Trimiteți un comentariu pe: Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Miercuri am fost până la Poştă. Până la posta unde suntem arondaţi, în linie dreaptă, este mai bine de un kilometru, aşa că am mers cu maşina. Am avut noroc şi am găsit un loc de parcare printre utilajele celor care schimbă bordurile. Am intrat în poştă. Am avut iarăşi noroc: nu era zi de pensie sau de alocaţie, aşa că eram chiar primul la ghişeu. Am aşteptat câteva minute să se încheie o altercaţie între funcţionare, în urma căreia funcţionara care urma să mă preia a plecat aproape plângând. Din câte am observat din vizitele mele la poştă, ea este funcţionara cea mai serviabilă din unitatea cu pricina. A revenit şi după 10 minute am primit coletul, în fapt un plic ce conţinea o carte primită în urma unei promoţii. Plicul aveau o gaură în mijloc: se târşâise probabil de ceva, în timpul transportului. Cartea era destul de lovită şi ea, cu coperta a IV-a zdrelită şi murdară. În fine, calul de dar nu se caută la dinţi, aşa că nu am mai stat să protestez. I-am arătat plicul relativ gros pe care vroiam să îl trimit în Germania. Mi-a spus că nu era cazul să fie tratat drept colet, ci doar ca o scrisoare obişnuită, care este şi mai ieftină de altfel. Se lămurea astfel dilema unei alte funcţionare, vecine de ghişeu cu fata cea amabilă. Mai devreme, pe când aşteptam întoarcerea acesteia din urmă, o întrebasem pe respectiva colegă dacă îi pot înmâna plicul cu pricina ca să îl trimit spre destinaţie, însă cum nu se putuse decide dacă e vorba de un colet sau o scrisoare, mă sfătuise să o aştept pe colega ei cea amabilă, responsabilă de soarta coletelor. În fine, fiind vorba de o scrisoare, am primit 32 de timbre şi un tub de lipici şi m-am pus pe ştanţat. Am plătit, am luat plicul, am ieşit din poştă şi l-am pus la cutie. În România aceasta e procedura: plăteşti pentru timbre la funcţionar, primeşti timbrele, le lipeşti şi apoi pui plicul la cutie. În alte părţi e altfel: dai funcţionarului plicul şi banii şi apoi nu mai e treaba ta. În fine, m-am întors la maşină. Cineva parcase paralel cu drumul, oarecum în mijlocul acestuia, dar în faţa maşinii mele, blocându-mă. M-am uitat împrejur: nu ocupam locul alocat nimănui, nu parcasem într-un loc al ADP. Am căutat fără succes să declanşez alarma maşinii ce mă bloca. Am admirat cam 10 minute coperta ruptă a cărţii pentru care se va dovedi că am pierdut (fără rost?) o oră din viaţă. Apoi s-a ivit stăpânul maşinii parcate între mine şi un tractor de-al celor cu bordurile, nu cea care mă bloca ci o alta. A plecat. M-am strecurat cu greu printre câteva bucăţi de bordură stocate prin zonă, şi, după câteva manevre, am scăpat din capcana celui care mă blocase. O zi obişnuită, plină de memorabile amintiri mărunte presărate cu praful bucureştean ce-mi crănţănea printre dinţi :(O zi care arată cum ceilalţi au grijă de tine să nu cazi în minimalism, despre care consideră probabil că te face să te plictiseşti. O zi care arată cum ceilalţi te respectă. Pe tine, timpul tău, bunurile tale, felul în care ei însuşi sunt oameni.