Amartolomeu Târziul

Cristian Geambaşu despre cum arată un tată

2008-02-23T16:06:00.004+02:00

[...] Ştiţi cum arată un tată. Bărbatul acela obosit, care ajunge seara acasă, puţin nervos, puţin nebărbierit, mirosind a acru după osteneala zilei de muncă. Imaginea nedelicateţii. Omul cu fruntea brăzdată de griji care nu-ţi îndeplineşte orice fantezie, nu te mîngîie, nu te alintă, pentru asta sînt mamele, mamele de băieţi. Tatăl joacă într-un rol mai puţin popular. El te ceartă pentru prostiile pe care le faci la şcoală, pentru geamurile sparte, pentru mitocăniile pe care le arunci vecinilor, profesorilor. E însă omul de serviciu pentru banalităţi cotidiene. Lîngă care vezi primul meci din viaţă, căruia îi mărturiseşti că ai început să mai tragi şi cîte o ţigară, bărbatul care pe nepusă masă îţi zice: “Hai, măi băiete, să bem şi noi o bere!”, iar tu te simţi mare, pricepi că ai crescut, ieşi cu fetele, te îndrăgosteşti, îi juri iubire pe veci alesei, dar lui nu ştii, nu găseşti niciodată momentul potrivit să-i spui ce ai în suflet, ce ai pe suflet. El ştie, a trăit aceeaşi dramă. Şi lui i-au rămas nerostite vorbe de iubire părintească. [...]

Întreg articolul aici ("Cosmin contra durerii").

Judetul Dolj si-a declarat independenta

2008-02-22T15:47:00.002+02:00

Autoritatile de la Craiova au transmis astazi la ora 8:00 Parlamentului declaratia prin care oltenii isi declara unilateral independenta.

Printr-o miscare total neasteptata, oltenii separatisti din Dolj, inspirati de precedentul kosovar, si-au declarat independenta, cu sprijinul tacit al Chinei, Burkinei Fasso, Guyanei Franceze si Tarii Bascilor, desi din Tara Bascilor inca nu au primit confirmarea in scris, faxul bascilor fiind defect.

Prefectul a fost capturat si sodomizat

Reprezentantul Guvernului in teritoriu a fost capturat de fortele separatiste, aplicandui-se o bataie rupta din rai sau din filmele cu Van Damme, precum si alte rele tratamente, tipice Sodomei, dar mai ales Gomorei.

Circa 4000 de olteni au invadat astazi strazile noii capitale, Craiova, scandand sloganuri diverse, printre care: "Arunca-mi, ba, dimigeana aia!" Ia prazul, neamuleeeeee", "Hai Craiova!", Jos Guvernul" si "Unde fusasi tu, Americo, pana acum?!"

Emblemele statului sunt cel putin ciudate

Drapelul noului stat, Oltenia, este tricolor, cu doua prazuri incrucisate, simbolizand lupta pentru independenta a oltenilor, precum si puterea economica a acestora.

Imnul va fi celebrul cantec "Spune, spune, hot batran", deosebit de popular printre hotii de cai in perioada dintre cele doua razboaie.

Sediul Imprimeriei Nationale din Craiova este deja in mainile fortelor separatiste, care au inceput deja sa tipareasca noua moneda, denumita sugestiv "Francul". Valoarea nominala a unui Franc este de un Euro. Cu toate acestea, prin satele din Dolj se zvoneste deja ca "A murit Francul".

Întreg articolul pe http://www.times.ro

"Kosovo şi ce alegem să uităm" de Adrian Georgescu

2008-02-22T15:34:00.005+02:00

În timp ce Iugoslavia se fărâmiţează în continuare, ca un biscuit căzut pe podeaua unei cantine aglomerate, în noi toţi există un sârb şi un albanez care se luptă. Spre deosebire însă de războiul adevărat, purtat pe criterii etnice în Kosovo, conflictul nostru interior nu durează mult. Alegem rapid o tabără şi neglijăm total argumentele celeilalte, mod de gândire perfect normal într-o ţară în care, dacă nu eşti cu Băsescu, trebuie să fii cu Tăriceanu şi invers.

Românii care sprijină necondiţionat cauza sârbă uită că au conaţionali peste graniţa de sud-vest care sunt denumiţi „vlahi” şi nu au dreptul la educaţie în limba maternă. Sau că România însăşi a apărut pe hartă pentru că, la un moment dat, cei 90 la sută care vorbeau aceeaşi limbă au primit dreptul de a deveni un stat.

Ceilalţi uită că nimeni, niciodată, nu a putut (sau nu a vrut) să explice până unde merg aceste generoase principii ale autodeterminării şi independenţei. Kosovo era, din 1999, sub autoritatea ONU. După eşecul negocierilor privind statutul zonei purtate între guvernul sârb şi cel provizoriu kosovar, acesta din urmă a declarat unilateral independenţa provinciei. Ca girant, ONU trebuia să procedeze asemenea judecătorului care nu le permite juraţilor să părăsească sala deliberării până când n-au căzut toţi de acord.

Întreg articolul aici.

"Limita democraţiei" de Sever Voinescu

2008-02-19T14:56:00.003+02:00

- cazul multietnicităţii -

Eşecul democratizării Irakului este, cred, o mare lecţie pentru democraţia însăşi. Irakul evidenţiază, clar, una dintre limitele democraţiei – ea nu se poate naşte în condiţiile multietnicităţii războinice. Cazul este cu atît mai interesant pentru noi, cu cît situaţia Balcanilor nu este, din această perspectivă, foarte diferită. Kosovo se vrea, conform mult lăudatului plan Ahtisaari, o democraţie „multietnică“. Istoria tragică din Irak ar trebui să-i facă pe susţinătorii acestei idei mai puţin optimişti în privinţa fezabilităţii ei.

John Stuart Mill argumentează la un moment dat, în Considerations on Representative Government, că instituţiile „libere“, cele specifice unei democraţii, sînt aproape imposibil de realizat într-o ţară multietnică. Ştiu bine că un cititor impregnat de contemporaneitate ar putea fi iritat de un asemenea argument. Ar putea chiar să furnizeze imediat contraexemple, de la melting pot-ul american, la (prea) vasta Uniune Europeană. Dar ideea lui Mill era că oameni aparţinînd unor etnii diferite se pot cu greu solidariza într-un patriotism, într-o „opinie publică“. Sigur, ideea habermasiană a patriotismului constituţional, ca formă postmodernă de patriotism, nu apăruse încă. Patriotismul constituţional – dacă există şi este mai mult decît o ficţiune a unui intelectual de stînga cu sechele marxiste devenite, acum, vederi federaliste – nu poate fi decît un patriotism de rang secund, care poate intra în acţiune numai dacă resortul patriotismului de prim rang, al celui clasic, care se referă la ataşamentul faţă de propriul popor, nu este provocat să-şi declanşeze forţa.

Întreg articolul aici.

"Minge de veci" de Radu Naum

2008-02-11T23:29:00.000+02:00

Încă un week-end ca acesta şi ne putem duce sportul la muzeu. Dacă avem toate minţile acasă şi alegem să ignorăm o maimuţă caraghioasă care îşi expune copilăria nefericită chinuind o păpuşă sau zdrobind un bulgăre de zăpadă vrăjmaş, ca să ne arate cît de tare a luat-o la vale Umanitatea, atunci înţelegem că sîntem aproape KO. Cu tenisul căruia i s-a întins covorul roşu tapetat cu bani am priceput definitiv cum stă treaba. Seară de gală, echipamente impecabile, discursuri aristocrate, public bulucit, jucători sufletişti, rezultat: zero. Aria predilectă: vaiete. Pînă şi Ţiriac, învingătorul, a zugrăvit bine imaginea patetică a vocaţiei noastre perdante atunci cînd a spus că Pavel a făcut cel mai bun set al carierei în faţa lui Tsonga, acest Cassius Clay al rachetei care între interviurile de dinainte şi de după meci părea că trăsese o repriză bună de somn. Demersul nostru dă senzaţia unei fiinţe incerte care iese brusc la colţ de stradă, încercînd să-şi sperie adversarii pînă cînd aceştia ajung să priceapă lipsa de consistenţă a pericolului. Dar nu mai merge. Nu mai construim nimic, din carne, oase şi beton, iar imaginea de la Cupa Davis doare. E ca în “Tînăr şi neliniştit”, a rămas doar titlul, actorii au riduri adînci, neodihna lor provoacă aplauze compasionale. Ar trebui să jucăm cu o banderolă neagră. Pentru cei care nu mai sînt şi cei care nu mai vin.

Întreg articolul aici.

REMEMBER Rapid - Hamburg 2-0 (Gol Buga)

2008-02-05T22:02:00.000+02:00

"Jethro Tull, tînărul de 40 de ani" de Cristian Geambaşu

2008-02-02T20:59:00.000+02:00

Povestea a început cu un flaut fermecat şi un tînăr pletos-bărbos-cam ştirb care cînta într-un picior. Era pe cînd academicienii domeniului decretaseră că în rock nu mai e cine ştie ce de spus, că toate bulevardele şi autostrăzile expresiei muzicale fuseseră ocupate. Floyd, Purple, Zeppelin, Yes, Giant. Nu ajungea? Tînărul cu pricina a crezut că nu, iar lumea a descoperit alt univers. Muzica lui era proaspătă şi surprinzătoare. Seducătoare şi scandalos de simplă. Influenţe folclorice şi preclasice, pasaje de heavy metal, underground, psyhedelic, rock progresiv. Erau sunete la îndemîna oricui, care veneau dintr-un loc pe unde trecuserăm şi noi, dar pe care nu ştiusem să le descoperim.

Între timp, tînărul a devenit tată, apoi bunic şi a pierdut trei sferturi din podoaba capilară. Nu şi energia. Nu bucuria de a cînta. Nu inspiraţia, în nici un caz umorul. Numele personajului este Ian Anderson, dar mulţi continuă să creadă că îl cheamă Jethro Tull. Adevăratul Jethro Tull se născuse în Anglia sfîrşitului de secol 17 şi se ocupase cu ale scrisului, dar nu în literatură, ci în domeniul agricol. Revenim la Ian Anderson, alias Jethro Tull. Omul s-a identificat cu imaginea trupei pentru că el a fost trupul, sufletul şi spiritul acesteia. Chitaristul Martin Barre l-a însoţit tot drumul, fiind singurul care a rezistat lîngă capriciosul Ian. Au mai lucrat cu el şi alţii, toţi muzicieni de calitate. Glenn Cornick, Mick Abrahams, Clive Bunker, John Evan, Jeffrey Hammond, Barriemore Barlow, Andrew Giddings. Toţi alungaţi atunci cînd încercau să uzurpe puterea lui Ian. Totuşi, dictatura andersonistă a dat albume ca Thick as a Brick, Aqualung, Living in the Past, Minstrel in the Gallery, Songs from the Wood, Roots to Branches. Fiecare o capodoperă în miniatură. Albume pentru care alte formaţii şi-ar vinde sufletul. Nouă ne rămîne plăcerea de a le asculta. O dată, de două ori, de zece ori. De fiecare dată vom descoperi ceva nou. Despre cîte alte trupe se poate spune acelaşi lucru?

Întreg articolul aici.

Cristiano Ronaldo Free Kick vs PORSMOUTH ! 30/01/08

2008-02-01T17:20:00.001+02:00

Vaticanul deplânge moartea liderului ortodox grec

2008-01-30T01:22:00.000+02:00

Vaticanul deplânge moartea Arhiepiscopului ortodox Christodoulos al Atenei şi al întregii Grecii, care a murit luni, 28 ianuarie 2008, la vârsta de 69 de ani. "Suntem profund întristaţi de moartea Arhiepiscopului Christodoulos, pentru care ne-am rugat adesea în timpul acestor luni lungi ale bolii sale", a declarat pentru ZENIT Episcopul Brian Farrell, secretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Arhiepiscopul a murit din cauza cancerului la ficat şi intestin, în reşedinţa sa din Atena. Sfântul Scaun va trimite o delegaţie la înmormântarea sa, care va avea loc joi, 31 ianuarie.

Episcopul Farrell a declarat că Arhiepiscopul ortodox jucat un rol cheie în ecumenism: "Trebuie recunoscut faptul că şi-a adus personal o contribuţie semnificativă la îmbunătăţirea relaţiilor dintre Biserica Greciei şi Biserica Catolică. "Punctul de cotitură a fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Atena în 2001, când Arhiepiscopul Christodoulos l-a primit în ciuda opoziţiei insistente din Grecia faţă de vizita Papei. De atunci există un nou climat de cooperare între Consiliul nostru Pontifical şi Biserica Greciei". În decembrie 2006, Arhiepiscopul Christodoulos şi alţi lideri ortodocşi greci au întors vizita mergând în Vatican. Ei au petrecut mult timp în conversaţie cordială cu Papa Benedict al XVI-lea.

"Căldura personalităţii sale şi eforturile sale hotărâte de a întări prezenţa Bisericii sale în Europa ne-au permis să avem o relaţie, apropiată, personală cu el", a explicat Episcopul Farrell. Episcopul Franghiskos Papamanolis, preşedintele Conferinţei Episcopilor Catolici din Grecia, a declarat pentru Radio Vatican că Arhiepiscopul Christodoulos a fost "un conservator şi un tradiţionalist, dar tradiţia lui a fost aceea a Evangheliei". "Acum", a adăugat el, "aşteptăm ca Duhul să conducă spre continuarea drumului ecumenic început deja, de pe care nu ne putem întoarce. Nu lipsesc dificultăţile, dar speranţa nu trebuie să ne părăsească".

Articol preluat de pe www.catholica.ro

"Între mintea autonomă şi mintea teonomă. Cine e filosoful şi cine e Teologul?" de Pr. Dorin Picioruş

2008-01-30T00:39:00.000+02:00

Ieş. 28, 3:

“şi tu să le spui tutor celor înţelepţi la minte,

pe care i-am umplut de Duhul înţelegerii şi aceştia

vor face lui Aaron veşmânt sfânt întru sfinţire,

pentru a-Mi sluji Mie”

Eu pot să gândesc de unul singur asupra lucrurilor, pentru că am minte, putere de judecată, adică am dianoi,a : aceasta e premisa gnoseologică a filosofului şi pretenţia sa de autonomie în cadrul gândirii.

Omul duhovnicesc, Teologul sfânt însă, spune: eu nu pot gândi cele ale lui Dumnezeu numai pentru că am putere de judecată integră, adică dianoi,a, ci numai dacă Dumnezeu mă umple de Duhul înţelegerii Sale. Premisa omului duhovnicesc este teonomia în cadrul gândirii, adică: gândesc numai în perimetrul a ceea ce Dumnezeu mă luminează că e adevărat şi bun; gândesc condus de Dumnezeu.

...........................................................................................................................................................................

Pentru filosof cunoaşterea e un apanaj al puterii de judecată, al raţionamentului, al deducţiilor, intuiţiilor şi decantărilor multiple făcute la nivel subiectiv. Pentru Teolog cunoaşterea e în primul rând umplere de lumina lui Dumnezeu, e vedere extatică, apoi luminare, luminări multiple ale minţii, apoi contemplaţii/contemplări multiple ale sensurilor lumii şi numai în cele din urmă un rod al înţelegerilor pe baza Scripturii, Tradiţiei, a culturii, ştiinţei, filosofiei etc.

Filosoful cunoaşte liniar, cunoaşte lucruri care nu depăşesc puterea naturală de înţelegere a minţii. Teologul cunoaşte mai întâi vertical ca să cunoască liniar. El se deschide lucrurilor care depăşesc mintea umană şi care vin de la Dumnezeu şi care devin obiectul reflecţiei sale.

Întreg articolul aici.

"Preacuvioasa Aroganţă" de Cristian Bădiliţă

2008-01-29T02:48:00.000+02:00

Nu-mi displac oamenii mândri, chiar puţin orgolioşi, pentru că mândria şi orgoliul pot fi pozitive în anumite împrejurări. Prin 1990, cred, l-am întrebat pe Theohar Mihadaş, unul dintre rezistenţii noştri în munţi, ce l-a menţinut viu de-a lungul anilor de puşcărie politică: smerenia sau orgoliul? Mi-a răspuns fără nici o ezitare: „Orgoliul, pentru că orgoliul, pentru noi, aromânii, nu este decât faţa cealalaltă a smereniei.” Observaţie extraordinară şi profund creştină. Orgolioşi au fost, la vremea lor, preoţii care s-au opus ateizării României şi au intrat în puşcărie, cei care s-au retras în munţi preferând să trăiască alături de fiarele pădurii decât împreună cu fiarele colhoznice de la Răsărit; mai târziu, Paul Goma, Vasile Paraschiv, Doina Cornea. Aceştia toţi redefinesc orgoliul ca virtute.

Îmi displac însă vanitoşii mărunţi, belferii, aroganţii. Între orgoliul bun şi vanitate există nu o simplă diferenţă, ci o totală opoziţie. Cum spuneam, orgoliul merge mână în mână cu îndrăzneala oportună, cu eroismul sau curajul pe care ţi-l dă sentimentul viu al demnităţii, cu vorbirea pe şleau, numită de Părinţii Bisericii parrhesia, în vreme ce vanitatea are drept „co-surori” prostia, laşitatea şi ranchiuna, iar ca frate mai mic, provincialismul. Trebuie să recunoaştem, în România de azi predomină vanitatea, fanfaronada şi aroganţa. Nu avem nici un motiv, de ordin istoric, politic, economic, cultural şi religios, ca să ne etalăm mândria. Ajunge să ne comparăm cu restul ţărilor europene pentru a percepe corect realitatea. Avem însă o mie şi unul de motive, de ordin psihologic, ca să ne etalăm frustrările prin puseuri de vanitate.

Continuarea articolului aici.

Încheierea octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor la Oradea

2008-01-29T02:36:00.000+02:00

27 Ianuarie 2008

Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor s-a încheiat vineri 25 ianuarie în Catedrala "Sfântul Nicolae" din Oradea. La rugăciune au participat preasfinţitul Virgil Bercea, preasfinţitul Sofronie Drincec, preoţii şi credincioşii aparţinând cultelor greco-catolic, ortodox, romano-catolic, reformat şi evanghelic-luteran.

În cuvântul său, Preasfinţitul Sofronie a spus: "Sfânta rugăciune ne ajută să depăşim obstacolele. Sfinţii din cer, dar şi noi păcătoşii trebuie să ne rugăm. Sfânta rugăciune este cea la care face referire şi octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Când Sf. Apostol Pavel a scris creştinilor din Tesalonic să se roage neîncetat, a fost pentru că după prima sămânţă de credinţă a apărut şi discordia. Numele celui necurat înseamnă "dezbinătorul"".

Mulţumind pentru aceste cuvinte pline de har, Preasfinţitul Virgil a reafirmat motto-ul octavei de rugăciune: "Vă îndemn, neîncetat vă rugaţi. Prin efortul fiecăruia dintre noi de a se ruga, noi toţi ne însoţim unii pe alţii în călătoria spre unitatea Sfintei Biserici".

La finalul rugăciunii, cei doi episcopi au binecuvântat credincioşii prezenţi, transmiţând speranţa în refacerea unităţii Bisericii, care este Una şi Sfântă.

Purtător de cuvânt Florin Jula (www.bru.ro)

26.01 CEAUŞESCU - ROMÂNIA

2008-01-26T21:21:00.000+02:00

Dedic acest post tuturor nostalgicilor şi tuturor susţinătorilor lui Ilici.

"Mic eseu despre duel" de Răzvan Codrescu

2008-01-26T21:11:00.000+02:00

Aflu din recenta carte a d-lui Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară (Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 80), că în interbelicul românesc simţul onoarei, cel puţin la nivelul tinerei aristocraţii intelectuale, era încă în măsură să fie împins pînă la soluţia extremă a duelului, deşi nici una dintre provocările evocate (fără indicarea surselor, care probabil sînt orale) nu s-a soldat cu vreo confruntare propriu-zisă. Astfel, „Dan Botta l-a provocat la duel pe Lucian Blaga fără să i se dea satisfacţie[1], Mircea Vulcănescu a făcut acelaşi lucru cu Sandu Tudor[2], Petre Pandrea i-a aruncat mănuşa lui Zelea-Codreanu fără ca şeful Gărzii de Fier s-o ridice[3]”. Să observăm că, dacă duelurile ar fi avut loc pînă la capăt, lumea românească, indiferent de deznodămînt, ar fi rămas serios păgubită. Nici unul dintre cei implicaţi, provocaţi şi provocatori, nu era din categoria cenuşie a ticălosului mărunt.
E ştiut că pe legionarii primei generaţii îi obseda ideea onoarei şi indignarea vindicativă în faţa trădării, considerate cel mai grav păcat al istoriei noastre (şi cine ar putea spune că nu-i aşa?). Exista o etică a cavalerismului, cu sublimităţile şi cu excesele ei, suficient de asumată pentru a fi plătită cu orice preţ. Pentru a pedepsi trădarea, Moţa trage în Vernichescu, camaradul vîndut. În numele onoarei, Codreanu trage în Manciu, prefectul torţionar. Iar în cărţile „Căpitanului” citim: „Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei” (subl. mea). Legea Onoarei figurează de altfel, în Cărticica şefului de cuib, printre cele 6 legi de bază ale marii “familii legionare”. Noica însuşi, cu ostentativa sa angajare legionară de după asasinarea lui Codreanu, poartă crucea onoarei (cu urmări pe care le va resimţi de-a lungul întregii vieţi).

Continuarea articolului aici.

"În memoria lui Bazil Marian" de Radu Cosaşu

2008-01-26T03:40:00.000+02:00

S-a retras definitiv dintre noi Bazil Marian şi printre evenimentele cînd bubuitoare, cînd destrăbălate ale zilei, printre lăudăroşeniile desfrînate ale atîtor personaje sortite efemerului, îmi permit să cer un time-out în memoria lui.

Marian - nu-i puteam spune “nea Bazil”, ar fi fost prea intim pentru slava în care îl ţineam - nu a fost desigur “cel mai bun fotbalist român din toate timpurile”, conform expresiei bombastice după care se dă în vînt un întreg popor de microbişti. Nu a fost dintr-un motiv absolut: nu exista televiziune pe vremea splendorii lui în iarbă; şi dintr-un motiv relativ: piciorul drept îi era mult mai bun pentru şut decît stîngul. Ei, şi? El a fost primul meu idol fotbalistic, la 16-17 ani cîţi aveam, ţinînd bineînţeles, din cauza lui, cu echipa “Carmen”. Şi azi ştiu pe dinafară, ca prepoziţiile în latină, echipa aceea, cu Valentin Stănescu în poartă, cu Panait, Costică Marinescu, Novac, fundaşi, cu Torjoc, Simatoc, Şiclovan şi Angelo Niculescu la mijloc, cu înaintarea care începea “pe dreapta”, cu Fabian Marian, apoi Farcaş - Marian, pe centru Covaci, pe stînga Bonaţiu, lîngă Gică Popescu, fie-ne binecuvîntată magica memorie fotbalistică, inclusiv cu micile ei erori şi uitări… Marian al meu - primul idol, pînă l-am prins pe viu, la Bucureşti, pe Petchovschi, imediat pus lîngă el… - avea, în primul rînd, un şut fantastic, dar şi o inteligenţă a pasei cum nu mai văzusem; au rămas despre el pînă azi poveşti pitoreşti: ba că ar fi rupt plasa (cred că e o confuzie cu Dobai…), ba că s-a aşezat pe minge, pe linia porţii, înainte de a marca (eu nu am văzut scena asta, dar ţin minte precis că, într-adevăr, s-a aşezat pe minge, la centrul terenului, pe ANEF, cînd Carmen avea 5-1 cu UTA sau cu Ciocanul… aici sînt confuz).

Continuarea articolului aici.

Iron Man

2008-01-25T23:30:00.000+02:00

Johannes Vermeer - Fată cu cercel de perlă

2008-01-22T22:43:00.000+02:00

Citind un post la fairynikko mi-am adus aminte

de această lucrare, numită şi "Mona Lisa Nordului".

80th academy award nomination

2008-01-22T18:35:00.000+02:00

S-au dat publicităţii nominalizările pentru Oscar.
După cum se ştie filmul lui Mungiu lipseşte. Click aici.

MEDITAŢIE

2008-01-22T04:09:00.001+02:00

„Dumnezeu este în locuri pe care noi nu le bănuim şi, dacă am avea mai multă credinţă, am descoperi că Dumnezeu nu este numai acolo unde ne aşteptăm să fie, ci este pretutindeni şi este acolo unde doreşte să ne întâlnească. Şi efortul credinţei, efortul de rugăciune, efortul de meditaţie, pe care fiecare dintre noi îl face atunci când îşi împreunează mâinile, este de a recunoaşte acel loc unde Dumnezeu ne vizitează. Şi acel loc nu sunt numai bucuriile, confortul şi lucrurile care merg bine, ci sunt şi locurile întristării, ale tulburării, ale aşteptărilor, ale speranţei”

PS Mihai Frăţilă, episcop auxiliar de Alba Iulia şi Făgăraş

"Doi catolici orthodocşi" de Cristian Bădiliţă

2008-01-21T04:52:00.002+02:00

Henri de Lubac şi Jean Daniélou se numără printre teologii universali ai secolului XX. Noi, ortodocşii, fără „h”, obişnuim să ne batem cu pumnii în piept şi să ne înfoiem coada atunci când pronunţăm cuvintele „patristică” sau „Părinţii Bisericii”. Intrăm bursc în transă, cuprinşi de-o vijelie mistică. Din păcate, cum am tot avut prilejul să scriu şi să vorbesc, forma retorică e departe, la mii de leghe distanţă, de fondul chestiunii. În România, în afară de câteva tentative firave de constituire a unor colecţii patristice (la sfârşitul perioadei interbelice, apoi, cu patriarhatul lui Iustin Moisescu) nimic nu s-a legat cum trebuie. Mofturile unor editori psihedelici din zilele noastre nu pot stârni decât un vag malaise. O întreprindere ca lumea nu se pune sub cârmuirea unor bobocei, ambiţioşi, e drept, dar fără o pregătire temeinică, ori, şi mai hazos, sub aceea a unor eminenţe bâlbâite şi isterice a căror unică legitimitate e poala sutanei. Din păcate lucrurile continuă, în acest domeniu, improvizaţia din vremurile ceauşiste. Sloganul „facem prost, dar facem noi” şi-a reintrat vioi în drepturi.

Dragostea Occidentului pentru Părinţi se manifestă mai antifonat, dar cu o fidelitate ce se cuvine nu numai onorată, ci şi urmată. Henri de Lubac şi Jean Daniélou, citaţi la început, au fost doi preoţi iezuiţi care, în anii 1930, au pus bazele celebrei colecţii din Lyon, Sources chrétiennes. În plin război, iezuiţii zideau. Zideau deopotrivă pentru Orient şi Occident, cu acea bună îndârjire specifică adevăraţilor „atleţi ai lui Dumnezeu”. Din 1940 şi până acum s-au publicat peste 500 de volume. Dar nu cantitatea contează, fireşte. Sources chrétiennes reprezintă o garanţie de savoir faire. Lăutărismul, devenit aproape congener culturii române, nu poate percepe imensitatea travaliului şi competenţelor pe care le presupune realizarea unei ediţii critice, de la descifrarea manuscriselor antice până la întocmirea de note filologice, istorice şi teologice acurate.

Continuarea articolului aici

Drapelul Budapestei :)))))

2008-01-21T04:10:00.000+02:00

"Quo vadis homine?" (preluat de pe www.danieloctavian.weblog.ro)

2008-01-20T22:03:00.000+02:00

Intai am descoperit focul. Apoi cu cioburi de silex am inceput a jupui pieile animalelor. Din pravalirea trunchiurilor de copac am iscodit taina rotii. Ne-am inventat zei, pe care mai apoi i-am trimis in uitare, facand loc noilor zei. Am construit cetati si ziduri. Poduri si gradini suspendate. Apoi ne-am urmat drumul prin istorie, printre cruciade si auto-da-fe-uri am ajuns pana astazi, calatori spre stele. Tot mai multi, tot mai insingurati si tot mai grabiti.

Sa ne intoarcem putin in timp. Acum o suta de ani. Acum exact o suta de ani. Cum arata viata cotidiana a lui homo sapiens, acum doar o suta de ani? Pe la inceputul secolului XX marea majoritate a oamenilor traia in locuinte modeste, incalzindu-se cu lemn ori carbune. Locuintele acelei vremi nu beneficiau de apa curenta, instalatii sanitare ori electricitate. Lumanarile sau iluminatul cu gaz erau singurele surse de lumina artificiala asa ca, pentru cei mai multi, apusul soarelui coincidea cu momentul incheierii zilei si a oricarei activitati. Colectarea si depozitarea gunoaielor era deficitara. Telefonul abia fusese inventat si extrem de putini aveau acces la el. La fel automobilul. Transportul urban era lent si destul de greoi, bazat mai ales pe tractiunea animala. Trenurile incepusera sa isi faca tot mai simtita prezenta, dar erau deasemenea destul de lente iar reteaua feroviara extrem de putin dezvoltata.

Continuarea articolului aici.

"Bomba lui Putin la 100 km de Bucureşti" de Andrei Bădin

2008-01-20T19:01:00.000+02:00

Președintele rus Vladimir Putin a semnat vineri la Sofia un contract pentru construirea a două rectoare nucleare la Belene, pe malul Dunării, la 100 de kilometri de București. Presa internațională și organizațiile ecologice spun că ar fi vorba, de fapt, despre un al doilea Cernobil și despre un câmp de testare a industriei nucleare rusești. În caz de accident, centrala ar putea elibera radioactivitatea a 100 de bombe tip Hiroshima.

"Actualul guvern de la Sofia doreşte să finalizeze acest proiect ştiinţific nebunesc început de comunişti, oferindu-i companiei ruseşti Atomstroiexport un contract pentru construirea a două reactoare de un tip care nu s-a mai construit până acum în lume. Pentru preţul de 7 miliarde de euro, Bulgaria are privilegiul de a deveni un câmp de testare a industriei nucleare ru¬seşti".

The Guardian

Continuarea articolului pe www.badin.ro

INTRODUCERE şi PRIM-REPETABILUL CONFLICT

2008-01-18T21:45:00.000+02:00

La noi nu se freamătă la „Patricia”[1], ci în „Lord’s”. „Lord’s” îmi place mai ales pentru faptul că îmi aminteşte de un foarte vechi amic, „Lord Tzuisky”, un Lord autentic, trăitor predicator al celebrului „bibere deinde philosophare”... Singura hibă a tavernei este că nu se propune deloc ca un loc al boemiei, dar dacă doresc boemie îl citesc pe Serioja Poetul, mă închipui în Riazani şi o să fiu boem cum nimeni nu-i, boem vânjos ce înjură la tot pasul. Stepa rusească, deşi o cunosc la fel ca pe Dumnezeu, numai din cărţi, mă jupoaie duhovniceşte şi mă trimite să bătătoresc reliefuri, să aplatizez orice contur sau formă ce se arată a fi proeminentă-n cale.

Cunoscătorii cunosc (Serioja Poetul):

„Am obosit de traiul meu statornic,

Din casa mea curând am să dispar,

De alte zări, de alte locuri dornic,

Eu vagabond m-oi face şi tâlhar”

Revin... „Lord’s”... pe cât de remanent, atât de anistoric... pe cât de recurent, atât de închistat în vremurile de odinioară!

Erzsébet stă la dreapta mea dezamăgită, dar încă sperând.

- Amar (n.r. Amartolomeu Târziul sau, după caz, „cel din peştera vieţii”) de ce mi-ai dat sambuca? – întrebă ea, locuită fiind de suspiciunea gândului mustind a îndoială grea.

- Preferai tequila, domniţă? – am răspuns eu maieutic cu o întrebare.

- Aş fi preferat respect, nu repetabila tequila care la tine înseamnă indiferenţă şi scrum aruncat abject în ochii celor care cu adevărat te iubesc şi nu te stimează, tu rămânând în ochii lor eternul bou!

- Ah! De ce nu mă mir, de ce nu mă mir? – întreb eu, tot maieutic dar în manieră aparent retoric-post-modernistă.

- Nu te miri ce?

- Cunoscându-te... cunoscându-le femeile... nu mă mai mir de ce cei mai mari unguri, Kossuth ori Petöfi de pildă, sunt de prin vecini.

- Porc sinistru! – şopteşte ea voluptuos, dar şi aplicându-mi zgomotos o palmă.

- „Ele să rămână! Ele să rămână!” – aproape scandez eu, nu maieutic, nici aparent retoric, dar post-modernist.[2]

[1] Locul unde se văd idei din urbea lui Serioja Părintele (vom întâlni pe parcurs un alt Serioja, Poetul)

[2] Scandarea aceasta, spune legenda, a fost proferată de suporterii reprezentativei României de fotbal la un meci cu Ungaria... asta fireşte imediat după ce s-a strigat „Afară, afară cu ungurii...”

"Rugăciunea fariseilor" de Marcel Răduţ Seliste

2008-01-18T01:28:00.000+02:00

"Îţi mulţumim că ai venit pe Pământ. Puterea noastră scăzuse. Ne însoţisem cu sabia de fier, căci sabia cuvintelor ne părăsise. Naşterea Ta ne-a dăruit cel mai bun împărat posibil, un împărat pe care îl biciuim şi ne iartă, îl furăm şi ne dăruieşte însutit, îl mărturisim strâmb şi ne dă rod în cuvintele noastre, ne porunceşte, dar nu ne sileşte la a împlini poruncile sale altfel decât după voia noastră.

Îţi mulţumim că ai adus cuvintele şi faptele Cerului pe pământul uscat şi cotropit de neghină al ruinei noastre. Cuvintele Tale sunt atât de frumoase şi pline de viaţă, poruncile Tale atât de sublime, pildele Tale atât de minunate, faptele Tale atât de cereşti încât vom dăinui veşnic rostindu-le şi pomenindu-le în calea poporului fără să fim nevoiţi să le şi lucrăm cu propria noastră fire.

Îţi mulţumim pentru Patimile şi Crucea Ta. Amintirea durerii Tale şi chinul morţii pe Cruce fac uitată durerea pe care faptele noastre o aduc în popor. La umbra Crucii Tale ascundem minciuna noastră, răutatea noastră, preacurvia noastră, simonia noastră. Poporul vede, dar umbra Crucii îndeamnă la iertare şi îngăduire. Rămânem liberi şi neatinşti în păcatul nostru, la umbra Crucii Tale.

Îţi mulţumim pentru Trupul Tău cel răstignit. El este temelia împărăţiei pe care am făcut-o după chipul şi asemănarea Împărăţiei Tale cele veşnice, dar supusă puterii noastre. Trupul Tău este puntea noastră către bogăţie, către slava cea lumească şi către domnia asupra marginilor pământului. Oamenii vin să-Ţi mănânce trupul. Vin cu teamă şi cu evlavie. Din teama lor, din evlavia lor am făcut zidurile palatelor noastre de aur, iar din Trupul Tău am ridicat închisoarea poporului ce stă smerit sub toiagul nostru.

Îţi mulţumim pentru Sângele Tău. El ne hrăneşte bogăţia, El ne adapă visele de mărire, El ne dăruieşte putere asupra poporului. Teama cea sfântă a omului, veneraţia creaturii Tale pentru Sângele Tău ne face stăpânii acestei lumi. Oamenii vin să-Ţi bea Sângele. Vin cu smerită bucurie. Sunt fericiţi că sorb picătură de Sânge dumnezeiesc, dar fericirea lor rămâne uitată sub greutatea poverilor sufleteşti cu care îi ţinem sub stăpânire. Fericirea noastră de stăpâni însă cuprinde tot neamul nostru, domnia noastră este din tată în fiu. Ne-ai făcut neam de stăpâni şi poporul rămâne amăgit şi cuminte sub ascultarea noastră.

Arătăm oamenilor Trupul şi Sângele Tău, le dăm să mănânce aceste comori cereşti pe care ni le-ai lăsat moştenire. Oamenii sunt mărginiţi, se bucură sub puterea noastră precum mieii neştiutori sub cuţitul măcelarului. Îşi leapădă comorile de trup şi suflet în visteria noastră, la porunca Ta. Îţi mulţumim...

Îţi mulţumim pentru Învierea Ta. Nu Te vom pierde niciodată. Vorbele şi faptele noastre Te omoară zi de zi, ceas de ceas, dar Tu mereu Te reîntorci la noi. Nenorocire nouă să Te pierdem, Tu, izvorul bogăţiei noastre. Poporul caută Învierea Ta şi-şi uită viaţa de acum. Îi cerem fapte bune, smerite şi sub ascultarea noastră şi ochii lor îi îndreptăm către Tine, iar noi rămânem în umbra Învierii Tale, cu bogăţia şi puterea noastră. Dăruim oamenilor Învierea Ta şi le cerem arvună viaţa lor de acum, de pe pământ. Târgul este bun şi dulce. Rămânem stăpânii acestei lumi. Îţi mulţumim..."

Preluat de pe Vallahia Nova.