Trimiteți un comentariu pe: Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Autobuzul pleca din sat la 7. Mustea de navetişti. Trecea calea ferată şi lăsa câţiva călători la IMI*, la margea oraşului. Trecea o nouă cale ferată, lăsa călători la „Fabrică”*, trecea iar o cale ferată, peste care se construia un pod, lăsa călători la „Blocul de Ulei”, mai trecea o cale ferată, lăsa călători la Dacia, iar o cale ferată şi apoi Feroemail. După Feroemail era podul peste Dâmbu, marcând sfârşitul zonei industriale a oraşului.

Urma un cartier de case, multe cochete, cu grădini verzi. Pe atunci nu exista tramvaiul, el avea să apără 10 ani mai târziu. Nici Maternitatea nu era acolo, înainte de Stadion. Coboram pe 7 şi 20, la Palatul Copiilor, privind mereu uimit la avionul dezafectat ce se afla în curtea acestuia.

În patru ani de navetă, cea mai rapidă cursă a fost de 13 minute. Era un autobuz vechi, cu motorul în spate, sub ultima banchetă, încălzindu-se mereu puternic, cu două uşi, cu taxatoare la uşa din spate, vopsit în alb şi cu o dungă albastră pe mijloc. La cursa cu recordul, roata din stânga faţă scăpa aer, iar şoferul gonea ca nebunul să nu i se dezumfle înainte să ducă toţi navetiştii în oraş. Stăteam înghesuiţi ca într-o cutie cu conserve. La cursa cu pricina eram în faţă, în picioare, lângă şofer, iar tata, cursant la şcoala de şoferi, urmărea atent mişcările, speriindu-se la o depăşire nebunească determinată de dorinţa de a ajunge la destinaţie cât încă mai e aer în roată.

Cele mai multe oglinzi – 17 – le-a avut un Ikarus, dar asta era deja 3 ani mai târziu, când autobuzele alb-albastre, cu două uşi, ieşiseră din uz şi când cele trei poduri de pe Mihai Bravu (de fapt ultimul este pe Şoseaua de Centură) erau deja construite, astfel încât drumul spre oraş mai includea doar 2 bariere de cale ferată…

După ce coboram acolo la biserica de lângă Palatul Copiilor, mergeam pe jos spre Bulevard. Înaintea primului castan, vis-á-vis de Poştă, era un chioşc de ziare. Stăteam 4-5 minute la coadă. Tata scotea din buzunar 3 lei şi cerea o România Liberă sau o Scânteia. Nu lua niciodată restul, deşi ziarul costa doar 1 leu**. Doamna ce vindea îi întindea ziarul împăturit. Înăuntru se găsea adevărata cumpărătură: Sportul, cotidianul ce după 1990 avea să se cheme Gazeta Sporturilor. Uneori lua şi ţigări: 3 Snagov, cu filtru, de regulă în ţipla în care fusese învelit pachetul. Mai apoi, prin clasa a III-a parcă, s-a lăsat de fumat. Când lua ţigări plătea parcă 5 lei, moneda mare, de aluminiu, ce se introdusese când eram clasa a II-a.

Străbăteam bulevardul. Toamna era cel mai frumos: castanele mă fascinau. Ruginiul frunzelor va lipsi mereu. Ajungeam la şcoală la 7:30-7:40, arareori mai târziu.

Ora şi castanele sunt poate singurele pe care le are şi Irina. Castanii sunt însă mult mai puţini, iar ora este aberant de matinală. Au trecut totuşi 30 de ani!


*Legenda: IMI sau Matizol era intrepinderea de materiale izolante, de pe şoseaua de centură a Ploieştului, la marginea satului Moara Nouă. „Fabrica” este Uzina Mecanică Teleajen. „Blocul de Ulei” – Rafinăria Teleajen. În faţa Fabricii, era o curte a unui cetăţean, unde muncitorii îşi parcau bicicletele. Erau extrem de multe. Abia peste mulţi ani aveam să văd la fel de multe la un loc, în Umeå, un oraş universitar din nordul Suediei, apoi în Amsterdam, la gară, locul din Europa unde cred că sunt cele mai multe biciclete parcate simultan…
**Costul ziarelor şi al ţigărilor a variat crescând cel puţin o dată între 1979 şi 1983, aşa că nu mai reţin exact sumele pe care le plăteam la chioşc. Cele amintite mai sus sugerează însă corect fenomenul la care am vrut să mă refer.