similare ca şef de grupă…
Evident, au trimis după şeful de clasă. Cum ziceam, la momentul respectiv nu mă aflam în clasă. Dacă îmi amintesc corect, foloseam ora respectivă ca oră de relaş, jucând fotbal pe terenul de fotbal al şcolii, împreună cu alţi câţiva colegi de la diferite clase. Oana, una dintre colegele mele, a fost cea care m-a înlocuit şi s-a aflat în neplăcuta situaţie în care a trebuit să dea explicaţii.
Cele de mai sus nu au directă legătură cu întâmplarea pe care vreau să vă o relatez şi care conduce la cererea de față. Ele însă constituie elementele de fundal care erau clare în mintea mea, în octombrie 1989, la 17 ani, când am fost invitat la biroul directorului adjunct unde urma să fac faţă unei inspecţii de la UTC…
Nu ştiu cum se întâmpla, dar iarăşi folosisem o oră pentru relaxare pe terenul de sport. Cred că fusese o oră de CSP (Cunoştinţe Social-Politice) sau de UTLCM (Utilaj Tehnologic al Lucrărilor şi Construcţiei de Maşini), materiile mele preferate pentru escapade pe baza sportivă. Ea urmase unei ore de sport, cu frustrările ei de a nu juca nimic şi de a face doar exerciţii fizice. Aşa că un fotbal pe bază fusese consecinţa firească, în ciuda faptului că ploaia din ziua precedentă făcea ca asfaltul terenului de handbal pe care jucam să fie umed. Întârziasem câteva minute şi la ora de română. Profesor ne era doamna Irimela Marian (Irimescu), pe care cred că au îndrăgit-o toate generaţiile de absolvenţi ai LILC şi unul dintre profesorii mei de la care am avut între cele mai multe de învăţat. Tocmai îmi înghesuiam echipamentul sportiv într-un pupitru de la o bancă din faţă (prima bancă, rândul de la uşă, de obicei liberă, în care însă poposisem pentru că locul meu obişnuit fusese deja ocupat, dată fiind întârzierea pe terenul de sport). Toate aceste imagini mi-au rămas puternic întipărite în minte şi le simt vii chiar şi acum, la 22 de ani şi jumătate distanţă.
A intrat pe uşă o fată, probabil eleva de serviciu pe şcoală. A anunţat că şeful clasei este invitat la biroul directorului adjunct, pentru o inspecţie de la UTC. Nu cred că e nevoie să spun cum arăta dosarul nostru cu procese verbale, deşi poate ar fi util să precizez că de astă dată era mai bine: nu aveam deloc dosar.
În faţa biroului directorul adjunct (un alt profesor remarcabil de fizică, domnul Tudor Pătraşcu) erau adunaţi 6-7 şefi de clasă de la clasa a XI-a. E posibil ca alţii să fi fost în stagiile de practică industrială sau la orele de sport. Cert este că din 12-13 clase câte eram, doar jumătate erau reprezentate. Anul acela era singurul în care am învăţat după-amiaza în timpul liceului. Cred că era în jurul orei patru, destul de neobişnuit pentru o inspecţie, dar acest gând mi-a venit în minte abia acum. Cred că de la A era acolo Nicoleta, de la B - Oana, cu care am fost coleg din clasa I până în a VIII-a şi care îl înlocuia pe Dragoş (de asemenea fusesem colegi de clasă opt ani de zile), care lipsea din motive pe care nu mi le amintesc. De la D era Simona şi tot aşa, numai fete în afara mea.
Intram pe rând în birou. Eu am fost penultimul. Nu ştiu ce au făcut acolo cei de dinaintea mea, eu cred că m-am conversat în timpul acesta cu Oana. Ea a fost singura care a rămas în holul frumos de la intrarea în liceu, la parter, în timpul în care eu am fost în biroul directorului adjunct.
Odată intrat acolo am constatat cu surprindere că domnul profesor Pătraşcu nu era de faţă. La biroul dânsului stătea un tip bărbos. Mulţi ani mai târziu, când l-am cunoscut pe XYZ QWK, am constatat că tipul cu pricina semăna cu domnia sa şi fizic şi ca mod de a vorbi.
Cel din faţa mea nu s-a ridicat de la birou. Cred că m-a invitat să stau jos, dar nu sunt foarte sigur în acest sens. Nu s-a prezentat sau, în surescitarea de atunci, nu am sesizat eu să se fi prezentat. Mi-a spus că este de la UTC şi mi-a spus că vrea să ştie ce activități desfăşurăm noi pe linie de UTC. Eram montat aşa că am început să turui tot felul activităţi închipuite, oferind varii detalii şi utilizând o limbă de lemn autentică. Scopul meu era să îl conving de la început că suntem în regulă şi să evit eventualele întrebări despre dosarul cu procese verbale, cel care, aşa cum am spus, lipsea cu desăvârşire şi fusese în neregulă cu doi ani în urmă. Pe măsură ce vorbeam mă simţeam sigur pe mine, şi de aici, pentru o bună parte din conversaţia ce a urmat, a izvorât probabil sentimentul că am controlul asupra situaţiei bizare în care mă aflam.
„Bine, opreşte-te!”- mi-a spus la un moment dat cel din faţa mea. „Ştii, eu nu sunt de la UTC, ci de la Securitate”. Nu era chiar primul securist pe care îl vedeam, mai ştiam unul, o rudă prin alianţă, dar era primul pe care îl cunoşteam în timp ce se afla în misiune. Iar misiunea lui eram chiar eu! Am avut un moment de ezitare, dar nu cred că am lăsat să se vadă prea multe în acest sens. A continuat întrebându-mă ce ştiu despre elevii de la LMV care trecuseră graniţa în Yugoslavia. Amintirile mele erau vagi. Zvonul spunea că prin vacanţa de vară, doi elevi de la Liceul Mihai Viteazul, liceul rival din oraş, încercaseră să treacă graniţa la sârbi. Unul ar fi fost împuşcat în apă, iar al doilea prins pe mal, aşa auzisem, dar totul îmi era cât se poate de neclar. Strategia mea instantanee a fost să îl iau pe «nu» în braţe, dar în aşa fel încât să nu par tocmai idiot, încercând pe de altă parte să scap repede de acolo.
Întrebările au venit una după alta. „La voi în clasă ce aţi vorbit despre asta?” V-am spus că nu am auzit nimic despre asta. „Ai colegi care spun bancuri cu Ceauşescu” (în mintea mea: o fi vreunul care să nu spună?) Cu voce tare: Eu nu am auzit pe vreunul sau cam aşa ceva.
„Spune-mi cine ascultă Europa Liberă!” (în mintea mea mă întrebam dacă de vocea Americii nu o fi auzit, dacă nu cumva ştie că tata dă radioul atât de tare încât se aude din faţa blocului – stăteam la etajul unu, într-un bloc de cărămidă, cu ferestrele către intrarea în bloc; mi-a trecut prin minte să îi zic că nu ştiu ce e aia Europa Liberă, dar am zis că nu e cazul să întind prea tare coarda). Am mimat stupefacţia şi i-am explicat că „noi” nu avem timp de aşa ceva, că avem de învăţat că „sîntem cu olimpiadele” (suntem cu î din I, că aşa se scria şi rostea pe atunci). Spre surprinderea mea, s-a arătat convins de argument („mare tăntălău”, mi-am zis iniţial, apoi am intrat imediat în alertă să nu fie o capcană).
A scos ceva din buzunarul de la piept, din interiorul sacoului (pe atunci mai toţi bărbaţii purtau sacou şi pantaloni de stofă). Era o hârtie, o jumătate de A4 împăturită în patru, pe care mâinile lui mari au despăturit-o şi mi-au întins-o în timp ce mă privea în ochi şi îmi spunea că trebuie să o semnez. Am apucat să văd, în timp ce vorbea, că e o foaie dactilografiată, ce conţinea câteva rânduri. Aveam să le desluşesc doar câteva secunde mai târziu. Cu ochii la ele, nu am reţinut exact dacă mi-a spus imperativ să semnez, mi-a adresat o rugăminte, mi-a lăsat o alegere, sau a fost altfel. Cert este că, pentru mine, din momentul în care am desluşit textul, a fost clar că nu am altă alternativă decât să îl semnez.
Era un text simplu şi destul de inofensiv. Ocupa maxim 3-4 rânduri. Îl reproduc cu mare aproximaţie: „DECLARAŢIE // Subsemnatul, ________, mă angajez să îmi apăr ţara Republica Socialistă România împotriva acţiunilor duşmanilor ei”. Parcă mai era şi ceva cu „să fac totul pentru a apăra poporul”, dar nu sunt sigur. Am completat numele meu şi am semnat. Tehnic vorbind, aşa am devenit … turnător. Sau, mai exact am fost pe punctul de a intra în belele, aşa cum explic mai jos. Cred însă că şi azi aş semna fără ezitare. Singura chestie cu care nu aş fi de acord ar fi „Republica Socialistă”, dar acesta era numele ţării mele atunci. Altfel, acolo nu spunea pe nicăieri că ar trebui să fiu turnător, să spionez pe alţii, să informez despre ce spun şi gândesc aceştia. Mă întreb dacă aşa or fi arătat toate angajamentele ca delator?
Am primit imediat varii instrucţiuni. Mi-a zis să fiu atent, să vorbesc cu colegii, să deschid bine urechile şi să ţin minte ce vorbesc aceștia despre Ceauşescu, despre Europa Liberă, despre comunism. Astea erau lucrurile care îl preocupau, că le-a repetat de mai multe ori. A făcut o remarcă nemăgulitoare cu privire la fetele care fuseseră în birou înaintea mea, cum că nu ar fi descurcăreţe. Remarca cu pricina mi-a lăsat impresia că ele nu au ajuns la confesiuni atât de avansate în privinţa meseriei sale reale. De altfel şi stătuseră mai puţin în compania lui.
M-a întrebat cine e tata şi cine e mama, în ordinea aceasta, cu se ocupă şi unde lucrează. A zis că îl cunoaşte pe tata, dar senzaţia mea a fost că de fapt îl confunda cu un alt Voicu, tot din IPG (Institutul de Petrol şi Gaze, numele de atunci al Universităţii Petrol şi Gaze Ploieşti). Acesta din urmă era suspectat de către cei pe care îi cunoşteam că era securist, şi adesea părinţii mei vorbeau despre acest lucru. Prin anii 1990 a candidat de altfel la Primăria Ploieştiului din partea PSM-ului lui Ilie Verdeţ, ceea ce mi-a întărit atunci ideea că omul fusese sau era securist. Acesta era fondul pe care se baza credinţa mea că cel din faţa mea îl încurca pe tata cu „securistul” respectiv. Evident, nu am avut niciodată certitudinea că persoana în cauză (acel Voicu de la IPG) era sau nu securist. Faptul că spusesem însă că e tata îl cheamă Ion, şi nu Jan, cum îl ştiau colegii, iar securistul meu, cel ce mă descususe, ezitase un pic la nume, îmi întărise atunci pe loc impresia că vrea să mă facă să cred că îi ştie pe ai mei părinţi şi că se gândeşte că aş fi fiul celuilalt Voicu.
Acest fapt avea să fie şi mai evident când a venit vorba de mama. Nu cred că era cineva să o strige Elena la Maternitatea din Ploieşti, unde oricum numărul de asistente medicale, chiar şi numai în secţia de Obstetrică şi Ginecologie, era remarcabil. Se vedea clar pe chipul lui, chiar şi pe sub barba destul de neîngrijită, dispusă mai degrabă spre periferia feţei, că nu are habar cine e mama, deşi spunea că da, crede că o ştie.
Mi-a spus că nu trebuie să spun nimănui ce am discutat, mai ales părinţilor mei. „O să te contactez eu. Dau telefon seara şi spun că sunt un coleg de al tău, Mugur”. A fost singura frază pe care mi-a adresat-o în limbajul codat pe care credeam eu pe atunci că îl folosesc securiştii. Eram deja uşor panicat şi construiam strategii în minte ce tâmpenii credibile să îi turui în cazul în care mă sună. Nu îmi amintesc unde a notat numărul de telefon. Să fi avut o bucăţică de hârtie pe care notase toate numele celor cu care vorbise, iar la mine să fi adăugat şi numărul de telefon? Să îl fi scris el sau eu pe declaraţia semnată de mine pe care o împăturise la fel de tacticos cum o despăturise şi o strecurase la loc în buzunarul de la piept, din interiorul hainei? Habar nu am.
Nu îmi aduc aminte exact nici formulele de încheiere, dacă ne-am strâns mâinile sau nu, deja îmi pierdeam uşor-uşor stăpânirea şi cred că am avut noroc că se încheia convorbirea. Am în minte o imagine vagă cu el ridicându-se de pe scaun pentru prima oară. Realizez acum că şi eu mă ridicam de pe scaun. Eu ieşeam din birou. Părea că şi el vrea să plece, ceea ce m-a surprins. „Să o trimit înăuntru pe colega care aşteaptă?” Acesta este singurul fapt pe care mi-l reproşez în împrejurarea respectivă, deși s-a dovedit oarecum util pentru a înţelege la ce asistasem.
Întrebarea mea a părut că l-a încurcat. A spus ceva de genul „hai, trimite-o şi pe ea”. Mi-a lăsat impresia omului care avea de îndeplinit un obiectiv şi cum deja îl îndeplinise era gata să plece cât mai iute. Trebuia să recruteze unul şi deja îl recrutase. Bifase sarcina, putea să meargă acasă, la trebuirile sale, la soţie şi copii sau unde o fi avut el treabă. Evident nu aveam habar dacă avea soţie şi copii, nu aveam pe atunci nici cea mai mică deprindere de a căuta verighete pe degetele oamenilor.
S-a aşezat la loc pe scaun. Eu am ieşit. Mai exact am deschis uşa, Oana a venit către mine, ne-am încrucişat fugitiv în faţa biroului, m-a întrebat de ce am stat atât, am spus destul de pământiu „Ai grijă ce spui”, a zis surprinsă „Ce?!”, dar nu a mai fost timp de altceva. A intrat înăuntru. M-am dus mai târziu la ea, nu a zis nimic relevant, eu nu am întrebat nimic. Securistul cu pricina era evident un idiot, nu eram nici pe departe persoana indicată să colecteze informaţii despre colegii mei. Nici după atâţia ani de zile nu am întrebat-o nimic pe Oana despre întâmplarea cu pricina. E adevărat că de mulţi ani de zile, singurele noastre contacte au fost 2-3 e-mail-uri. O să îi scriu neapărat după ce public această scrisoare. Sau poate chiar înainte? Pur şi simplu am regretat de atunci că nu mi-am ţinut gura, lăsând securistul să plece, fără a o mai pune şi Oana în faţa lui. Motiv pentru care adresez Oanei scuze publice.
Câteva zile, poate două săptămâni, m-am gândit la întâmplare şi am construit varii strategii de a spune ceva inofensiv pentru ceilalţi atunci când „Mugur” mă va suna. Am hotărât repede să nu le spun a lor mei. Mama s-ar fi panicat. Am decis să nu spun nici altora, după ce mi-a venit în minte o ipoteză alternativă: dacă „Mugur” de fapt nu e idiot, ci mizează pe faptul că eu o să spun altora ce am discutat cu el, acoperind astfel pe un turnător real din clasa noastră, iar apoi forţându-mă să spionez şi eu pentru el, că doar m-a prins în culpă.
Să recapitulăm. Era în toamna lui 1989. O vreme m-am întrebat dacă nu cumva nu o fi fost în 1988, dar faptul că totul s-a petrecut după amiaza mă face să cred că eram clasa a XI-a, deci în toamna lui 1989. Telefonul nu a venit niciodată. Nu ştiu cum aş fi reacţionat dacă mă suna. Nu avea cine să mă protejeze, aşa simţeam eu atunci, trebuia să o fac singur. Cum însă nu m-a sunat, conștient sau nu, am blocat în minte amintirea. Am blocat-o aşa de tare că, doar câteva săptămâni mai târziu, când au început manifestaţiile de la Timişoara, pur şi simplu nu m-am gândit deloc la întâmplare. Câteva luni mai târziu nu mai ştiam exact dacă fusese în 1988 sau 1989, deşi îmi aminteam la fel de clar ca şi acum detaliile povestite.
Acum mă întreb cât de profesionist o fi fost de fapt „Mugur” dacă nu m-a sunat atunci? Sau poate că eram de fapt acoperirea altcuiva, a unui turnător autentic infiltrat printre noi? Sau poate pur şi simplu fusesem doar o simplă activitate pe care el trebuise să o bifeze fără tragere de inimă, aşa cum îşi înţelegeau mulţi meseria în comunism. Această ultimă variantă mi s-a părut mereu cea mai plauzibilă.
Prin primăvara lui 1990 am povestit faptele câtorva prieteni, colegi de clasă. Nu au părut prea încrezători în autenticitatea celor relatate. La fel s-a întâmplat câţiva ani mai târziu cu părinţii mei. Abia spre sfârşitul anilor 1990, povestind cele de mai sus unor persoane neimplicate, dar şi la distanţă mare de momentul acţiunii, am părut mai credibil. În urmă cu câţiva ani mi-am propus să mă adresez CNSAS să încerc să aflu ce scrie în eventualul meu dosar. Bănuiesc că acea hârtie pe care am semnat-o a condus la constituirea unui dosar. S-a întâmplat atunci, în urmă cu câţiva ani, ca un secretar de stat de la UDMR să fie acuzat că a colaborat cu Securitatea în timpul liceului.
M-am întrebat automat ce o fi scris „Mugur” că am spus eu. La urma urmei, pe atunci nu existau reportofoane, putea scrie orice în raportul său către şefi. Nu cumva o fi inventat şi alte declaraţii de ale mele, ulterioare acelei unice convorbiri? Oare ce ar fi putut pune în ele? Poate că de fapt nu m-a sunat pentru că era mai simplu să adauge foi albe în dosar, aşa cum făcusem eu la rându-mi cu procesele verbale de la închipuitele acţiuni ale celulei UTC pe care o conduceam? Poate că de fapt vreunul dintre colegi îl lămurise că nu am cum să fiu fiul prezumtivului securist Voicu de la IPG şi nu îmi făcuse dosar deloc, ca să nu se facă de ruşine cu faptul că avea informaţii incorecte despre propriul său informator? Sau poate nu îmi făcuse dosar tocmai pentru că vreun şef nu voise să facă dosar de informator fiului prezumtivului securist de la facultatea din oraş?
Domnule preşedinte al CNSAS, acestea sunt motivele pentru care vă solicit acces la dosarul meu. Bănuiesc că nu e lung şi mă aştept să nu mă ajute prea mult ca să înţeleg care erau scopurile reale ale securistului respectiv. Poate că de apt nici nu era securist? Cred însă că, în măsura în care nu aveţi de soluţionat cazuri mai urgente, soluţionare apozitivă a acestei cereri ar fi utilă nu doar pentru mine, dar şi pentru prezumtivi alţi ce s-au aflat în situaţii similare. Este motivul pentru care am decis ca, simultan cu trimiterea acestei cereri către domnia voastră să fac publică povestea de mai sus.
Cu respect, Bogdan Voicu 8 mai 2012, Esch-sur-Alzette, Luxembourg

* În versiunea publicată online, am cenzurat doar numele persoanei care semăna fizic cu „Mugur”. În rest, numele profesorilor şi colegilor mei sunt autentice. Sunt oameni pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi, aşa cum am spus-o şi în alte rânduri, alături de care am petrecut momente extraordinare, Mai ales perioada liceului a fost cea în care simt că am acumulat cel mai multă cunoaştere, în condiţiile în care am mai trecut de atunci prin numeroase universităţi pentru stagii mai lungi sau mai scurte. Însă probabil aşa simt mai toţi despre perioada liceului…

[Image][Am scris acest post pe 8 mai 2012, în studioul pe care îl închiriez în Belval (Esch-sur-Alzette), acompaniat la început de A Saucerful of Secrets, al treilea album al celor de la Pink Floyd, cu Syd Barett printre ei. Am pus şi o bere, de fapt un kriek de 250 ml, botezat Xtreme Kriek de cei de la Mort Subite. Nu am avut pahar adecvat, dar berea vişinie a stat numai bine într-un pahar de 330 de Leffe ;). Nu am ales special albumul, pur şi simplu mi-a venit în minte refrenul de la Set the Controls for the Heart of the Sun, dar e bine să amintesc şi cum se cheamă piesele, mai exact primele cinci din totalul de şapte: 01 - Let There Be More Light; 02 - Remember A Day; 03 - Set The Controls For The Heart Of The Sun; 04 - Corporal Clegg; 05 - A Saucerful Of Secrets. Dacă ţinem cont că semnul electoral al Partidului Comunist, de fapt PMR, în puţinele alegeri la care a participat, şi alea contrafăcute, a fost soarele (vezi piesa 3), şi ne imaginăm Securitatea ca o clăiţă difuză materializată efemer în persoana lui „Mugur” (piesa 4), titlurile tuturor pieselor de pe album sunt mai mult decât grăitoare. Iar întrebarea din a doua, Remember a Day, pune capac la toate: „Why can’t we reach the sun/Why can’t we blow the years away”. [Image]Din fericire pentru mine, în acel moment România era la 2000 de kilometri distanţă. Numele berii a fost şi el inspirat, trimiţând în acest context către dispariţia bruscă a comunismului şi securiştilor. Nu am ales însă nici berea special pentru ocazia acesta. Pur şi simplu sticla cu pricina se afla în frigider.]
[Pentru conformitate: față de versiunea depusă la CNSAS, am modificat câteva cuvinte îndreptând erori de dactilografiere sau de exprimare care mi-au sărit în ochi. Probabil că mai au scăpat și altele prin text, îmi cer anticipat scuze pentru ele celor care au avut răbdarea de a fi ajuns cu cititul până aici. În plus, ca să fac cititul online mai ușor, am colorat cu roșu câteva fraze, ca un soi de subcapitole.]