.oedip - bricolaj în incurabil

Deontologii să mi-o sugă!!!

2009-07-09T13:03:00.006+03:00

Trăiesc în ţara în care la nişte ţîşti-bîşti, neica-nime, "coate-goale şi mangafale" de bucale nu li se scoală pula dacă n-au ei cod deontologic în media! Şi cica blogurile "e media"! BĂH SĂ MORI TU!!?? Numa' că nişte media mai naşpa unde musai să facem, într-o primă fază, "teste"! S-O TESTEZI PĂ MĂ-TA, BOU CU PRIMURĂ DE BUCUREŞTI, CĂCAT LA CUR ŞI TREPANAT DE'ŢI CURGE SCUIPAT DIN GURĂ (vorba lu Badea)!

Eu NU sunt presă, băh imbecilule!, eu sunt blogger individual, personal, independent, fără "simpatii" politice, fără ţară, fără cetate, fără mamă - că de aia'mi zice mie Oedip - şi-mi rezerv dreptul constituţional de a NU FII lingăul tuturor curvelor identitare care-şi manufacturează peste noapte identităţi pompoase că aşa au văzut ei pe Discovery! Mă doare'n cur de toate facţiunile şi partidele, de toate şaradele identitare, de acest spectacol macabru al pretenţiilor de unicitate care sfîrşesc în superfluu, de fanfaronada defilării simulacrelor, a aparenţelor cu gestică de identitate. Nu există cauze ci doar interpretări cauzale ale aparenţelor goale, aşa cum bine ne-a spus Nietzsche (asta-i un fotbalist din Germania pentru tine, deontologul pulii ce eşti): "nu există fenomene morale, doar o interpretare morală a fenomenelor"! Aşa că mă cac pe interpretarea ta şi pe viziunea ta, şi pe apartenenţa ta la toate căcaturile de rase, vîrste, sexe, religii, etnii, orientări sexuale, statute sociale şi diformităţi genetice. Mă bate vîntu pe mine că toţi diformii şi sceleraţii, hîzii şi handicapaţii, hoţii, mincinoşii şi curvarii, perverşii şi infatuaţii şi-au tras partid şi vor recunoaştere!? Hai că-ţi mai dau o direcţie politică-etnico-religioso-sexuală: orientarea "s-o fut pe mă-ta în gură pe crucea bozgorului de tac-tu"!!! Ce zici? E ok? Pot face un partid cu chestia asta?! Din cîte ştiu majoritatea partidelor, ONG-urilor, grupărilor, etc din România au mai puţine cuvinte în statut decît ţi-am scris io aci!

Cu ce drept deontologic mă faci tu pe mine "media", băh cur pansat de Cotroceni ce eşti tu!?? MEDIA'I MĂ-TA cînd stătea pe Turzii şi-o sugea cu curu' la toţi camionagii de te-o scos pe tine un prost cu fiţe şi bale, ratat şi complexat cum eşti! Aici pe blogul ăsta, CARE NU E MEDIA!!!, io spun ce vreau, băh nea căpşună, că-i dreptul meu să spun ce vreau, şi să cred ce vreau, şi să-mi bat joc de cine vreau, şi să susţin pe cine vrea muşchiul meu... şi nu să fac ce-mi spui tu, măh nimurucule, că nu ne-am rupt noi coatele la cămeşe prin facultăţi şi biblioteci ca să-mi spui tu mie ce să spun, şi cînd să spun!

O să "vă piş în ordine alfabetică" de acum pînă la sfîrşitul lumii cu speranţa să pot să vă iau pe rînd în pulă neamu: "de la maimuţă la Pentium 8" (vorba Paraziţilor)!

MUIE AMP(ulea)!

************************ ATENŢIE!!! Acest text poate să fie supus modificărilor, corecturilor, update-urilor în timp ceea ce înseamnă că, dacă sunteţi interesaţi de chestiune, trebuie să revizitaţi periodic site-ul. Din păcate serviciul de feed nu poate să ofere update-uri de cîte ori fac eu modificări textului aşa că singura soluţie rămîne să revedeţi postul după o vreme, vreme în care relectura mai atentă a lui mi-a prilejuit ocazia unor înbunătăţiri. Vă mulţumesc!

Ecologie sau ştiinţa gunoieritului!

2009-06-04T19:34:00.011+03:00

Cum n-am mai scris de mult aici, pentru că mă ocup tot de scris - de fapt mai mult de gîndit, că cu scrisul nu-mi prea iese - împreună cu Ana la licenţa ei despre Ospitalitate Urbană, am zis să revin totuşi cu ceva ce am resimţit ca brusc motiv de enervare. Aşadar...

Ce este ecologia?
Pesemne este o... acţiune. Io chiar credeam că este o ştiinţă... însă, as usual, I'm terribly, terribly wrong! Numele-i era predestinat să fie 1) greşit arondat, şi 2) ştiinţă. E ştiinţa, sau discursul (de la logos din greacă, adică acel -logie), despre relaţia dintre organisme şi mediu, chiar dacă eco- (derivă din oikos, care în greacă înseamnă casă, gospodărie, şi care în termenii managementului a dat economia, adică oiko-nomia, adică regula, sau regularizarea, prin management, a oikosului) nu are nicio legătură cu natura ci cu acel spaţiu pe care omul şi-l separă prin spaţiere şi arondare din, sau de, natură. Aşadar numele nu are legătură, ba chiar cred că este un antonim, al "îngrijirii naturii"! Dar să depăşim totuşi momentul nominalist şi să lăsăm lucrurile să ne spună despre ce este vorba.

Faza e că o ştiinţă e mult mai tare şi mult mai populară (a se citi populistă) atunci cînd "ia energia in spate si cheful de munca in brate si contribuie la...". Altfel e... mă rog... nu e, mai degrabă. Adică e, dar inutilă. Pentru că ştiinţa trebuie, evident, să fie utilă. (Te faci util? NU! Wow... eşti naşpa!) Utilul şi munca sunt valorile clasei muncitoare, a lu' "box popli", şi spun asta ca să vorbesc precum ăia care acuză normarea vorbind în normativ. Clasa muncitoare, în drum spre pseudo-burghezionare, nu are vreme de logos... ea e cu praxisul. Logosul, de unde şi vine ştiinţă, e degeaba. E aristocratic... e naşpa!

Deci, ce se întîmplă? Se întîmplă că există o iniţiativă de ecologizare a Parcului Feroviarilor. Super tare! Şi?

Partea bună (sort of speak) e că lumea pune botul la chestia asta, că dă bine. Sună bine. Sună că ecologizăm, iar cuvîntul ăsta e super tare. Ecologizăm! Ne umple de mîndrie cetăţenească, ne scoate din indistinct, ne face să ne simţim mîndri de noi, de micimea noastră, de nimicnicia noastră, ne auto-idealizează şi auto-idolatrizează. Ne face eroi, şi chiar dacă noi nu mergem să adunăm gunoaiele parcului ne simţim bine pentru că suntem de acord cu faza, spunem la vecinu (poate merge el, fraieru!), scriem un articol în ziarul local şi mimăm poziţia celui care-i pasă, mereu interesat şi atent la "logosul" discret şi subtil al oraşului care se sufocă de mizerii, de oameni proşti, de politicieni corupţi, de proiecte cacofonice făcute doar pentru profit, etc., etc. Ecologia nu mai este azi o ştiinţă pentru că ea e puterea mulţimii, refugiul şi defularea ei, e spaţiul în care mai e loc de o revoluţie, poate chiar decisivă, spaţiul unde vocea poate vibra şi face ecou în oameni, în "negru de oameni", ca să-l citez pe Canetti. Lipsa de eroi a făcut loc oamenilor cu iniţiativă, ONG-urilor şi activiştilor populişti, feţei umane a marilor corporaţii care fac rau cît pot şi pormă-şi cumpără bula socială (nu papală!) sponsorizînd evenimente social-ecologice dar făcîndu-şi concomitent reclamă. Masa trebuie să simtă periodic apropierea ei fizică altfel rămîne risipită în alienarea ei masmediatică. Iar o mare corporaţie vrea ca masa să-şi refacă periodic natura de subiect findcă altfel riscă să iasă din ecuaţie... şi cine vrea să piardă aderenţa la masă?!

Pe de altă parte (de fapt acuma începe chestia faină!), popularizarea unui astfel de mic act expiatoriu se face prin accentuarea mirajelor şi isteriilor de masă. "Există o nevroză generală legată de lipsa spaţiilor verzi"... unde frate? Unde dracu există? NU!!! FALŞ!!! NU EXISTĂ!!! Sau eventual există doar în capul tău, însă în realitate procentul de oameni care chiar sunt interesaţi de chestia asta începe cu 0, adică zero!!! De ce? Pentru că:
Acuzati poporul ca nu-i civilizat, pai cum cacat sa fie?!?
E deprimat cu adevarat!
Se stie: cand omu n-are ce sa puna-n farfurie
Cu siguranta-l doare fix in pula unde arunca o hartie!
Paraziţii, Dreptul la replică

Aşadar "Avem un parc părăginit, ce facem cu el!". Poate-s io prost de bubui dar sunt curios cîţi dintre voi observă ipocrizia acestei afirmaţii?! Haideţi să analizăm:
- avem un parc: adică e al nostru, chiar dacă se spune că e al statului dar statul deţine parcu de pe proprietatea CFR-ului şi-l mai băgăm şi pe Paszkany că altfel riscăm să rămînem într-un general care nu poate cataliza şi magnetiza efluxuri distructive şi urîcioase. Parcul este al cui este şi este aşa pentru că proprietarul terenului n-a dorit să facă altceva cu el, adică cu spaţiul respectiv. Însă asta e doar temporar. Deci parcul, ca şi spaţiul, nu este al "nostru". Este al "lor". Adică al lui: al Statului, sau al CFR-ului, sau a lui Paszkany, însă nu este al nostru, decît dacă noi suntem ei! Io nu sunt ei, deci nu-mi arog pretenţii de stăpînire asupra parcului. Dar şi să fie al nostru, adică să fie proprietatea cetăţenilor din Cluj, sensul acţiunii este tot viciat pentru că dacă cineva are o proprietate atunci o şi îngrijeşte. Însă o sumă de oameni, o gaşcă, şi mai bine spus o masă, nu pot deţine drepturi REALE asupra unui obiect sau asupra unui petic de pămînt, iar dacă o fac obiectul ajunge dărăpănat ca şi cînd ar fi al nimănui, pentru că atunci cînd masa are ceva în posesiune acel ceva este al nimănui. De aici ipocrizie, fariseism, prostie... însă puterea simbolică a cuiva creşte!!!
- parc părăginit: vorbim de un parc, adică de un petic de, exagerez acum, Natură! Cum pana mea poate fi natura părăginită? Natura nu este niciodată părăginită! Natura este natură şi se autoreglează aşa cum crede ea de cuvinţă. E ca şi cum ai spune, în Africa, "avem un deşert părăginit, hai să-l facem un deşert frumos, un deşert cu care să ne mîndrim, un deşert aşa cum erau deşerturile pe vremea cînd încă mai existau oameni, şi omenie, şi valori, şi respect pentru Gaia". Ei bine, hai noi să re-facem parcul! De parcă noi l-am făcut... in the first place! NU! NU NOI L-AM FĂCUT! Iar un parc nu poate să fie părăginit, decît în capul prost al celor care cred că pot ei să fie mai grozavi ca natura... şi mai deştepţi. Ei ştiu cum e mai bine să fie natura. Ei ştiu ce-i lipseşte, ei ştiu de ce are nevoie parcul, ei sunt nişte ecologişti, adică, hai s-o spunem pe aia dreaptă!, nişte gunoieri! La noi ecologiştii sunt gunoieri, adică adună gunoaie. Ecologia este ştiinţa prin care inducem poporului psihoze, de masă, şi-i constrîngem să adune gunoaie. Ăla nu e parc fraţilor, e o mică Groapa Glina! Iar io nu mă simt şi nici nu vreau să fiu gunoier pe tarlaua lu' Paszkany... numa aşa că n-are el chef să-şi facă curat în curte!
- ce facem cu el: aici, retorul nostru de ziar, a pus punctul pe "i"! Situaţia e simplă şi clară! Momentan parcul este o zonă în care natura, prin procesele ei complexe şi îndelungate, îşi reintră în drepturi! Asta, noi, opinia publică responsabilă, nu putem îngădui, ergo, trebe să facem ceva, mai ales că fiind al statului (aşa vrem să credem!), considerăm că parcul e al nostru. Parcul, aşadar, trebuie curăţat de mizerii. Apoi trebuie delimitat ca spaţiu şi semnalizat ca parc. Apoi trebuie amenajat pentru uzul populaţiei: instalate, sau refăcute, bănci, amplasate coşuri de gunoi, puncte de deservire a populaţiei, toalete ecologice, trebuie marcate prin betonare, dăluire, sau alte metode, zonele de pietoni, trebuie făcute piste pentru biciclişti, zone retrase pentru homosexuali şi pedofili, trebuie îmbogăţită flora prin aducerea unor specii noi sau deja existente de plante, trebuie îngrădită şi semnalată, adică bine semnalizată, "zona verde" de "zona pietonală", trebuie instalate puncte de pază şi angajaţi un număr, care urmează să fie stabilit ştiinţific, de jandarmi care să patruleze în zonă şi să asigure "liniştea" parcului, sau să sancţioneze pe cei care, conştient sau nu, aduc daune trecătorilor sau "patrimoniului verde", trebuie stabilite tipurile de infracţiuni şi pedeapsa lor, trebuie atenţionată populaţia că de acum Parcul Feroviarilor intră în regimul "normal" de parc urban şi trebuie introdus în circuitul de evenimente cu caracter ecologic, şi nu numai, al oraşului.
Nu-i aşa că-i fain?! SUPER TARE!!!
Ideea noastră e simplă: ecologizarea implică adunarea gunoiului, băgatul lui în - atenţie!!! - pungi de plastic şi mutat în altă parte. Zona, odată "decontaminată", este muzeificată prin umanizarea naturii. Parcul este un muzeu, artificial, de Natură în aer liber. Urmează însemne cu "Nu călcaţi iarba" şi plăcuţe cu numele, "uman", al speciilor existente. Precum puşcăriaşii, natura-şi poartă eticheta cu numele la gît şi este plimbată prin faţa admiratorilor umani. Natura devine dresată, devine ascultătoare şi în slujba omenirii. Ne mîndrim apoi cu realizarea nostră şi dormim mai bine noaptea. Asta înseamnă parcul în concepţia noastră!

Asta înseamnă să ecologizăm o zonă... noi oamenii! Asta facem! Luăm o parte din natură pe care anterior am deturnat-o şi am folosit-o într-un scop oarecare... de obicei poluant dar cu profit. Apoi o umanizăm şi forţăm natura să intre în nomosul nostru, în regula noastră, în oraş. O forţăm să vină la oraş, iar dacă vine atunci trebuie să se supună regulilor unui oraş.

Ştiţi cine vroia cu orice preţ controlul naturii? COMUNIŞTII!!! Ştiţi cine lucrează cu masa ca subiect şi-şi impune controlul prin inducerea sentimentului subiectivităţii de masă? FASCIŞTII!!! Radicalism de stînga sau radicalism de dreapta? Nu mai contează... sunt la fel azi!

A transmis pentru dumneavoastră din Parcul Feroviarilor Anti-ecologul special: Oedip!
La revedere!!!

Rezistenţa la stupoare

2009-03-26T23:13:00.006+02:00

[discuţie în marginea emisiunii lui Horia-Roman Patapievici "Înapoi la argument" din data de 26.02.2009]

Suntem în situaţia unei "postmoderne lipse de entuziasm", cum spunea un binecunoscut filosof actual. Ne retragem trişti pentru că nu mai putem fi originali. Dacă e să citim prea mult o să gîndim tot mai puţin, iar dacă vrem să spunem ceva, tradiţia, trecutul, istoria, şi mai ales bunica a epuizat posibilităţile de a ne mai manifesta dezgustul pentru real şi ne-a blestemat la o perpetuă folosire a citatului. "Totul e can-can" l-a rostit anterior Liza Minelli sub forma "viaţa e un cabaret" şi anterior ei Adorno sub forma "întregul este falsul". Cu toată seriozitatea sunt constrîns să recunosc că e imposibil să mai luăm ceva în serios, că e imposibil să mai învăţăm din gresală (considerînd că s-a putut vreo data), că e imposibil să mai aşternem ceva nou în lume. Reformulăm glume în probleme şi le luăm, serios, în glumă... cam asta mai este sarcina filosofiei. Mă gîndeam la asta cînd l-am auzit pe Alex spunîndu-i lui Patapievici la emisiunea acestuia "Înapoi la argument" că între Principiul cerului (reeditat la Humanitas) şi recenta Bună dimineaţa, filosofie! nu există nicio legătură. Cum de suntem capabili de o aşa schizofrenie nu ştiu însă e clar că răspunsul "şi pe tine te hrăneşte Aristotel.. hîhîhîhîhî" la teza "investiţia în cultură este infinită", şi asta din gura şefului ICR, nu e de natură nici să mă liniştească şi nici să mă facă optimist cu privire la cultura şi spiritul "aleşilor noştri culturali".

Cred că, pînă la urmă, este o criză de încredere... însă sunt nevoit, again, să admit că şi ăsta e un clişeu iar cuvintele "criză" şi "încredere" nu exprimă ce vreau să exprim dată fiind recenta lor uzanţă. Însă şi eu mă exprim eufemistic... pentru că nu e criză ci lipsă. Adică... "nu e dom'le şi basta!"

"Nu mi-e clar dacă este o problemă a punerii Universităţii sau o problemă a educaţiei la nivelul pieţei, adică a principiului cererii şi ofertei, sau este o problemă a unei voinţe de alt tip, a voinţei unui comanditar care are o anumită concepţie despre cum trebuie să arate cultura şi o impune prin intermediul faptului că el controlează, distribuie banii" - H-. R. Patapievici

Pentru cei care au luat ceaţă la auzul acestei fraze alambicate şi, evident, goală de conţinut şi esenţă permiteţi-mi să fac puţină lumină: distinsul preşedinte al ICR, şi premiat intelectual român, nu înţelege dacă situaţia execrabilă în care cultura, la noi, există, se întîmplă, şi tinde să fie pe viitor se datorează faptului că a) se cumpără şi se vinde (de fapt că nu există, după cum voi încerca să arăt mai jos) sau faptului că b) se vinde şi se cumpără, adică e pe bani!

Fidel unui neoconservatorism cultural H.-R. Patapievici pune mereu problema - cînd reuşeşte s-o înţeleagă - în termeni liberal-pragmatici de tip Fordist! Departe de înţelegerea problemei Patapievici ne arată cum că administrarea unei probleme înseamnă, în termeni postmoderini, rezolvarea şi soluţia sa. Metoda lui e simplă şi criteriile evidente: nu ştiu ce se întîmplă dar dacă mut problema în termeni economici ne aflam pe un teren neutru în care e posibil ca eu să ma simt mai bine şi mai comod decît interlocutorul meu. Alex concede, din păcate, unui compromis de atitudine şi nu rosteşte cuvintele ce trebuie rostite. Dintru început Alex e conştient că dacă-i spune omului că e bou, cum am facut-o eu de faţă cu el la "simpozionul de la Bistriţa", riscă să primească aceleaşi replici care se reduc la formule gen "acesta nu este un limbaj cu care să poţi clădi ceva, să poţi merge înainte". Pentru Patapievici lipsa unui criteriu valoric de clasificare a cunoaşterii este o eroare logică de vreme ce cultura se mişcă la nivelul pieţei, care evident n-are nevoie de criterii altele decît cele deja stabilite şi anume utilul. Intelectualul fals, generaţiile inculte nu sunt un "va să fie" ci un "este deja" continuu din moment ce intelectualul este un manipulator de citate şi un memory-stick de lecturi într-un spaţiu impropriu activităţii sale dar care-l adăposteşte pe perioada comodatului său cultural. Dacă cultura se mişcă în spaţiul pieţei este normal să apară carieristul cultural, CEO-ul cultural, bannerul cultural, PIB-ul cultural şi multe astfel de obiecte cunatificabile doar într-un astfel de mediu... rezultatul e ăla despre care nu se spune în cărţile de economie ale liceenilor: FLAIMENTUL cultural!

Ei bine soluţia a) este simplă: nu există piaţă! Piaţa este un alt termen pentru lipsă. Piaţă de idei egal lipsă de idei. Undeva Alex scăpase, cu siguranţă neintenţionat, cuvîntul "pasiune". Cînd filosofia se face din pasiune, din pasiunea pentru gîndire, din pasiunea pentru problematică culturală, din pasiunea pentru controversă, dezbatere şi luptă de argumente este o impietate să rosteşti cuvîntul piaţă! Piaţa actuală este la celalalt capăt al universului faţă de agora greacă şi e imposibil de crezut că Platon sau Socrate mai stăteau în piaţă dacă s-ar fi pus măcar problema ca Ideea să fie obiect tranzacţionabil contra unei mine de aur.

Mai are rost să argumentez că "o judecată bine construită este o judecată de comparaţie" (H-.R. P.) nu se poate veci pururi amin înţelege cu "cauza deţine proprietatea efectelor ei într-o mai mare măsură" (A.B.)? Prima este tributară citatului iar cealaltă este antagonică unei evaluari economice a oricărui act de cultură întemeiat şi autentic însă exprimă exact ce se petrece cînd cultura devine inautentică şi este "cerută" şi apoi "vîndută" de un şef de aprozar! Dacă Aristotel sau Platon ne-ar fi dat cultura pe factură ştiam pînă acum!

Soluţia b) este deja clară iar Patapievici nu poate ieşi de sub imperiul magnaţilor culturii şi a impresiei proaste că poţi subvenţiona cultura, că poţi face cultură cu, sau doar cînd ai, bani. Este inimaginabil efortul pe care-l face să pară pasional punîndu-şi în acelaşi timp pasiunea între paranteze. Ca analist politic, cum era şi se auto-intitula nu demult, Patapievici este hotărît să facă abstracţie de orice este, existenţial vorbind, autentic şi credibil. El ne arată angajamentul dar nu pasiunea, interesul nu stupoarea. Poporul e bou, e incult şi duhneşte de la o poştă iar aleşii lor culturali sunt exact ca ei. Vocea lor exprimă monosilabic un set predefinit de foneme care definesc la fiecare uz limitele tot mai absurde ale politically correctness-ului. Să ne mai mirăm că mult-admiratul Obama a citit discursul omologului său canadian fără să-şi dea seama că nu-i discursul său?! Mai este un astfel de om credibil?!

Domnule Horia-Roman Patapievici, Înapoi la stupoare!!!

"Sistemul", cică, te pune la perete!

2009-03-03T04:43:00.005+02:00

Ce perete bre?

Ei bine, pentru cei care au citit de-a lungul timpului blogul ăsta şi printre rânduri (sau au mai şi priceput ceva printre lălăielile mele), pentru aceştia deci: "SISTEMUL E TOTUL!"

Nu e nimic mai ilar pentru mine decât să văd oameni prinşi în lupta anti-sistemică, dizidenţii erei lui homo consumericus (mari consumerişti ei înşişi), eroii metafizici ai unei lumi imanente al cărei început al sfârşitului stă să, chiar, se termine, campionii romantici ai unui cotidian pentru care Amo e doar încă o marcă nashpa de săpun. Toţi aceştia sunt incapabili să-şi citească destinul în fenomenalitate (adică în fenomen, în ce apare) şi se retrag escamotându-şi partea nevăzută sperând şi urzind răzbunări nebănuite dar de a căror vertij se poate mira doar linguriţa în ceaşca de cafea. Cum adică "e totul"? Eşti nebun?! Şi libertatea noastră...?!

Răspunsul e simplu: libertatea voastră nu este, per se, libertate! Nici a mea, for that matter. A nici unuia dintre noi! Libertatea noastră, cum le place neoliberalilor să spună, se termină unde începe libertatea celulilalt. Ăsta e un fel de model atomist aplicat libertăţii. Fiecare este un atom, o particulă printre alte particule, şi nu se poate întinde dincolo de marginile-i "mărginite" de marginile celeilalte particule, vecine. Cum se poate ca ceva liber să fie, totuşi, limitat doar ei ştiu... ceilalţi înţeleg că libertatea şi impunerea discursului despre libertate este un alte semn al puterii, al dominaţiei. Însă modelul ăsta, pe mine măcar, mă duce cu gândul la container: cine cuprinde toate aceste particule, cine cuprinde, aşadar, libertăţile noastre individuale care-şi văd limita decum apare vecinu' la orizont. Cine ţine în palmă acest surogat discursiv de libertate? SISTEMUL! De aia zic io că el e totul... şi de aia şi este.

Pentru că indiferent de ce parte a (presupusei) "baricade" crezi că te situezi bătălia e de formă iar locul în care ea se poartă e împânzit cu reclame la lenjerie intimă, colcăie de MacDonnald's-uri şi zbârnăie de unde radio, TV şi de hotspot-uri. Pulse ne-au lăsat să credem că sunt zone în care fantomele sugătoare de suflete ale Orange-ului nu ajung însă au uitat să spună că Zapp-u' ştie ce GSM-ul "regular" nu poate şi ne trezim cu el şi-n curu' mâne-ni de ne-am mai putea duce. Şi ce-i şi mai fain este că tocmai ăştia mici şi revoluţionari sunt cei care recunosc că nu pot funcţiona "regular" fără cafeaua de dimineaţă la Starbucks, sau la exepresorul de la Caffe River, fără laptop-ul Vaio, sau celularul iPhone, sau organizerul Blackberry, clientul de mail de la Mozilla sau Microsoft, fără urban, fără merţan, şi fără doza de bere, fără ceas, fără haine şi pasta de dinţi Blend-a-Med, fără Pizza Gente, fără Iulius Mall şi Diesel... adică la tot ce face ca lumea de azi să fie unde este şi să se numească cum se numeşte... plus că să aibă valorile pe care le are! Oare oamenii ăştia nu se simt, puţin spus şi de departe, anacronici şi schizofreni când îi dau 'nainte cu polologhia anti-sistemică în timp ce-şi rulează cu grijă firul alb al căşrilor în jurul iPod-ului şi-şi întind emfatic celularele pe tejghia în berărie... plus că mai scot şi laptop-ul să-şi verifice traficul la blog la wireless-ul birtului iar casca blutooth le atârnă în ureche? Io unu' m-aş simţi!

Deci dragii moşului hai s-o lăsăm mai moale că nu-i loc de bătut câmpii... mă aberez io destul şi pentru voi. Sistemul este aşa de mare şi bogat încât cuprinde orice antagonsim posibil... chiar şi cel încă inexistent!

Vidi, vici, vindi

2009-02-24T12:51:00.003+02:00

Mda... nu se scrie "vindi" ci exigo dar "vindi" e mai în logica "sonoră" a frazei.

Aşadar, glumă, glumă da-i zic!
Nu m-am văzut cu R.A.... încă. Însă "colaborăm" de destulă vreme. Şi-l consider "apropiat", "amic"... "prieten" cred că e deja cam mult... însă ştiu că e băiat deştept (tocmai de aia-mi permit să-i şi zic chestia asta!) şi dacă era din Cluj, sau eu din Bucureşti, posibil să fi fost mai "legati" unul de altul... pentru că-mi place cum se exprimă în "producţiile" sale. Însă de la o vreme a început s-o dea-n diverse! Este sarcina scriitorului sau poetului român aceea de a vinde tot ce atinge? Ce-i cu atingerea asta Midasiană pe care ne-o propune recent-publicatul-viitor-scriitor-al-anului?! Ce deosebire mai este între cei ca el şi cei care consideră că totul pe lumea asta poartă cod de bare?!

Deci, personal acuma (şi cu accent de Bucale): Ce-ai frate?! RoCultura ai vândut-o, blogu Soni l-ai dat, drepturi de autori ai dat, bloguri cu kilele ai schimbat... zi-mi, frate, cât ceri pe laptopu ala cu Soni şi noile tale romane pe el... că-l iau io?! Şi încă o chestie man, cine pana mea NU e în stare să vândă personaje?! Toţi vindem personaje... trebe numa să găsim prostu care să le cumpere (în condiţiile în care daca-i scos nasu pe fereastră deja ai dat de personaje). Preferam să aud că cumperi personaje, că colecţionezi personaje, că vrei să le ai tu pe toate (cu sau fără drepturi de autor) pentru ca să ai ce combina de acum până la pensie prin romane.

În rest sănătos... pe care sănătate ţi-o doresc şi tie!

Schimb de cărţi

2009-02-24T10:31:00.004+02:00

Prin amabilitatea bunei mele prietene L. am aflat despre întâlnirea de sâmbătă a grupului "Schimb de cărţi" la Cluj. Cică se adună de 1 an... io n-am ştiut! Şi nici nu m-am stresat să caut! Copii ăştia se întîlnesc în ultima duminică din fiecare lună în locaţii gen Le General şi care sunt anunţate anterior pe situ lor.

Am întâlnit câteva domnişoare draguţe şi amabile care ne-au ţinut companie câteva ore şi nu ne-au lăsat stingheri şi nesocializaţi prin decor... decorul de la Le General adică... şi asta pentru că nu era niciun cunoscut p'acolo şi, şi mai naşpa, niciun bloger (mai cunoscut!). Posibil că blogării nu citesc... ei ştiu!

Totuşi, care-i faza cu schimbul de cărţi?! Cred că deja fenomenul e cunoscut şi nu mă mai repet cu explicaţii. Însă mă întreb dacă un astfel de spaţiu ţine de cultură, sau de nevoia de cultură... sau măcar de promovarea culturii. De cultură nu ţine, pentru că nu cred că au fost, sunt, sau vor fi acte culturale spontane şi autentice în astfel de ocazii. Că nu se poate. Cu tristeţe mă declar observatorul dispariţiei interesului cultural. Lumea vine aci, în mare, să mai schimbe o vorbă pe cu totul alte subiecte. Evident că se poartă mici discuţii, ocazionale, despre câte un titlu... dar total excentric cu o discuţie serioasă pe temă. Apoi nu sunt prezenţi cei care se implică în cultură deşi e greu să decodezi public un mesaj cultural pe care, dacă n-ai produs o operă programatică, este cam greu să-l şti chiar tu. La Cluj, cică, de luna viitoare, vor veni scriitori să ne vorbească puţin despre scrierile lor. Întrebarea mea continuă să fie: există = între cultură şi literatură?

Nevoia de cultură este un concept extrem de vag. Pot să am nevoie de socializare la nivelul la care cred că se întâmplă asta într-un grup precum cel de la Schimb de cărţi pentru că mai există acel vag trend burghez cum că, mai ales, o femeie trebuie să ştie ceva carte, să citească, să scrie, să picteze să etc... pen'că altceva, săraca, ş'aşa nu poate face! Şi iată că 90% din participanţii de duminică au fost... exact! Apoi nevoia de cultură este o modă (nu doar că dă bine la zestre şi la CV-ul măritişului să arunci câteva participări la astfel de evenimente şi un noian de titluri pe care le-ai parcurs "la tinereţe"). E o modă a ne-modei. Este antimoda ca modă. Când pactizăm cu anti-maneliştii sunt mari şanse să mergem în Le General la Schimb de cărţi... însă-i citim pe Darius şi Pery (sper să nu vă suparaţi ;) prea tare băieţi! E lucru bun... aveţi "fane" în comunitatea Schimb de cărţi... dar presupun că ştiaţi deja)! Şi chiar mă miram, Pery, că tu n-ai fost p'acolo... sau erai cu BEST-u'n deplasare?! În fine, ideea e că nevoia de cultură n-am citit-o pe feţele celor de acolo... and I don't mean that in a bad way (sensul aici)!

Promovarea culturii e cel mai aproape reper pe care-l pot gândi. Şi cred că ăsta este şi scopul întâlnirilor respective. Nu se promovează cultura însă se vrea promovarea ei. Se ajută prin acest schimb, să-i spun troc?!, de cărţi. Nu e o jignire... pentru că poţi lua cărţi de la bibliotecă, de la librărie, de la anticariat. Dacă le iei de la vecina de jos e troc şi nu vrei neapărat să citeşti cartea ci... "cine ştie... poate pică ceva"! La fel aici... te mai întâlneşti cu amicii, mai schimbi o vorbă, mai faci o glumă, mai bei un suc... şi în principiu cam trec dupamiezele de duminică în care erai cam singurel şi plictisit. Cartea e un pretext "elevat" şi nu neapărat un scop în sine pentru că la ce ajută lectura dacă nu-ţi poţi pune tezele deduse din ea la testul conversaţiei?! Să aduc argumentul că Joaca preferată şi Uşa interzisă sunt mult mai gustate decât Frumoşii învinşi iar Jeg e notoriu (ceea ce oricum ştim) însă nimeni n-a auzit de Adrian?!

Una peste alta extind invitaţia celor două Oane (Uana şi Wana) organizatoare de a participa pe viitor la astfel de momente: mai beţi un suc, mai schimbaţi o vorbă, mai trece vremea... poate chiar găsiţi o carte pe care o doreaţi... iar la rigoare, cine ştie, poate pică ceva!

Orez cu carne de pui

2009-01-22T18:41:00.007+02:00

Să începem deci anul cu o reţetă... că oricum n-am mai postat de multă vreme chestii p'aci.

Reţeta e o improvizaţie pentru că ce mi-am propus nu am reuşit... adică n-am găsit ingrediente. Am primit câteva sugestii şi de la super-maestru bucătar şef Crivăţu şi rezultatul este în poză.

Ingrediente:
Carne de pui, piept, felii foarte subţiri. O ceapă mică răzălită de Micuţa, un morcov, mai mic şi el trecut tot prin răzătoare, şi un ardei roşu tăiat foarte, foarte subţire. Orez Unchiu Benis, de ăla în punguliţe de 125 g care se fierb 20 de minute. Vroiam să adaug sos de soia şi puţin amidon dar n-am găsit aşa că am cumpărat o punguţă cu soia d'aia grăunţe.

Cum am procedat:
Am pus feliile foarte subţiri de pui la fript într-un strop de ulei. Am călit ceapa, foarte foarte bine, că mie nici măcar nu-mi place ceapa! Apoi am adăugat morcovul şi ardeiul şi am continuat prăjirea până s-au schimnat la culoare... maronii. Am adăugat apa pe care o lasase carnea de pui la dezgheţat şi am lăsat să scadă... oricum nu era foarte multă. Am pus puţin piper şi puţină sare. Am fiert grăunţele de soia 20 de minute, le-am strecurat şi zama respectivă am pus-o peste maglavaisu' cu morcov şi ardei şi l-am lăast să fiarbă, nu prea tare, până a scăzut apa. Cam la mijlocul perioadei am pus carnea prăjită în fiertura respectivă şi am tot amestecat. Am pus nişte boia la sfârşit dar nu mult şi am tot amestecat.

Dacă aveam, în loc de zamă de pe soia grăunţe puneam sos de soia şi eventual o linguriţă de amidon. Iar Crivăţ zice că puteam pune Curri... sau ceva de genu... io nici nu ştiam ce-i ala.

Cam asta e filosofia... nu-i mare lucru dar are gust destul de bun. Am folosit un vin demisec alb, Riesling Italian Premiat (asta scria pe sticlă). Io nu prea mă dau în vânt după vinuri, şi cu atât mai puţin albe, dar la carnea albă mere vin alb... sau cel puţin în majoritatea cazurilor... plus că aşa se zice... nu's expert io în d'astea. Tot de la Crivăţ am primit şi un link (aici) în care mi-a spus că pot înlocui carnea de peşte cu carne de pui.

Place branding sau mic ghid de tatuare globală

2009-01-09T11:20:00.004+02:00

(discuţie în marginea articolului Place Branding: the state of the art, Peter van Ham, 2008)

Motto:
„Timpul s-a scurs pentru aceasta prezentare,
La final trebuie sa precizăm ca România e o ţară în Africa
Noi trăim în găuri insalubre sub pământ,
Suntem canibali
Vânăm şobolani cu arcu'
N'avem maşini, că ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben,
Şi toate construcţiile care le puteţi admira
Dacă alegeţi să faceţi o excursie pe aceste meleaguri,
Sunt construite de o civilizaţie superioară,
Cu care noi nu avem nici o legătură.
VĂ MULTUMIM!!!”

Place branding este ultima găselniţă în materie de globalizare şi consumism. Ceva nu părea la locul lui în toată povestea asta cu globalizarea iar minţile strălucite ale umanităţii academice s-au scremut iar rezultatul este unul fascinant. E deja absurd să te mai întrebi ce a fost prima dată într-o lume în care self-conscious este cuvînt magic; acum totul se întoarce asupra puctului de plecare şi nimic nu scapă de dialectica circulară a self-auto-feedback-ului. Însă trebuia găsit şi un nou aparat conceptual sub care să mimăm valori şi etici şi care să nu depăşască limitele unei globale şarade. Aşadar, ce este place branding-ul? Este ceva nou! Noul este, mai nou, cu mult mai mult decât Viagra pentru sex sau ciocolata şi lumânările parfumate pentru o seară romantică. „New is the new balck!”, ca să parafrazez un clişeu al culturii pop vestimentare. O să încep cu câteva delimitări terminologice pentru a încerca, mai apoi, o abordare a fenomenului ce pare înrudit cu ştanţarea iniţialelor fermei pe curul vacii.

Conceptologie

Ei bine, când vorbim despre nou lăsăm parcă suspentată tocmai cauza acestuia. Pare ciudat să te întrebi cum şi de ce apare noul însă nu mai suntem în vremea în care noul apărea sub o puterea metafizică ce ne depăşea şi ţinea de un implacabil şi inexplicabil al voinţelor divine. Noul apare sub o putere foarte mundană, imanentă, şi descoperirea fundamentală este că, într-un fel, nou era deja acolo... doar că noi nu ne-am uitat. Cred că această întrebare şi-au pus-o cei care au început să lucreze în domeniul, nou şi el, al place branding-ului: unde se uită lumea, şi cum putem face să se uite unde vrem noi?! Dacă mergeai liniştit acum 100 de ani călare prin Texas şi vedeai o vacă automat ochii-ţi zburau spre „coada” vacii unde te aşteptai să vezi iniţialele cuiva. O vacă nu umblă niciodată singură, şi este totdeauna a cuiva! Iar dacă vedeai „JR” ştiai că a jucat în Dallas. Însă lucrurile nu mai stau aşa, iar asta, pentru că vacile au prins conştiinţă şi vor să fie mulse. Nu toate vacile se nasc Coca-Cola, Intel sau, iată, mov ca Milka însă toate vor egalitate „nu doar pentru căţei”! Asta înseamnă că e nevoie de patronajul unor JR wanna-be iar statutul acesta este dificil de obţinut.

Place branding este o metodă politică de evidenţiere a unui produs. La nivel global şi politic prin produs desemnăm zone, ţări şi oraşe pentru că şi ele au ceva de oferit iar lumea întreagă trebuie, pe lângă faptul că vrea, să le consume! Este vorba aici de iniţierea unei imagini care depăşeşte un logo (steag), o istorie sau o funcţie, un rol sau o poziţie în balanţa puterii globale. Se propagă cumva ideea că nu mai este suficientă măciuca, Biblia şi bomba nucleară. E musai să aducem altceva iar obiectivul „lor” este ca noi să participăm voluntar şi entuziaşti în acest joc de oglinzi şi beculeţe. Dacă expresia sună a ştanţare pe curul vacii ceea ce ea ascunde nu este sub nicio formă rizibil. Brand-ul este promisiunea unei valori. Şi e important de ştiut că această valoare nu e neapărat una cu caracter ontologic iar multe se constituie din mers. În această promisiune intră produse, servicii şi diverse alte lucruri care pot constitui o identitate de acest tip. Indentitatea doar propune o apropiere de contextul istoric şi conceptual local însă nu o susţine cu toate forţele. Ce sens mai poate avea localul şi valorile lui într-o eră a globalizării? Şi cum poate cineva gândi atracţia consumistă fără brand-uri deja impuse pe piaţă şi fără valorile consumiste deja larg acceptate? Este clar că, indiferent de nivel, ele trebuie să se regăsească specific în orice încercare nouă de branding.

Identitatea, alt concept al globalizării şi place branding-ului, este total diferită de ceea ce ne-am aştepta. Identitatea este un melanj de produse locale prezentate într-o manieră globală şi de produse globale prezentate în aceaşi manieră. Totul ţine de natura consumului şi nu de esenţa unui concept local. De aceea place branding-ul este o reafirmare şi reaplicare a strategiilor şi metodelor dezvoltate în secotrul comercial la o altă gamă de produse care sunt ţări, zone, oraşe. Nu doar Pepsi concurează cu Coca-Cola ci şi Clujul cu Pamplona, iar dacă lumea alege să meargă în Pamplona este pentru că, vorba specialiştilor, Clujul este "off the radar"! Adică el nu este cunoscut, nu este vizibil... cîtă oftalmologie dom'ne!

Să nu trivializăm conceptul asemănîndu-l reclamei. Place branding-ul este mai mult decît reclamă pentru că el ţine de o gîndire şi abordare practică şi activă pe lângă natura sa de „decision making tool”. Ca aparat şi context de decizie place branding-ul trebuie indus „jucătorilor” locali. Aceşti jucători sunt cei care au puterea să schimbe prin decizie şi influenţă faţa unui loc adică tocmai cei care sunt interesaţi financiar, evident, de „bunăstarea” locului respectiv. Astfel migrăm spre zona unui alt concept ataşat umbrelei place branding: puterea. Lăsată la urmă ea se regăseşte ca motor şi ca motiv al oricărui place branding dictând o dialectică Adleriană într-un framework Freudian: cine are barnd-ul mai mare şi mai tare? Răspunsul la această întrebare ni-l dau chiar cei cu brandul mare şi tare a căror acţiuni devin, într-o sinergică ostentaţie, ON BRAND-ul praxisului şi OFF BRANDUL concurenţei. Deciziile on brand, adică în traducere liberă „cu vînă”, sunt cele care induc şi întăresc un brand local la nivel global. Off brandul este coşmarul oricărui manager de multinaţională şi iluzia oricărui anti-corporatist care se respectă.

Ce se vrea de la o astfel de inginerie? În primul rând experienţa directă şi indirectă a cunsumerului cu „place”-ul din care pot rezulta doar avantaje economice pentru cei care asigură puterea locală. Pentru consumer utilul revine doar în social şi se prezintă ca brand al statutului real sau râvnit şi asta în funcţie de erortul de branding al celor care i-au putut da iluzia că el singur şi-a ales concediul în Malaiesia. Apoi este importantă recomandarea, sau de la cine vine ea. Dacă Milka spune că degustători de ciocolată ca în România nu există nicăieri în lume Vadim Tudor o să-şi cumpere o Milka făcută la Braşov de Jacobs-Suchard fără second-thoughts şi subtile rezerve naţionaliste şi asta în contextul în care celelalte rafturi vor fi deja pline de alte nume sonore ale dulcegăriei mondiale. Apoi sunt evenimentele, faptele şi întâmplările, povestea aşadar, pentru că astăzi câştigă cel care are cea mai bună poveste, celor întîmplate undeva. Aici intră place(stock)holder-şii care prin decizii on branding propun evenimente cu brandul comun iar asta pentru că într-o bună politică post-Westphalian-ă place-holder-şii sunt într-un parteneriat de egali mânaţi de înalte sentimente democratice şi umanitare. Dăăăhhh!

Mesaj pentru Europa

„Nu suntem ciori, nu stăm în corturi,
Facem eforturi, să ne elevăm
Şi nu cântăm pe strazi în Viena la acordeon
Noi nu cerşim cu handicapu' la vedere să facem avere
Şi nu ghicim viitoru-n palmă în dughene mizere
Noi nu purtam fuste-nflorate şi nu furam din buzunare
Nu emigram în Suedia cu 7 copii să ne daţi ajutoare
Daţi vina pe noi din Berlin în Pamplona
(...) n'o sa gasiti un roman în rulote la Roma”

Dincolo de brandologia negativă a Paraziţilor (pentru că dacă reclamă negativă nu există branding negativ este... şi încă cum!) Romînia intră şi ea într-un program mai larg de branding prin care UE încearcă să se afirme pe piaţa „jucătorilor” mondiali. Efortul său este răsplătit local dar contextul face ca situaţia globală să se întoarcă în favoarea Europei. Nu doar că America încă mai are ceva complexe în faţa noastră dar deciziile ei off branding post-9/11 sporesc încet şi sigur valoarea de piaţă a bătrânului nostru continent. Aprecierea monedei euro se datorează deprecierii dolarului. Firmele americane propun produse specifice pentru pieţele europene şi-şi mută (cu căţel şi purcel) tentaculele multinaţionale în zona noastră. Parisul rămîne visul unui american mediu în materie de călătorie cu toate clonele Disneyului. Şi mai mult decît atît Europa are iniţiative de negative branding a celorlalţi jucători mondiali, cu precădere statele musulmane, care se află în brand war cu America. Gălbejiţii sunt şi ei „d’ai noştrii” din moment ce idealul de loisir la domiciliu rămîne o formă de Fang Shui atît în Europa cît şi în America. Iar Rusia aproape că nu mai contează pentru că oricum, de cînd cu Chelsea, ea poate doar urma interesul Euro-american fără vreo influenţă asupra recentei sistări a gazelor naturale înspre Romania.

2009, Cluj-branding

Să revin totuşi la localul nostru cel mai apropiat: Clujul. 2009 a adus un interimat maghiar la scaunul de edil şi promisiunea unei reveniri naţionaliste de cînd Funar, rămas fără diurnă, se screme să-şi găsească un job. Arhitectul branding-ului de lumea a 3-a a Clujului pentru Nokia, Marius Nicoară, vrea să ajungă primar şi să aprobe pe lîngă tunul Nokia, poate, şi tunul cernobîlistic al unei noi staţii atomice de mare capacitate ce e posibil să se construiască în zonă... asta în condiţiile în care aeroportul din Cluj încă mai aşteaptă ca miticii să-şi pună ştanţa pe ţidulele care dau verde sistemului de ghidare luminoasă insatalat de ceva vreme pe piste. Cine oare trebe să conducă Clujul spre viitoarea lui imagine de oraş cancerigen în care inflaţia de locuinţe concurează cu ea însăşi cînd e vorba de preţuri, spaţiile centrale şi istorice se alocă pentru parking-uri unor investitori străini de vreme ce investitorii clujeni dau ges brandingului pozitiv al Africii şi investesc acolo, cartierele de lux nu au căldură, sistemul bancar e „îngheţat” iar piaţa auto în cădere liberă însă ne tragem hotel de 5 stele, branded Hilton, în centrul Cluj ca să facem sens contractului Tarom cu deputaţii pentru cursele interne şi afluxului de stilişti ce vin să vadă noul Maitresse Maison, magazinul unde te îmbraci româneşte la fiţă şi preţuri de Paris dar care, nu-i aşa, ne oferă iluzia unei identităţi naţionale. Iar dacă aceste fapte sunt de natură să ne lase, uşor spus, într-o crampă mentală se pare că Cluj-branding-ul merge bine din moment ce primarul de Monaco vine la Balul Operei din Cluj iar UBB afirmă că v-a şterge urma facultăţilor nerentabile în nestăvilita ei cursă spre eficientizare şi loc în top 500. Ultimul duşman al Universităţii lui Marga este însăşi cultura căreia maestrus logicus i-a declarat război. Dacă Cernobîlul o să se repete la Cluj, UBB v-a fi singura firmă cu acţiuni ne-majoritare, pentru că sunt doar al seniorului Marga, ce o să raporteze profit la UE! Şi asta nu doar din cauză că BCU este un fel de mall al ţăranilor din zona care dau cu glet pe ouă sau pentru că profesorii de la litere nu-şi iau banii care stînd în bancă produc profit pentru managerul vizionar!

Aşadar, cui ne adresăm? Cine e cel mai în măsură să beneficieze de Cluj-branding-ul viitoarei metropole? Pentru început... chinezii, pentru că UBB v-a începe o serie de cursuri pentru doritorii de foneme alambicate (concomitent cu aducerea Institutului Confucius la Cluj ce a urmat, evident, vizitei la Beijing a magistralului) dar care au conştiinţa că doar pentru China noi mai putem prezenta vreo importanţă după ce Nokia pare să fie pe ducă iar Bechtel face autostrada Transilvania mai încet decît pot eu sta jos. Apoi colindătorilor pentru că de o lună încoace tot Clujul sună a jingle bells din subsoluri pînă’n catedrale. Am avut chiar „ceteraşi de la Paris şi Viena” pentru că Samantha Fox n-a vrut să înveţe „Mă sui în dealul Clujului”... talalala!

Personal consider că suntem o varză de branding... şi nu orice fel de varză ci chiar Varză a la Cluj branding!

RIP Sorin Mager

2008-12-31T09:19:00.003+02:00

Ştiu că nu prea obişnuiesc să pun astfel de posturi dar acesta este un caz special. Sîmbătă a murit prof. dr. Sorin Mager. Poate că mulţi nu-l cunoaşteţi şi regret acest fapt pentru voi. A fost un personaj foarte interesant şi de 4 ani de cînd îl ştiu şi personal, fiind la aceeaşi catedră de Chimie Organică a Facultăţii de Chimie şi Inginerie Chimică a Universităţii Babeş-Bolyai, pot să confirm acest lucru. Ca orice profesor vechi prof. Mager avea farmecul lui, o combinaţie de ştiinţă, bonomie, niscaiva cultură, mult, foarte mult umor, şi, în ciuda vîrstei, sau a bolilor, o figură mereu zîmbitoare şi abordabilă. Despre el vreau să amintesc doar că a deţinut, pentru aproape jumătate de secol, un record naţional la înot... nu mai ştiu ce stil, pe ce lungime, sau alte detalii... mie mi-e de ajuns. Cert este că o să fie mult mai trist în departamentul nostru fără el.

O să pun mai jos textul lui Andrei Marga despre prof. Mager apărut aici:

Omagiu Profesorului SORIN MAGER (1931 - 2008)

Arta-cultura
Luni, 29 Decembrie 2008

Este dificil sa ne inchipuim ca profesorul Sorin Mager nu mai este printre noi. Ne obisnuisem cu renumita sa bicicleta si cu prezenta sa la reuniunile universitare, mai ales cu silueta sa zvelta, neatinsa de timp, incit, si dupa pensionarea de virsta, l-am resimtit ca profesor activ, in plina putere, al Universitatii "Babes-Bolyai". Astazi, sintem nevoiti sa luam act de disparitia sa brusca si sa-l trecem in memoria fiecaruia dintre noi si in analele institutiei noastre. Il trecem, insa, cu siguranta, ca pe o personalitate dintre cele mai profilate si mai luminoase ale ultimelor decenii.

Avind beneficiul studiilor de chimie cu profesori ilustri, la Cluj, in tara si in afara tarii, Sorin Mager a ilustrat inca o data chimistul profesionalizat competitiv, capabil sa prelungeasca competenta sa stiintifica cu initiative si consecinte in tehnologie. El lasa in urma exemplul pilduitor al personalitatii stiintifice efective, puternic profilata prin cercetari originale, cu impact.

Atasat, ca putini altii, traditiilor universitare clujene, Sorin Mager a practicat profesura universitara cu raspundere si exigenta, intelegind profund ca un profesor isi verifica anvergura prin abordarile si solutiile pe care le transmite discipolilor. Sorin Mager a trait sentimentul apartenentei la o scoala consacrata si a creat el insusi, in jurul sau, o scoala recunoscuta.

Exercitind functia de decan al Facultatii de Chimie si Inginerie Chimica (1992 – 2000), Sorin Mager s-a angajat cu toate energiile, care erau din cele mai mari in cazul sau, sa puna studiul si cercetarea din chimie pe cele mai promitatoare coordonate ale timpului. Intr-o perioada de declin pasager al interesului pentru stiintele experimentale, Sorin Mager a imprimat facultatii o organizare ameliorata, care dureaza pina astazi. Probitatea, competenta si raspunderea pentru consecinte au caracterizat deciziile sale. Istoria Facultatii de Chimie si Inginerie Chimica va retine neindoielnic decanatul lui Sorin Mager printre cele mai benefice si mai prestigioase.

Manifestindu-se plenar intr-o perioada de cotitura a istoriei Romaniei, Sorin Mager a facut, din nou, convingatoare figura intelectualului invatat, autonom si plin de raspundere pentru ceea ce se petrece in jur. Integru si dedicat cauzelor publice, traind sincer cauza modernizarii si angajat cu luciditate in dezbaterea intelectuala, Sorin Mager si-a inscris numele printre personalitatile cu merite durabile ale ultimelor decenii, din Cluj si din tara noastra. Sorin Mager a resimtit drept datorie fireasca a intelectualului sa se pronunte nu doar in profesie, ci si in chestiunile de interes public si a fost o voce respectata, cu autoritate morala certa.

Prin disparitia lui Sorin Mager, Universitatea "Babes-Bolyai" pierde una dintre personalitatile ei de prima marime. Ne unim acum, in sincera compasiune cu cei mai apropiati de Sorin Mager, spre a-i aduce un ultim si indurerat omagiu pentru profilul de neuitat pe care il lasa in urma, a carui parte la fel de proeminenta precum opera scrisa, educativa, a fost, cu certitudine, personalitatea sa.

Adio, ilustre profesor Sorin Mager!

Andrei Marga

Rectorul Universitatii "Babes-Bolyai"

Mulţumesc domnule profesor pentru tot! RIP!

MĂNĂŞTUR – cartierul în care infractorii se tem pentru siguranţa lor

2008-12-20T04:10:00.002+02:00

(discuţie succintă în marginea textului „The uses of sidewalks: safety” din The death and life of great american cities, Jane Jacobs, 1961)

De ce trebuie sa vreau sa am o vila-n Primaverii
Atata timp cat stau la bloc
Stau cu ai mei si beau in fatza scarii

Cine vizitează zona de „după blocurile gri” ale Mănăşturului observă că nu prea există multe blocuri fără un mic butique „la scară”. Firea intreprinzătoare a rumânului postdecembrist a dictat pînă la urmă depopularea masivă a zonei de infractori şi mafioţi (cică!). Cine mai vrea un viol în grup după ora 12 noaptea trebuie să caute, resemnat, în altă parte... "nici futaiul public nu mai e ce-a fost!". Conform textului Janei Jacobs epurarea a fost supravegheată, indirect, de patronii din scara blocului. Ce mai contează jandarmii, ce mai contează legile cînd tanti de la 3 coboară zilnic la ora 9 a.m. să-şi deschidă primitor uşa de la subsol pentru a vinde acadele copiilor şi ţigări beţivilor. Algoritmul alambicat al acestor acte însumate descurajează şi pe cei mai înrăiţi terorişti. Paradisul siguranţei la el acasă. World Trade Center avea o serioasă problemă de siguranţă: clădirile din zonă n-aveau magazin în scara! Chiar şi tenebrele dispar din Mănăştur pentru că nu se mai sperie nime de ele. Nu contează că multe firme mari şi-au instalat camere de luat vederi, nu contează că suntem prea săraci ca să mai avem ceva de furat unii de la alţii, important e că avem magazinaşe şi magazinele din metru’n metru, hrube cu neon, gherete de furnir dar cu frigidere Coca-Cola, firme colorate pe toţi pereţii. Iar asta, pentru cei care privesc cu mefienţă, sau indiferenţă, sportul extrem al gîndirii este de ajuns pentru a concluziona că avem în Mănăştur o zonă „safe”! Poate că de aia a existat la un moment dat un boom demografic: ciclul mănăşturencelor venea mai cu prudenţă!

Lăsînd gluma de-o parte trebuie menţionat că textul cercetătoarei Jane Jacobs este nou de 50 de ani! Ani în care ori nu s-a schimbat nimic, primesc, dar atunci de ce totul este altfel, ori s-a schimbat totul, primesc, dar atunci de unde apar, dom’ne, astfel de texte într-o paidee ştinţifică actuală?! Cu indulgenţă putem încadra textul la capitolul „istorii locale dintr-o altă lume”, lîngă Rahan şi Arabela, dar este absolut capital să nu încercăm articularea lui pe situaţii actuale. Însăşi conceptul de „siguranţă stradală” s-a schimbat în aceşti 50 de ani iar chestiunea nu ţine de amplasarea cantitativă de magazine „de bloc” ci de o serie de condiţii mult mai serioase.

Primul punct este că „străinul” nu mai există. Acum 50 de ani el era, pentru americani, comunistul, iar pentru ruşi, capitalistul. Dispariţia alterităţii pure este deja un fapt multi-documentat. Nu mai e nimeni „complet altfel”. Cînd toţi, de la Cluj „pînă’n Pamplona” ne îmbrăcăm de la United Colours of Beneton, mîncăm la MacDonald’s, bem Coca-Cola, fumăm Kent, ne deplasăm în BMW, ne încălţăm cu Reebok şi vorbim la celular iPhone despre întîlnirea la Bamboo este aproape trivial să vorbeşti despre „altul”! Diferenţa este astăzi motiv de umilinţă. Identitatea este un basm şi, atunci cînd apare în forme relativ subtile, este văzută ca un handicap. Conformismul însă ne excită iremediabil şi proiecţia lui este un ideal la care majoriatatea lucrează cu sîrg. „Celălalt” însă preia încărcătura posibilă cu care conceptul alterităţii fusese încărcat de milenii. Celălalt devine, deci, cel care este diferit prin cantitate! Este cel care şi-a luat iPhone-ul din UK şi este ultimul model, este cel care mănîncă la Pizza Hut în Budapesta şi-şi bea cafeaua nu în After Eight ci în Mall, la Starbucks, este cel care are ultimul costum sau parfum Armani şi, evident, i-au luat părinţii ultimul model de BMW.

Al doilea punct este că „economia de piaţă” nu suportă concurenţa mică, iar o afacere nu-şi contorizează succesul în relaţii sociale ci în profit şi balanţă de cont. Un patron nu vrea să-şi vadă clientul prea mult, nu vrea ca el să întîrzie în magazin, el vrea ca acesta să intre, să cumpere şi să plece cît mai repede pentru ca să facă loc următorului client şi tot aşa. Trebuie să suferi de o cecitate intelectuală majoră să crezi că un astfel de patron se uită pe stradă pentru un alt motiv decît acela de a-şi verifica starea BMW-ului parcat, dacă se poate, relativ în faţa uşii. Dacă vînzătoarea iese „la o ţigară” în faţa magazinului nu este pentru a supraveghea copii din vecini care „se joacă pe stradă” pentru că, în primul rînd, nu o interesează, şi pentru că, în al doilea rînd, copii nu se mai joacă pe stradă ci în camera specială de la MacDonald’ sau în alte locuri „special amenajate” pentru această activitate, gen parcuri. Plus că, de la 8-9 ani în sus niciun copil nu se mai „joacă” decît pe calculator sau pe celular iar ieşitul din casă se face pentru cu totul alte activităţi decît jucatul.

Aşadar, cît de sigură este experienţa stradală? Nu mai sigură decît alte experienţe urbane însă mult mai sigură decît una mutată într-un context de „american neighbourhood” din anii ’60. Se datorează această relativă evoluţie în siguranţă magazinelor din casa scărilor? LOL!

Publicul e BOU şi banii pe show

2008-12-14T12:21:00.010+02:00

N-am mai scris de-o gramadă de vreme şi cu stupoare constat ca am aproximativ acelaşi trafic ca atunci cînd scriu... dar nu traficul e problema... aşa că poate v-aţ întrebat ce e cu mine, dacă-am murit, etc... ei bine, spre dezamăgirea multara, sunt OK, joc travian ceea ce explică aparenta "pauză intelectuală" numai că, sau ba mai mult!!!, am luat primii bani din "cultură". Înseamnă asta că sunt şi eu o curvă intelectuală? Ceva de genul... dar inconstantă, cu intermitenţe.

Aici şi aici găsiţi anunţul evenimentului însă, regretabil, recenzia a disparut. Ei bine, ce-a fost? A fost un, cică, "eveniment cultural" organizat de ăia care spune acolo adică de domnul Ţărmure, care are ceva foncţie în Primăria de la Bistriţa [care btw se spune Bis'ţa], şi de soţia acestuia, ambii oameni de treabă şi cu viziunea cît de cît adecvată asupra intelectualităţii şi culturii lor. Locul, sau lăcaşul, a fost o fostă sinagogă, refăcută şi evident în care "Adonai" nu mai se cîntă ci se scapă printre dinţi. Aici am participat şi eu împreună cu prietenii mei Alex Baumgarten, Mihai Maga şi Iovan Drehe... urmaţi invariabil de prietenele şi iubitele noastre... aşadar, am participat la un eveniment cultural intitulat "Logos" prilej cu care Alex şi-a prezentat şi ultima lansare oficială, culegerea de publicistică "Bună dimineaţa, filosofie!" [carte la care o să urmeze o recenzie aici... dar altădată].

Textul miniconferinţei mele o să-l pun la coadă însă este bine de precizat că nu l-am citit, poate nici măcar nu l-am amintit decît în linii mari. Ceea ce e important şi a făcut senzaţie în seara cu pricina a fost declaraţia mea fermă cum că "publicul e bou!". Ei bine, culmea!, chiar n-am vrut să jignesc asistenţa (care era de 2 ori mai puţin numeroasă decît eram noi) dar care a reacţionat prompt sărind de cur în sus! Personal trăiesc după o serie de reguli, ca voi toţi de altfel, şi una dintre ele este că într-o discuţie persoanele de faţa se exclud. Motive sunt destule ca şi dacă nu se aplică regula asta persoanele de faţă să nu se simtă! Însă sunt şi persoane care se simt! Oare de ce?!

Pentru cei care n-aţi ştiut, sau n-aţi luat-o încă, etc., cartea lui Alex este o apariţie total inedită pentru că abordarea ştiinţifică de pînă acum a unor texte clasice spre traducere plus cărţi de autor în care se ataşează un aparat critic solid... deci toate astea sunt abandonate în cărticica asta iar Alex începe să-şi spună păsul! Alege un limbaj subtil cînd vine vorba de înjurături însă eu nu am o faţă publică de apărat aşa că-mi permit să extrag, să decantez, să filtrez, să condensez textul său pe subiectul acum în discuţie şi să spun, chiar şi în faţa oficialilor culturali ai Bis'ţei că "publicul este BOU!". Publicul este bou pentru că nu poate să fie altfel! Publicul este bou pentru că este învăţat, cînd e mic, şi mimează, de regulă, activităţile şi gîndirea unor boi, care's de obicei părinţii noştrii şi care au făcut şi ei cînd erau mici cam aceaşi chestie. Apoi vine şcoala în care copii nu mai sunt învăţaţi decît conformismul cu sistem şi bagajul minim pentru ca integrarea lor în sistem să fie adecvată. Se trece la Universitate. Aici calitatea de bou începe să se diferenţieze în bou cu clopot, bou cu primură, boul Moto-Moto (aluzie la ultimul Madagascar!) şi alte tipuri de bou... dar mai ales boul de show! Însă esenţa rămîne aceeaşi: BOU!

Publicul e bou pentru că raportul lui cu cultura este îndeobşte 0 (zero!). El nu este pregătit cultural, el nu are pornirea interioară spre cultură, iar atunci cînd o are se izbeşte inevitabil de boi care nu-l încurajează în această direcţie. Sistemul nu are nevoie de oameni de spirit, de oameni de cultură, de oameni care să gîndească. Sistemul are nevoie de boi, pentru că boii merg frumos, la pas, în turmă şi-n direcţia stabilită cu cireada! Publicul nu are acces la carte, pentru că ori nu există ori nu este de calitate. Nu are acces la o zonă ştinţifică serioasă pentru că nu este iar cele străine sunt departe şi dificil de urmărit. Nu are, deci, nimic care să-l absolve de calitatea de bou cu care intră în lumea asta... şi atunci de ce pula mea se cacă toţi pe ei şi se fibrilează dacă spun că suntem boi?! Asta e! Get used to it!

Logos şi prietenie
Dan Iridon

Motto:
"1000 de vorbe nu fac un ban!" - Paraziţii
"Pentru Dan şi Ana împreună cu toată dragostea
cea mai sinceră carte pe care am putut-o scrie. Alex"

Suntem deja obişnuiţi cu caracterul de „out of joint” [ro. ieşit din ţîţîni] hamletian al timpului nostru, cu această criză perpetuă a lumii şi a societăţii în care cea mai bună situare rămâne cea a veşnicului actor (sociologia abundă de ştiinţa actorului), a măştii, şi în cele din urmă a imposturii. În faţa ştirilor de la ora cinci suntem incapabili să mai fim oripilaţi autentic de morbid, de violenţă, de dezastru, de calamităţi. Desensibilizarea aceasta l-a făcut pe Sloterdijk să afirme că doar un dezastru total, la scară planetară, soldat în cele din urmă cu dispariţia rasei noastre, mai poate genera o autentică, deci justă, „învăţare (de minte)”. Ne-am pierdut iremediabil dreptatea, sau starea de drept a lucrurilor, proporţia, potrivirea, echilibrul şi armonia şi ceea ce este interesant este că la începuturile gândirii logos avea un înţeles asemănător.

Heraclit vorbeşte primul despre logos ca principiu al echilibrului şi unităţii dintre forţele contrare ale universului, tensiune accesibilă doar raţiunii pentru o adecvată explicare. În multiplele lui accepţiuni şi uzitări logos rămâne un identificator al diferenţei, un cuantificator al justei evaluări, o bornă a aşezării gândite şi echilibrate în această lume. Cu toată metafizica ce i-a fost ataşată în timp logos rămâne un termen al propriei noastre imanenţe şi o resursă a cărei gestionare devine o responsabilitate etică [recta ratio] a fiecăruia. Când urbanul se rizomizează şi toate nivelele vieţii noastre sunt prinse în reţeaua sistemelor, nu intelectuale ci instituţionale, ce mai poate aduce laolaltă conştinţele singulare a căror adevăruri ca proporţie potrivesc aceleaşi gânduri şi fapte cu aceleaşi stări de fapt şi situaţii? Conform cărui principiu cultural se mai pot fonda toposuri în care cultivarea aceloraşi corespondenţe se întâmplă, providenţial, cam în aceeaşi manieră?

Prietenia [gr. philia] este astăzi singura întâlnire şi inter-convergere liberă, în opinia noastră, prin care umanismul nostru, fondat în interese de cunoaştere accidental asemănătoare, sau chiar identice, bazate pe lectura aceloraşi autorităţi intelectuale, se manifestă la scară socială. Din păcate, şi cu riscul să-l contrazic cumva pe bunul meu prieten Alexander Baumgarten, Universitatea nu mai deţine acest loc privilegiat. Aceasta a devenit o pepinieră de imberbi „meseriaşi” chiar şi atunci cînd discutăm despre defuncte „ştiinţe ale spiritului”, despre „artele liberale” sau alte denumiri „umaniste” asignate de obicei ştinţelor umane. Critica pe care Alexander Baumgarten o face sistemului universitar în culegerea sa de texte „Bună dimineaţa, filosofie!” este virilă şi punctuală fără a fi doar o exhibare resentimentară dar rămîne, vai!, handicapată de un principiu de care autorul este cu siguranţă conştient: Aristotel dezvoltă acest principiu care s-a transmis pînă la noi cu titlul de „anterioritatea actului faţă de potenţă” şi pe care tot el îl foloseşte în Politica (tratat tradus la noi de însăşi Alexander Baumgarten) pentru a arăta că cetatea este anterioară în raport cu cetăţeanul şi, încă mai mult, că-l defineşte prin funcţia pe care, acesta, o are în cetate. În plus încă, cetăţeanul nu rămîne acelaşi cînd constituţia, şi deci cetatea, se alterează; în tiranie, şi tiranul şi supusul tiranului sunt tiranici, dar cînd cetatea se schimbă ambii se schimbă. Modificând puţin termenii, dar păstrînd omogenitatea raportului, putem spune că sistemul este cel care, astăzi, poartă atributul cetăţii făcând ca teza aristotelică să-i ofere acestuia anterioritatea în raport cu birocratul (omul din sistem) şi chiar să-l întemeieze dându-i o funcţie potrivită. Concluzia este imposibilitatea unei dizidenţe autentice într-un sistem sau într-o cetate pe care ţi-o asumi iar soluţia rezidă în a înfrunta moartea sau în a te retrage într-un cerc de prieteni, departe de agoră. Un bun exemplu în acest sens ni-l dă Socrate. În dialogul Criton (50a sqq.), Socrate îi explică acestuia, venit să-l scoată fraudulos, precum un contrabandist marfa de contrabandă, din cetate pentru a nu fi ucis că „Cetatea şi Legile” sunt mai presus de cetăţean şi că un cetăţean drept şi aplecat spre bine nu v-a face niciodată nedreptate Cetăţii şi Legilor, şi prin asta, ducând la moartea lor. Cu alte cuvinte, dat fiind un sistem oarecare şi cei care-l populează, dizidenţa este surparea din interior a sistemului care-ţi dă fiinţă şi nu-şi are neapărat justificarea în frumoasele pagini ale teoriilor kantiene despre drept şi dreptate aşa cum tragismul nu rezidă în diferenţa de grad între pîine şi cozonc ci în deosebirea funciară între cozonac şi nimic... deşi este posibil să mă înşel.

Revenind însă la chestiunea iniţială este important să ne întrebăm cum, sau în ce context, se mai primeşte învăţarea [de-]minte? Superficialitatea universitară nu mai surprinde esenţialul de mult ci se scaldă într-un exotic algoritm al profitului, spaţiul public este un docil suport pentru imaginea unor interese economice, „autorităţile” intelectuale sunt într-un constant conflict de viziune şi/sau putere, omul de rând se întoarce spre Guţă sau spre Maica Tereza nu din raţiuni înalte ci, ba din contră, din raţiuni comune: accesibilitate şi consum conform unei curicule şcolare în care cuvîntrul „faliment” este programatic exclus, studentul optează invariabil pentru calea facilă a imposturii sau pseudo-imposturii [de obicei lingvistice] urmînd exemplul fidel al „marilor conducători”; ne vedem aşadar în faţa unor soluţii imposibile care nu satisfac conştinţe oneste. La aceasta se adaugă urbanul cu viteza lui care biasează spre financiar ca soluţie a oricăror probleme dar care sunt, de fapt, adâncirea, acutizarea până la cronicizare a aceloraşi direcţii de mai sus. Unde este deci oaza acestui deşert economic?

Glosând pe tema nicasiană a „sinelui lărgit” Alexander Baumgarten evadează, prin ruperea expiatorie a cercului limbaj-impostură-instituţional, spre public; iar cînd spun public nu mă refer la audientă ci la ceea ce este a tuturor sau a majorităţii, iar la limită, la alteritate. Experienţa mea tristă mă face să cred că publicul nu este soluţia, că vocea individuală se înăbuşe în public iar publicul nu are o voce. Publicul nu este nici grupul, mai mic sau mai mare, al celor care predau şi studiază ceea ce predai şi studiezi şi tu pentru că un astfel de grup tinde să-şi înăbuşe propria voce şi să-şi dihotomizeze constant direcţia. „Pretinul” [cu accent ardelenesc; ambiguitatea doar pentru cunoscători] rămîne, până la urmă, singurul în măsură să răspundă, să judece, sau să laude munca cuiva şi tot el este acela faţa de care sensul unei opere proprii depăşeşte statutul recept de „obiect ajutător la dosarul avansării în grad” sau de „sursă infinită de aberaţii sofistice care ajută la cultul şi statuia personalităţii”. Dincolo de cele patru feluri de a scrie o carte descrise de Alexander Baumgarten se înscrie, ca mult mai important, actul scrierii, şi [în-]scrierii, propriei cărţi şi în propria carte a propriului destin în care accepţiunea uzuală a termenului cultură diferă substanţial, învăţarea-de-minte transcede mintea şi se întoarce în-sufle(t)ţită asupra minţii spre a o elibera din impostura instituţională şi sofismul public iar valorile şi sensurile dufuzează aproape fără sursă fiind relative la un grup restrîns. Lângă un astfel de om, sau lângă astfel de oameni, un sine cu adevărat autentic se simte esenţial lărgit, adică îmbogăţit, mulţumit şi acceptat. Aristotel credea că o cetate bună, iar o cetate este un grup de prieteni dedicaţi împreună aceluiaş scop, „viaţa mai bună”, aşadar, o astfel de cetate „o/îi poţi cuprinde cu privirea”. Asta pentru că pe prieteni nu-i vezi superiori sau inferiori, nu-ţi sunt departe dar nici nu-ţi sunt aşa de aproape încît să-ţi fie familie naturală, nu-ţi întorc spatele sau nu te trădează pe la spate ci-ţi prezintă faţa lor iar relaţia voastră este faţă-către-faţă. Cultura autentică este cultura cu prietenii sau între prieteni aşa cum cineva spunea că o carte este o scrisoare adresată unor prieteni.

Dacă Noica credea, pe urmele lui Berdiaev, că poţi avea relaţii metafizice cu un câine o să-mi permit să adaugă că, astăzi, singurele relaţii metafizice posibile mai sunt cele... nu cu omul, ci cu prietenul!

Disneyland, acest Jurassic Park al ginecologiei Chimerei

2008-11-14T09:15:00.005+02:00

Puterea contraatacă sau mic manual pentru antreprenorii de societăţi consumiste

[Discuţie în marginea ultimului capitol al cărţii Landscapes of Power, Sharon Zukin, 1991]

I’ve never been to Disneyland and let’s face it I’ll never will... but isn’t this the sheer dream of every American child and not only? Disneyland is one of the poster boys of monetary system at work and one of the front-pages of our post-“modern” society in action!

antiABSTRACT

Spaţiul public... iată o venerabilă ultimă frontieră a libertăţii şi civilizaţiei, organizatorul principal al vieţii sociale... as we used to know it. În însăşi ideea de public rezidă puterea şi libertatea legată indistinct de acest concept. Spaţiul public este, în esenţa lui, un spaţiu haotic formatabil local de forţele, tot locale, ale „publicului” [şi mă refer aici nu neapărat la o „audienţă” ci la o lege ad hoc a celor ce compun o masă eterogenă]. Este un spaţiu deschis şi refractar, prin însăşi natura sa, la legi, convenţii, formatări ale unei structuri de putere exterioare sau „străine” dar este şi un liant al alterităţii. Spaţiul public este coroana libertăţii şi garantul diversităţii. Însă aşa cum oamenii şi-au pierdut libertatea în momentul în care s-a conştientizat persoana şi posibilitatea ei, la fel, spaţiul public, ca depozitar al identităţii lui cu el însuşi şi-a oferit călcîiul propriului spre re-formare. Propriul său a ajuns susceptibil de, şi chiar însăşi, impropriul sinelui său. Spaţiul public a dat tonul unei schizofrenii identitare a propriului. Cu toată prudenţa cu care trebuie privite diversele încercări ale unora de a „pre-vedea”, în însăşi anunţul prevederii, sfîrşitul a ceva atunci cînd prin anii 80 se prevedea „sfîrşitul spaţiului public” cred că am fost mult prea prudenţi şi chiar indiferenţi.

Sumară deconstrucţie conceptuală

Voi încerca să dezvolt puţin în marginea cuvintelor cheie cu care textul/textele în discuţie lucrează.

1. Liminalitate.

Liminal [lat. limen, prag (de la uşă), preş ] este un concept vast preluat din psihologie şi desemnează o stare, motiv pentru care, în răspăr cu cutuma, aş prefera să folosesc cuvîntul „preş” decît prag. Este o stare intermediară ce reclamă o cunoaştere a trecerii şi a riturilor de trecere dezvoltate de van Gennep. La o succintă descriere el vizează sentimentul unei schimbări şi ţine de etapele schimbării. El este un intermediar într-un drum personal sau de oriunde. El marchează subconştient, şi niciodată mental asumat, un dezechilibru între ceea-ce-nu-mai-este şi ceea-ce-nu-este-încă-dar-este-de-dorit. Acest concept se regăseşte la toate nivelele posibile de pe cel personal la cel economic. Metafizic liminalul marchează ieşirea a ceva spre lumină, poziţionarea lucrului în deschis.

2. Putere.

Denumire de origine necontrolată, şi mai ales special necontrolată, care referă instituţii de orice fel începînd cu familia şi terminînd cu sistemul monetar. Aceste instituţii au în vedere perpetuarea inerţială a lor şi, mai mult decît atît, a profitului... singurul termen în numele căruia lumea de astăzi gravitează, nexusul civilizaţiei şi culturii noastre.

3. Decor, peisaj [landscape], faţadă.

Aranjament formal, gîndit şi intenţionat formal, dar care ţine să „amintească” ori de o stare locală, arhaică (aka vernacular, vezi infra), ori de o stare viitoare dominată de tehnică şi tehnologie care firzează la anumite nivele SF-ul, ori de momentul actual dedicat exclusiv jocului, relaxării şi consumului de obiecte cultural asignate unei direcţii sociale. Decorul este un spaţiu de interfaţă, liminal (vezi supra), între natură şi artificial, între spaţiul public şi piaţă, între producător şi consumator, care este propus, şi produs exclusiv, de Putere (vezi supra). El proiectează şi setează atît valoare economică a bunurilor culturale cît şi bunurile culturale de valoare, sau, mai bine zis, cu valoare în momentul de faţă sau la un moment designat.

4. Vernacular.

Termen cheie în construcţia, sau deconstrucţia, decorului şi imaginii sensibilului (sub forma inconştientului şi sub-conştientului psihanalitic) din noi şi investit cu sentimentul securităţii, liniştii, maternităţii, uterului. Vernacular este un termen care a fost preluat din lingvistică unde însemna dialect sau limbă maternă (în sensul de „a mamei”, a zonei de unde provenea mama, care, se ştie, în anumite spaţii şi timpuri provenea în vederea căsătoriei dintr-un alt trib, sau zonă geografică, şi era folosită de superiorii triburilor ca garant al tratatelor de nonagresiune, sau înfrăţire, şi a cărei limbă conţinea particularităţi faţă de cea a tatălui, sau diferenţe clare pînă la neidentitate totală), şi a fost transferat la orice act de cultură care reface un context originar arhaic, sau doar originar, sau o situaţie neintenţionată (inconştientă), adică una care nu are ca scop principal însăşi existenţa sa. În acest context, vernacular înseamnă lipsit-de-conştiinţa-propriei-existenţe-şi-raţiuni-de-a-fi, neintenţionat, ne-proiectat (asumînd ambivalenţa termenului).

5. Gentrificare şi mobilizare

Gentrificarea, sau „relocationg to the projects”, este procesul invers al urbanizării comuniste, este imaginea, redefinită consumist, a stilului „viaţa la ţară” unde „ţară” a devenit între timp suburbie a unei metropole. Social, gentrificarea este o deteriorare a statutului persoanei iar fizic o schimbare de domiciliu într-o zonă ne-rezidenţială. Procesul este unul de inginerie urbană prin care se urmărea redistribuirea forţei de muncă, controlul criminalităţii şi spargerea grupurilor de minorităţi etnice. Metafizic gentrificarea reclamă schizofrenia centrului, ruperea centralităţii, ex-centrificarea şi ex-centricitatea socialului, alienarea socială. Ea aduce cu sine conceputul descentralizătii (sau poate este doar un efect al ei) puterii care, paradoxal, nu înseamnă diminuarea ei ci diseminarea/incrementarea exponenţială (a) ei prin şi în structura rizomică a instituţiilor.

Mobilizare este procesul adoptării necondiţionate a tehnologiilor mobile şi, în genere, a tehnologiilor de tip wireless care ajung să aibă impact la nivel social asupra felului în care sunt percepute, tradiţional, comunincarea şi munca, distanţele, spaţiul şi timpul, deplasarea. Metafizic ea ţine paradoxal de idealul stoic al deconstruirii mişcării şi, mai nou, de anulare a efectelor istoricităţii ca drum al oaselor, ca magistrală a morţii din „viaţa este doar un drum spre moarte”.

Proiectul unei societăţi consumiste sau de ce acest titlu self-conscious

Jurassic Park este proiectul ficţional cinematografic de reconstruire a unui episod, relativ incert, al istoriei pămîntului. Scopul acestui proiect era unul recreaţional, uzînd de ultimele descoperiri ştiinţifice şi eventual de disponibilităţi ştiinţifice încă neactualizate, era un experiment feeric însă consumist şi artificial combinînd fanteziile celor mici şi slabi cu puterea de actualizare a celor puţini şi puternici. Acest proiect riscant se adresa mai ales copiilor dar oferea însă mai mult decît atît, un liant familial, o experienţă intimă a unui grup social restrîns numit familie. Experienţa în sine urma să fie însoţită de verbalizarea, în fundal, a unor date care nu aveau nici o relevanţă ştiinţifică şi educaţională. Puterea celor care l-au instituit trebuia percepută ca fiind mai mare decît a animalelor de pradă re-construite genetic, iar cristalizarea ei stătea în imaginea propusă şi violent indusă care se regăsea pe toate spaţiile fizice posibile şi disponibile, în aerul zonei prin difuzoare şi ecrane, dar mai ales în decorul reconstruit şi deamenajat pentru a susţine artificial un habitat necunoscut. Decorul era o imensă pancartă de reclamă pentru el însuşi marcînd liminalul şi trecerea spre auto-conştientizare. În final întreaga construcţie se prăbuşeşte ca un castel din cărţi de joc zdrobită de profeţia chaoticianului şi anarhistului dr. Jan Malcolm (aka Jeff Goldblum): „Life will always find a way”! (în paranteză fie spus e posibil să fie doar o coincidenţă faptul că numele de Malcolm este purtat şi de managerul trupei britanice de punk-rock din anii 60-70 renumită pentru anarhismul ei: Sex Pistols)

Despre seducţie

Liiceanu ne-a arătat destul de clar mecanismul puterii seducţiei... şi cînd spun asta nu încerc un eufemism, pentru că derivînd din verbul latinesc seduco termenul desemna iniţial „a trage la o parte, a lua deoparte, a separa, a despărţii”. Recodată religios la autorii creştini ai primelor secole seducţia primeşte conotaţia relativ negativă de azi şi sensul de „a duce pe o cale greşită, a corupe”. Aşadar seducţia devine un mecanism al puterii şi un atu al ei. Cel care poate duce pe cineva pe o altă cale dă dovadă de o putere mai mare, exercită o putere superioară. Toţi valsăm în ritmul seducătorului şi al sedusului în diverse momente însă ceea ce rămîne constant este că puterea are darul de a seduce, de a duce pe cel fără putere acolo unde-l doreşte ea.
Dincolo de asta, Heidegger a criticat metafizică de uitarea sensului adevărat al fiinţei şi de transformarea lui în etică, prin conceptul co-rectitudinii sau prin cel de justeţe, sau în logică prin conceptul identităţii. Astfel metafizica a pierdut sensul iniţial al fiinţei ca poesis (actualmente artă), ca aducere-la-prezenţă sau ducere-spre-afară pe care grecescul on, credea el, îl avea iniţial. Această aducere-la-prezenţă este o situare într-un spaţiu exterior deschis, iar conştiinţa percepe deschiderea prin faptul că „se există” în ea. Arta este depozitara activităţilor în care ceva se produce într-o manieră în care lucrul produs stă în deschidere iar în ea lucrează ceva care ţine de ivirea prin naştere spre prezenţă, de aducerea în şi spre lumină. Tehnica este copilul minune al artei moderne şi veleităţile ei ţin de cu totul altceva decît anticul techne (meşteşug). Ei, prin artă, i s-a apropriat esenţa naşterii, a natalităţii şi a natabilităţii, pe lîngă tradiţionala reificare, şi astfel tehnica devine o perpetuă ginecologie, o antică maieutică – arta de a da naştere, de a scoate în afară.

Însă ceea ce ştiam încă de la Kant este că fenomenul este greu de depăşit iar ceea ce societatea modernă a puterii a constatat este că realul fenomenului este mult mai „real” în termeni de profit decît un ascuns numen al eticii sau consideraţiei pentru soarta umanităţii. Fantezia ca numen al fenomenului numenal a cunoscut o vastă răspîndire în momentul în care a fost descoperită plăcuţa fotografică şi mai tîrziu cinematografia şi televiziunea.

Imaginea puterii/puterea imaginii

Aşadar, cum procedăm? Mitul progresului, deconstruit de atîţia, a diseminat subtil în imagine şi se vinde! Pentru asta avem nevoie de un melange şi, concomitent, de un malentendu... istoria unei himere!

1. Nevoia autentică şi indusă a omului de piaţă (consum, schimb, socializare) şi spaţiu (libertate, conştiinţă, diversitate, socializare) crează o zonă liminală unde se poate dezvolta un nou tip de mobilier social-urban: decorul vizual proiectat. Subminarea aproape totală a spaţiului public, ce incorpora calităţile descrise anterior, a dus la nevoie de a simula acest spaţiu prin metafore sugestive, prin proiectarea imaginii fanteziilor şi fantesmelor individuale şi colective abstrase din decor şi proiectate în vernacular. Destabilizarea şi anularea distincţiei dintre public şi privat prin televiziune şi, în general, prin mass-media. Timpul şi spaţiul controlate prin ceea ce se poate numi, parafrazînd, „puterea slabă”, uşurinţa puterii de a disimula şi se insinua ca divertisment.
Dacă eşti un om cu copilărie nefericită şi neîmplinită, şi este imposibil de la Freud încoace să fi altfel, înseamnă că ai nevoie de conceptul actualizat al (a.) parcului de distracţie, de un spaţiu idilic, arhaic şi modest, într-un cuvînt, de o (b.) arhitectură vernaculară, de imaginea viitorului tău care musai să se prezinte mai bun ca orice viitor posibil iar asta înseamnă că trebuie să crezi cu putere în (c.) puterea ştiinţei şi nu în ultimul rînd de (d.) o comunitate socială utopică, ideală, una în care indiferent de ce poţi şi cunoşti toţi să-ţi aprecieze prezenţa. Aceste patru puncte sunt fundamentale şi esenţiale în crearea unei societăţi consumiste, una care devorează imagini şi spaţii pe post de divertisment. Tehnologia, fără de care nimic din toate acestea nu era posibil, susţine la fiecare nivel aparatul şi mecanismul descris fie evident fie subiacent: o casă ce se recunoaşte a fi din vestul sălbatic rămîne pînă la urmă o performanţă a ştiinţei de vreme ce utilităţile ei se „înţeapă” la reţeaua locală de apă şi canal, gaz sau curent electric; ea este un simplu decor al puterii menit să fie consumat.

2. The make-belief of power. Profitabilitatea unei locaş precum Disneyland-ul vine concomitent cu percepţia şi asumarea controlului. Controlul este principala forţă ce asigură sentimentul siguranţei şi al familiarităţii. Costul ridicat al biletului de intrare transmite ideea că experienţa începe imediat după poartă cînd spaţiul deja devine unul al tău pentru că ai plătit pentru el. El permite pertiva printr-o deschidere controlată şi permanent supravegheată, te lasă să-ţi exerciţi „libertatea de voinţă şi alegere” prin seturi separate de teme şi servicii care să „ţi” se potrivească dar care toate combină progresul ştiinţific şi imaginea corporaţiilor într-o curgere subtilă şi firească, într-o ambianţă natural-artificială care-ţi dă comfort şi siguranţă pe lîngă sentimentul apartenenţei. Aici e lumea ta! O lume mai bună, o lume facilă, o lume sigură şi protectoare, o lume fantastică dar prietenoasă, lumea visurilor tale devenită aievea, olume în care ai senzaţia locului şi, mai mult decît atît, a locului tău, o lume în care poţi trăi mai bine, în care, de fapt doar, poţi trăi!

Foucault dixit

2008-11-03T09:32:00.005+02:00

Sau despre cum se tot repetă istoria cu Potemkin şi Kami-Mura

O babă mergea liniştită pe stradă. Trecînd pe sub un vechi balcon o bucată de tencuială labilizată de ploi şi coroziune se desprinse şi lovind-o în creştet îi despică craniul. O astfel de faptă trebuie să aibă un vinovat, şi deci un responsabil. După o lungă şi epuizantă anchetă în care spiritele s-au încins şi debate-urile durau pînă spre dimineaţă s-a ajuns la o concluzie: Dumnezeu e de vină! Crima lui consta în a fi inventat gresia şi gravitaţia. Într-o mică notă de subsol se amintea că baba fusese o ortodoxă convinsă şi practicantă.
Dacă există o cît de mică legătură între putere, cunoaştere şi discurs atunci cu siguranţă că nimeni nu a procedat greşit în exemplul dat. Cu atît mai mult cu cît, sociologic vorbind, rata craniilor despicate prin căderi accidental-intenţionate de pietre s-a mărit alarmant iar specialiştii dezvoltă deja teorii care să explice acest bizar fenomen. Mutatis mutandis în Georgia se moare de botulism, cauzat de o toxină extrem de puternică, tocmai pentru că vinovatul, blocul sovietic, care nu există (sic!) comite crime (cu o armă pe semne inventată tot de el în programele de sabotaj militar), fără să poată purta responsabilitatea lor, asupra unor personaje influenţate direct de discursul neo-liberal vestic pliat fără succes peste o istorie a statului-fantomă care ţinea morţiş să ofere tot ce-i mai bun pentru supuşii lui, inclusiv murături fără Clostridium botulinum şi carne fără Trichinella spiralis (URSS crezînd că oamenii nu trebuie să aibă nimic în comun cu şoarecii şi porcii (şi cu atît mai puţin cu plantele)... nici măcar Trichinella (sau botulism)... însă se va vedea că americanii au altă părere!).
Nu ştiu alţi cum sunt dar din America efectul căderii blocului sovietic nu seamănă de nicio culoare cu căderea controlată a blocului World Trade Center... evident că ăsta trebuie să fie motivul pentru care numim asta Rose-Revolution iar atentatul din America Terorism. Efectele căderii esticului conglomerat politic sunt haotice şi cînd n-au altceva mai bun de afectat afecteă murăturile oamenilor. După o serie de teorii statul este un mit, o pastişă lexicală menită să suporte nevoia puterii de a se materializa în ceva abstract. Nu mai este nevoie s-o spunem: statul nu există! Şi pentru că există şi persoane care nu suportă această „uşurătate a fiinţei”, acest statut ontologic zero al statului, investesc statul cu o greutate ce depăşeşte masa critică a penibilităţii şi tind să-şi susţină teoriile făcînd apel la decodarea de observaţii pertinente prelevate prin fabrici de pîine, spitale prost dotate şi bucătării de gospodine harnice ce-şi aşteaptă telenovelele cu aceeaşi bucurie cu care-şi hrănesc soţii cu murături ortăvitoare. Oare cum se face că exexemplul ales de Dunn prezintă un bărbat suferind şi nu o femeie în chinuri? Să fie oare o conspiraţie a femeii sovietice dublată de susţinerea mutuală a femeii de ştiinţă americane? Sau modelul statal-paternalistic se transformă post-desovietizare în modelul matriarhal-subversiv?

În America nu mai există boli de cînd ultimul apaş a fost împuşcat de către Old Shutterhand (vezi! Ce se făcea America fără nemţi?!) cu vestita lui carabină cu 25 de glaonţe motiv pentru care Americanii, dornici de suferinţă şi îndrăgostiţi de decrepitudine, caută cu disperare tot felul de boli prin stalele foste sovietice. Noi cum n-am avut parte de niciun Winnetou încă mai avem boli însă acestea sunt urmeare directă a faptului următor:
Într-o dimineaţă s-a trezit statul sovietic pus pe organizare (de unde şi bancul!). Vroia ca toţi supuşii lui, sitizănii (de la en. citizen, dar în rusă „ce” se citeşte „es”), să trăiască fericiţi şi fără discriminare aşa cum o societate burgheză serioase încercase să-i convingă că trebe. Toate lucrurile trebuiau să fie la fel: uniforma la fel, cravata la fel, vestonul la fel, frizura sau cordeluţa la fel, un singur tip de manual, un singur standard (STAS sau Sovstandardy), o porţie de pîine egală la toţi (adică raţionalizarea şi controlul alimentaţiei), şi, evident printre altele multe şi mărunte, nevoia imperioasă de a elimina natura ca factor disturbator al nevoilor umane. Asta însemna că tăranii trebuie să-şi dea pămîntul la cooperativă şi să se mute la oraş pentru că cooperativa urmează să primească semănători şi secerători auto şi deci se poate dispensa de forţa de muncă umană. Însă pentru început fabrica avea mai mare nevoie de forţă umană ca să facă semănătorile şi secerătorile auto şi astfel mulţi ţărani s-au mutat la oraş (astăzi se numesc domni şi ascultă manele) sau au fost forţaţi să se mute la oraş (idem).

Tot aici au descoperit că nu se poate să-ţi cultivi pămîntul din spatele casei cînd tu stai la bloc la etaju 10 iar în jurul tău pămîntul este acoperit de două plante ciudate: betonul şi asfaltul. Şi întrebînd ei în stînga şi’n dreapta au aflat că statul urmează să conserve mîncarea, pe care tot statul o recomandă şi o distribuie, iar ei nu vor mai muncii pe roşii şi brînză ci pe bani cu care să-şi cumpere roşii şi brînză înbuteliate şi conservate după ultimele descoperiri ştiinţifice. Partea bună este că statul s-a îngrijit să nu-i prea moară sitizănii de botulism şi astfel a prevăzut menţinerea pentru o perioadă foarte scurtă a conservelor la o temperatură mai mare de 100°C şi care asigura distrugerea bacteriei care tinde să elibereze toxina ucigaşă tocmai în condiţii anaerobe, adică cele ale conservării. Partea rea e că Americanii, în urma căderii blocului sovietic, încă mai cred în spectrele lui Marx (sau Lenin) şi vin să ne amintească ceea ce Aristotel spusese pe undeva prin De anima că sufletul este entelehia corpului natural dotat cu organe şi deci că, deşi mort, corpul dezmembrat al URSs-ului încă mai dă din labe şi face victime însă nu pentru că spasmul postmortem este normal şi-n cazul lui ci pentru că impunîndu-se cu o aşa mare putere, umplînd fără rest spaţiile sociale create artificial tot de către el, substuindu-se conştiinţei atît personale, cît şi de grup a lăsat în urma sa, prin dispariţie, un vid instituţional, comunicaţional şi gnoseologic la nivel de act care handicapează, ca să nu dramatizăm, comportamentul individual. Pentru că aici se vede, de fapt, efectul plenar al acţiunii acestui vid (deşi uneori fenomenul este identificat cu o gaură neagră ceea ce e este fizic o imposibilitate, gaura neagră fiind un obiect cu o masă de o valoare inimaginabilă, deci exact opusă vidului care se caracterizează prin lipsă-de-materie) end-userul fiind cel care pierzînd legătura cu tătucul a intrat într-o derivă morală şi sentimentală dezvoltînd ad hoc complexe anti-oedipiene ce-l fac să nu mai vrea să-şi omoare tatăl şi să-şi tralala mama ci să se sinucidă cu sporii ucigaşi lăsaţi în urmă de hienele vestice ce-şi împart hămesite ciolanul de URSs.

Codex Oligofrenum

Undeva lîngă Marea Moartă (M.M.) a Băncii Mondiale (B.M.), la confluenţa dintre Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) şi Organizaţia Mondială a Alimentaţiei (O.M.A.) s-a descoperit un sul vechi conţinînd înţelepciuni nebănuite şi care se presupune că aparţine unei vechi (ne)civilizaţii numite Rothschild-ieni. Acest sul (aka Codex Alimentarius, pentru că el este destinat să alimenteze o serie de familii foarte bogate) dictează în spirit neo-liberal termenii în care orice ţară care vrea să dea Marfă în Uniunea Europeană (adică M.U.E.) trebuie să asume o serie de principii directoare care să permită distribuţia şi accesul unor produse în alte zone fizice şi/sau culturale decît zona de concepţie. Fiind un proiect liberal el a fost îmbrăţişat fără prea mult erotism de statele foste comuniste care nu doreau neapărat să acceseze principiile de bază ale liberalismului ci căutau doar o piaţă pentru desfacerea produselor şi o poziţie politică fermă anti-comunistă. Însă ferma tot noi rămînem iar animalele moarte tot în curtea noastră ajung pentru că acest Codex impune o serie de prefaceri improprii cash-flow-ului sau PIB-ului acestor state care s-au trezit peste noapte şi fără piaţă şi fără banii investiţi de Banca Mondială care acum cere rezultate, dobînzi şi leasing pe guvernele respective. Modelul a fost simplu: o fermă trebuie să se alinieze la standardele de agricultură, producţie şi prelucrare europene. Trebuie să utilizeze maşini pentru recoltarea produselor sau materilor prime, trebuie să implementeze noi limite în materie de igienă şi poluare, trebuie să ambaleze produsul şi să-l livreze cu informaţii detaliate privind caracteristicile lui fizice şi chimice etc. Nereuşind să îndeplinească toate aceste condiţii firmele producătoare mici cad pradă reglajului de piaţă, care acţionează ca o concurenţă neloială, al multinaţionalelor conduse de moştenitorii acelei civilizaţii numite Rothschildieni. Prinse fără voia lor în acest vîrtej ele „se descurcă”, iar cînd el nu se mai descurcă gospodina harnică emulează la scară micro o viziune arhaică despre alimentaţie care nu doar că nu are citare în Codex Alimentarium dar susţine nişte principii total nesănătoase în conformitate cu acelaşi Codex.

„Ruşii, nu eu!”

Noi nu suntem Olguţa... şi nici măcar Dănuţ, însă U.E. şi B.M. sunt domnul Deleanu care declamă răspicat: Ruşii au pierdut războiul! Oare?

L-au pierdut pentru că, precum dinozaurii, au fost mîncaţi, de la coadă spre cap, de mici paraziţi şi pînă impulsul nervos să se transmită la cortex erau deja morţi? A fost, precum în exemplul Dunn, ruptă comunicarea între părţile importante ale sistemului iar acestea, individual, nu erau pregătite să susţină nici instituţional, nici material, nici gnoseologic o continuitate locală?

Indiferent de motiv Dunn accentuează că pericolul stă pe tot locul, că indiferent dacă mergi pe mîna unui stat modern sau a unuia neo-liberal eşecul discursului lor are consecinţe grave la nivelul cel mai de jos şi atinge mereu end-userul. Viziunea lui Dunn se înscrie neproblematic în cultura de astăzi a panicii: no matter what, you’ll gonna die! Este firească oare această isterie a contingentului, această trădare, nici măcar subtilă, a metafizicii, aceast cult al „immutabile mobile”, al mobilizării, care a pus stăpînire de cîteva secole încoace pe gîndirea, educaţia, acţiunea, spiritualitatea modernă? Cu siguranţă că adresarea acestor întrebări depăşeşte spaţiul restrîns al încercării noastre prezente.

[later edit]
Aceasta este prima recenzie pe care o facem aici la un articol. El se numeste Postsocialist spores si este scris de Elizabeth Dunn in American Ethnologist, 2008.

stupidpeople.com

2008-11-02T18:10:00.004+02:00

Into the wild şi Grizzly Man (două variaţiuni moderne la Instinct) sunt două filme (al 2-lea e de fapt un documentar despre Timothy Treadwell şi Amie Huguenard) din seria filmelor cu şi despre proşti! Proşti sunt ei, cei care, mînaţi de un ideal şi de o stare demult trecută acţionează după acest ideal. Prost nu este idealul... atîta vreme cît rămîne la acest nivel... pe care el, în sinea lui, nu poate şi nici nu vrea să-l depăşască, însă oamenii vor să-l actualizeze iar atunci se întîmplă nu o tragedie ci o prostie. Tragedie nu este să te mănînce ursul grizzly sau să mori intoxicat cu ceva plantă ortăvitoare... tragedie e să-i vezi pe oameni că încă mai cred într-un astfel de ideal cochetînd cu actualizarea lui pornind tocmai de la exemplul tău pe care-l consideră concomitent eroic şi tragic!

Specia umană este genetic incapabilă, şi la nivel cultural este chiar imposibil, să susţină o viaţă reală, constantă, conformă şi coerentă de tipul celei pe care o impune acest ideal şi de tipul celei pe care strămoşii noştii peşterăşenii (există orăşeni, săteni, peşterăşeni!!!) o aveau acum muuuuultă vreme. Pentru cei dintre voi care încă mai cochetează cu ideea, şi chiar am cunoscut astfel de oameni, cugetaţi puţin la cele ce urmează:

1. cum se face un foc cînd plouă şi nu ai instrumente "moderne" de aprins (hidrocarburi, chibrite, brichete, etc)? Cîţi dintre voi pot face asta?
2. cum trebuie recunoscute plantele otrăvitoare de cele nutritive (considerînd că acest aspect a fost reţinut la începuturi prin experienţă)?
3. dacă totuşi decideţi să mîncaţi carne, cum organizaţi o vînătoare? Aici intră: ce animal intenţionaţi să ucideţi, ce unelte potrivite se folosesc în mod specific pentru animalul dorit, cum se fac acele unelte/arme, de unde ştiţi toate aceste lucruri dacă nu din cărţi (deci trişaţi) pentru că din experienţă it's a little hard to believe?
4. cum se poate supravieţui într-un mediu sălbatic dat fiind că senzorial nu mai suntem capabili să vedem bine la distanţă sau în lipsa luminii, să simţim diverse mirosuri care pot avertiza de pericole, să ne mişcăm spontan astfel încît să evităm o situaţie fatală, şi mai ales suntem incapabil să acceptăm că natură nu luptă cu noi şi pentru noi ci împotriva noastră iar noi suntem fizic concepuţi cu handicap cînd vine vorba să ne măsurăm astfel de caracteristici cu animalele de pradă?
5. cum se face un adăpost cînd nu dispui decît de, hai să zicem, un cuţit (şi ală cumpărat de la magazin... pentru că trebe să ai nişte abilităţi serioase ca să poţi să faci un cuţit plecînd de la minereul de fier găsit prin ceva carieră)?

În acelaşi timp, oare de ce doar omul modern tinde să facă acest drum înapoi spre starea animalică cînd e clar că e imposibil s-o mai facă? Cînd eşti un orăşan, ai crescut în oraş adică, cum poţi crede că o să poţi trăi în sălbăticie, sau chiar crede aberaţii că poţi deveni un urs grizzly, sau asemeni unuia, sau acceptat într-o comunitate de acest gen (de animale de pradă), şi în plus aflîndu-te într-un parc, într-o rezervaţie naturală, într-un spaţiu care nu doar că nu este al tău dar nu este nici măcar al nimănui ca să-l poţi revendica... el este al unui stat şi întreţinut, bine sau rău nu mai contează, de către proprietarul lui iar pregătirea ta nu este de biolog sau etolog sau mai ştiu io ce ramură posibilă care să-ţi ofere măcar o minimă şansă de supravieţuire... şi pe deasupra mai mergi şi singur, fără o armă de apărare măcar... cu ideea fixă şi prostească în cap cum că urşii, gorilele, sau indiferent ce alt fel de animale sunt "prietenii" tăi? Un astfel de personaj trebuie să trăiască într-un ospiciu... eventual un ospiciu cu grădina şi vedere la grajd!

Oamenii care fac asta nu vor şi nu pot să priceapă un lucru relativ simplu: omul nu este nici animal nici sfînt. Natura omului este una intermediară... el are nevoie de o comunitate pentru ca să supravieţuiască. Nu e făcut să fie singur şi e aberant să te aventurezi singur într-un astfel de loc mai ales cînd ai în faţa ta un grup (sic!) de animale. Dacă nu eşti în stare să decodifici acest fapt clar şi evident că şi un, spre exemplu, urs grizzly de peste 300 kg şi 2,5 m în poziţie verticală are nevoie de un grup eşti incapabil să produci o observaţie ştiinţifică de valoare asupra aceea ce intenţionezi sau te lauzi că studiezi.

So, if you want drama, wanna make a scary movie... go ahead... the world is still full of grizzlys, lions, tigers, snakes and a lot of other wild animals hungry and pissed off of man... just take a pick! And don't forget your camera... we need to see your guts all over our TV screen.

"Ce-au voit acel apus?!"

2008-11-02T15:33:00.005+02:00

De-o vreme pierd nopţi jucînd travian şi mă prinde uneori şi dimineaţa...
Într-o astfel de dimineaţă, cînd priveam sîngeriul cerului printre blocurile din Mănăştur aşteptînd răsăritul, am ajuns la o concluzie niţel prăpăstioasă:
1. Nu poţi merge decît spre apus (cu o vreme în urmă am pus crezul choperistului şi acolo se spunea We believe in sky and we don’t believe in the sunrise; We believe in dust, tumble-weeds, buffalo, mount rages and riding off into the sunsets! - chestii pe care cred că doar acum le-am înţeles în adevăratul lor sens).
Direcţia şi viitorul omenirii este înspre apus, este în apus. Apusul este locul spre care inevitabil ne îndreptăm de parca însăşi legile fizicii şi structura universului pactizează mişeleşte spre a oglindi distrugerea noastră. Cu siguranţă că se poate calcula viteza, acceleraţia sau alte caracteristici ale mişcării cu care un observator trebuie să se mişte pentru a vedea mereu în faţă apusul... mişcîndu-se spre el. Sau poate însă e mult mai simplu să-ţi dai seama că tot universul vrea să ne spună că tocmai încolo ne îndreptăm.
2. De răsărit poţi doar să te îndepărtezi.
Dacă sensul mergerii noastre este înainte, dacă noi percepem viitorul ca pe un înainte atunci nimic din toate astea sunt compatibile cu faptul că, asumînd o poziţie corporală consecventă cu cea ontologică, nu putem vedea răsăritul... el este mereu în spate, şi mai ales nu putem merge spre el. Ca să-l vedem trebuie să fim mereu torsionaţi, să asumăm o poziţie dezechilibrată, ne-normală şi ne-firească, şi astfel să ne expunem la pericole.

Dacă nici răsăritul nici apusul ne există (am descoperit rotaţia şi revoluţia dar păstrăm totuşi exprimarea "poetică"), pentru că sunt simple cutume verbale şi senzoriale care ne-au rămas de pe vremea cînd încă nu prea ştiam ce se întîmplă în jurul nostru, apusul, dintre cele două, are în neconsistenţa lui ontologică o consistenţă gnoseologică, aproape profetică. El este acel stîlp de foc ce-i purtase pe israieliţi 40 de ani prin deşert pentru a nu mai exista, la sfîrşitul călătoriei, decît 3 dintre cei care o şi începuseră.
Apusul, ca în poezia lui Eminescu, tinde să se lase cucerit pentru că, în dispariţia lui, oricum nu mai are nimic de pierdut... însă la multă vreme după cele întîmplate la Rovine apusul încă o duce bine iar răsăritul se chinuie cu disperare să-l ajungă. Însăşi răsăritul fuge, şi se îndreaptă inexorabil spre apus. Iar dacă apusul, ca sfîrşit şi, concomitent, ca loc al proiecţilor noastre, e incapabil să mai riposteze primindu-ne pe toţi cu braţele deschise ideea că în ultima secundă inevitabil voi privi spre apus e una care să mă bucure...

Despre Brad... şi voinţă

2008-10-27T14:24:00.009+02:00

Am fost la Brad săptămîna trecută pentru tot felu de acte şi prostii. Asta pentru cei care s-au întrebat de ce nu mai scriu nik. Nici nu prea am mai avut chef dar iată că am revenit cu un set nou de chestii.

Cel mai important lucru e să vă recomand nişte cărţii pe care, evident, le-am luat şi doar asta numa şi-i musai că trebe citite:

Philip Roth - Sînul, Polirom

Mircea Flonta - Gînditorul singuratic, Humanitas

Peter Sloterdijk - Eurotaoism, Idea.

Am avut foarte multe discuţii interesante săptămîna asta dar cel mai ciudat mi se pare faptul că necreditînd prea mult un soi de experienţă despre care unii blogări vorbesc (în cazul meu am vorbit cu Adrian despre el şi blogul lui) am ajuns s-o am şi eu.

1. să te regăseşti cu persoane pe care le-ai cunoscut şi despre a căror urmă nu prea mai şti multe.

La mine blogul a însemnat să dau de Bela, colega mea din liceu, dar asta s-a întîmplat mai demult, şi de Călin, cel mai bun prieten pe care l-am avut în copilărie pînă cînd ajunşi eu într-a 2-a şi el într-a 1-a, parcă, destinul implacabil ne-a despărţit... el plecînd cu părinţii la Deva iar io rămînînd în Brad. Să nu dramatizăm... căci bunicii lui rămînînd pe scară cu mine vacanţele erau la fel. Dar iată că amu ne-am "re-întîlnit".

2. să-ţi citească părinţii blogu

Ceea ce e cam naşpa avînd în vedere limbajul meu. Dincolo de experienţe şi alte căcaturi blogul ăsta e unul în care eu fac "literatură" (în felul meu şi după propria-mi definiţie)... de cele mai multe ori SF... nu de la Sfîntul, ci de la sciencefiction... adică aci e ficţiune şi nu neapărat realitate. Blogul ăsta nu spune despre mine mai mult decît că am o imaginaţie bolnav-bogată sau bogat-blonavă... şi nimic mai mult. Iar dacă asta se poate transforma în cap de acuzare... PRIMESC! Atitudinea mea de blogăr diferă de cea "normală" în multe cazuri şi asta mi se pare esenţial în cazul unui blog. Dacă e să credem că blogul ăsta se suprapune fără rest peste viaţa mea interioară şi nu numai atunci cred că cititorii mei sunt mult mai schizofrenici, şi cu probleme, decît mine... şi nu zic că nu-i mai bine aşa, însă eu mă retrag dintr-o posibilă oglindire de acest fel.

Cam asta a fost la capitolul blog.

La capitolul discuţii, de care aminteam, am avut o conversaţie, pe alocuri cu "ieşiri", cu L. despre sensul şi modul în care se face azi şcoală, în caz particular, liceală. Părerea mea a fost că nu se predă obiectiv un conţinut ştiinţific ci se doreşte un anume tip de om (ingineriat printr-un conţinut adecvat şi ţintit) care trebuie educat şi crescut în spiritul unor valori clare pentru care, din păcare, tînărul nu mai poate opta... adică el este, subtil totuşi, îndoctrinat.

Să luăm un exemplu (şi voi cita aproximativ, adică din memorie):

"Astăzi o să vorbim despre voinţă... şi cum se poate educa voinţa".

Prin '94, cu L. împreună, am hotărît să dau la Asistenţă Socială la UBB Cluj. M-am apucat de învăţat psihologie. Mai am şi acum caietele, de fapt caietul cu coperţi albastre, în care mi-am scos tot felul de chestii pe care intenţionam să le reţin, un fel de conspect, rezumat... nu mi-a reuşit, şi dovada e că am căzut la examen. Însă ceea ce vroiam să spun e că în manualul după care am învăţat io atunci voinţa este trecută la capitoulu "Activităţi şi procese regulatorii". Procesele psihice, şi toate celelalte chestii legate de noi şi ele, au loc în vederea unor noţiuni foarte vagi de necesitate şi trebuinţă... de fapt destul de clare cînd este vorba să creeze tipul consumist şi manelist actual. Ele dictează dinamica noastră şi modul în care suntem în lume. Manualul ne spune că omul uzează de instrumentele lui psihice ca şi cum ele n-ar fi el şi el n-ar fi ele ci relativ detaşat... motiv pentru care ele se şi pot studia, fiecare, spearat, se pot identifica specific trăsăturile fiecăreia, se pot invoca situaţii specifice în care doar unul sau un set discret de activităţi psihice intră în uz ş.a.m.d. Despre voinţă se discută în termeni de reglaj. Voinţa este un reglaj complex... de fapt cel mai complex. Ea se poate defini, se poate studia independent, iar ca "unitate de măsură" a ei vom utiliza efortul voluntar!

De unde ne-am inspirat să luăm aceste date şi să le dăm copiilor într-un manual? Ei bine... de nicări!!!... nu există bibliografie!!!... adică noi trebe să presupunem că acesta este efortul voluntar şi inteligent al domnului Paul Popescu-Neveanu care a scris cărţulia. Însă cu nu prea mult efort regăsim tendinţa asta de "ştiinţificitate" la nenea Jean Piaget care în sinea lui nu-i un băiat rău însă deseori este prost interpretat. Dacă este să asumăm nişte principii gnoseologice şi cognitive de nivelul celor Pavloviene şi să le aplicăm o serie de scheme de predare moderne cu ideea ţintă de a crea un tip uman conformist şi "benefic" unui tip de societate sau guvern atunci ăsta e modul cum se face! Însă prin asta nu doar că promovăm principii care şuntează etica şi morala ci şi principii asumate de Piaget şi alţi psihologi, cognitivişti sau nu, de-a lungul timpului şi care nu vroiau ca omul să fie "unealtă" ci, în cel mai rău (sic!) caz, creator de unelte... deci eronat interpretate!

Cînd cineva ne spune nu doar că vom discuta despre voinţă ci şi că voinţa se poate educa, ea interacţionează cu diverse alte procese psihice, ea diferă de unele sau altele prin cutare sau cutare caracteristici nimeni nu o să aibă tupeul să spună că... voinţa NU EXISTĂ!!! Şi este clar că nici nu încape vorbă dacă există sau nu există voinţă ci doar că principiul eliberator descartian a lui "ergo cogito" este total anihilat şi aruncat la groapa comună unde urmează să fie, eventual, reciclat de ţigani şi vîndut ilegal la musulmani! În comunism şi încă o vreme după aia profesorul venea la oră şi-şi spunea treaba şi pormă pleca. Îndobitocirea era "din lopată", cu heirupul şi poate că se mai putea scăpa pentru că elevii făceau un front comun şi antagonist cu profesorul. Timpurile s-au schimbat şi "ştiinţa" a evoluat... nu mai este "frumos" să folosim tehnici "comuniste" de predare ci trebuie să obţinem acelaşi rezultat, cu randament mult mai mare, dar să şi salvăm aparenţele de libertate. Soluţia este simplă! Pentru un tînăr, şi de ce să nu recunoaştem, într-o parte mai mică sau mai mare pentru noi toţi, socialul este cel mai important! Fără social 99.99% din tineri s-ar tăia cu lama'n budă... şi chiar o fac însă ăia au parte de o altfel de soartă. Pentru ei sentinţa colegului de bancă în materie de "avut" e mult mai dureroasă decît sentinţa în materie de "fiire şi finţă" a părinţilor, sau profesorilor, sau... a mea. Aşa că responsabilii cu învăţămîntul au implementat cu succes un nou model. Nu mai trebuie profesorul să-şi spună bla-bla-urile ci el trebuie să "interacţioneze" cu clasa după ce-şi spune bla-bla-urile... sau, pe cît posibil, să lase clasa să interacţioneze singură! Principiul este mult mai subtil şi mult mai perfid: divide et impera! Acest principiu militar s-a transformat în unul sociologic şi economic... sau mai degrabă oikonomic (de la gr. oikos care este "familia" ca unitate de bază a unei cetăţi, iar în cazul nostru "grup" care este unitatea de bază a unei (so)c(i)etăţi)... şi acţionează acolo unde-i permite mintea încă tînără a elevilor. Dacă Gigel simte el aşa o nesiguranţă cu privire la conceptul voinţei cea mai bună metodă să-l "convingem" de toată chestia nu e să-i dăm 4 ci să-i facem pe colegii lui să-l ridiculizeze într-o mică sesiune de brainstorming sau workshop şi pe viitor Gigel o să fie extrem de conformist! "Ce măh Gigel?! Tu n-ai voinţă mă?! HAHAHA... lăbar ereditar ce te-o făcut mă-ta!" Profesorul şi-a îndeplinit "planul", elevii cred că sunt liberi şi că au o opinie, Gigel o să fie marginalizat şi se va "auto-educa" să nu mai gîndească (prostii) însă ce e mai important e că toţi vor şti că există, la modul indubitabil voinţă! Everybody's happy

GE-NI-AL!

Felicitări domnilor miniştrii... m-aţ' făcut mîndru că am terminat şcoala pe vremea cînd reminiscenţele comuniste erau încă vizibile!!! Azi nu mai sunt... vizibile!

O să termin cu un citat din Paul Valery, "Criza spiritului şi alte eseuri", Polirom, 1996:

"Oriunde domină spiritul european, se poate vedea apărînd maximum de necesitate, maximum de muncă, maximum de capital, maximum de randament, maximum de ambiţie, maximum de putere, maximum de modificare a naturii exterioare, maximum de relaţii şi de schimb.

Acest ansamblu de maximumuri este Europa, sau imaginea Europei.

Pe de altă parte, condiţiile acestei formaţiuni şi ale acestei inegalităţi uimitoare ţin în mod evident de calitatea indivizilor, de calitatea medie a lui Homo europaeus. Este notabil faptul că omul Europei nu se defineşte prin rasă, limbă sau cutume, ci prin dorinţe şi amplitudinea voinţei..." (s.n. oedip)

SONI - China in my hands

2008-10-14T03:04:00.008+03:00

S-a lansat SONI… cel mai aşteptat roman romînesc din Romînia lui 2008. Este atît de romînesc încît şi acţiunea are loc în romînia, şi personajele sunt romîneşti… e atît de romînesc încît coperta cărţii e romînească, edituara e romînească, autorul e romînesc (nu i-am verificat eticheta da-i cred pe cei care au făcut-o)… însă marea mea dezamăgire este că acţiunea “reală” are loc în Siberia! Unde e frig, nu de alta… deşi mie-mi place frigul… iar eroiana principală n-are bască… şi, după cum se vede, este sumar îmbrăcată, dar asta o să se vadă mai jos că este dintr-o cauză importantă.

Ei bine, despre ce este vorba în SONI? SONI este, cum cred că deja este evident, o reclamă mascată la firma de produse electronice, cu acelaşi nume romînesc, din Japonia, dar în cazul de faţă este vorba despre filiala lor din China. Unde de fapt are loc şi acţiunea romanului. Romanul este plin de astfel de acţiuni delocalizate, e săltăreţ, ca flubber. SONI nu este doar o reclamă, SONI este şi o mamă… este o mamă eroină, din Siberia, una pe cale să nască (poza de pe copertă este modificată în Photoshop ca să arate ca şi cum SONI ar fi în picioare însă ea este culcată pe spate, se ţine strîns cu mîinile de speteaza patului care nu a fost şters în Photoshop ci doar i s-a aplicat un layer de mask). Pentru că nu mai suntem în deceniile trecute unde orice naştere trebuia să aibă un happy-end SONI moare dînd naştere unui băieţel şi unei fetiţe, gemeni evident… primul cu părul la fel de blond ca a doua iar a doua cu ţîţe la fel de mari ca primul… în asta constînd cam toată gemenitatea lor. SONI nu vorbeşte doar despre cum se fac copii ci este un roman iniţiatic despre o călătorie spirituală în (de fapt spre) Beijing dar care nu iniţiază nimic, nici romanul nici călătoria, şi nici nu vrea se ne iniţiem noi singuri în făcutul de copii. Romanul surprinde, de fapt, visul unei nopţi de iarnă din Siberia în care SONI naşte şi murind i se arată cum o să fie viaţa copiilor ei. SONI este chiar bucuroasă pentru că ea demult vroia să se plimbe cu trenuleţu’ spiritual al pre-morţii şi să admire trecerea timpului… ceea ce pentru ea, în trenuleţ, părea doar, să zicem, 6 luni pentru alţii este o viaţă.

Din păcate SONI află un lucru care, pentru noi ceilalţi, poate să pară îngrozitor. Ea află că băiatul ei urmează să aibă cancer iar fetiţa ei urmează să fie o curvă… însă ceea ce o nelinişteşte cel mai mult este că părinţii adoptivi (soţul ei murise în război, într-un accident aviatic… se afla chiar în casa peste care avionul nemţesc Messerschmitt Me 323 bombardat de sovietici s-a prăbuşit, iar cine ştie puţină istorie ştie că acesta era un ditai avionu (aceste detalii se găsesc în ultima anexă a romanului)) ai copiilor ei suferă o cumplită lipsă de imaginaţie şi-şi vor numi copii Yin şi Yang… pentru a nu mai şti niciodată care-i Yin şi care-i Yang… deşi autorul încearcă să sublinieze că este posibil ca simbolistica taoistă a termenilor să fi fost inversată (dar asta n-o s-o ştim sigur niciodată).

SONI nu reuşeşte să termine călătoria ei pentru că îngerii de la căi ferate erau temporar în grevă şi-şi abandonează călătoria fără să ajungă la Beijing, ceea ce este bine fiindcă cine ştie ce lucruri mai afla… însă romanul continuă!

FooTe Ve - Emisiune chilot

2008-10-12T11:54:00.013+03:00

Preluînd din zbor ideea lui Adrian am pus-o de un TeVe... FooTe Ve, împreună cu Magul şi cu SF Anton. Despre ce am discutat în emisiunea chilot, intitulată (ne)inspirat: Cartea de PVC?

- ceva Mall din Cluj serbează 1 an de existenţă
- gumă şi ţigări vîndute le Loto
- Sailor Moon
- Macarie Egipteanul şi enciclica Fides et Ratio
- pelerinaj la Iaşi... în vizită.
- Batman

Sperăm ca săptămînal să putem scoate astfel de producţii... pe viitor mult mai serioase!

Pagina FooTe Ve!

Get the Flash Player to see this player.

Soni-Complecsson

2008-10-05T12:37:00.006+03:00

R.A. (adică Andrei Ruse) a scris primul lui roman, intitulat Soni, şi se pare că în curînd (9.10.2008) o să-l şi lanseze. Felicitări! Mari succese, etc!

În fine... io n-am citit romanul dar am aflat, vag, ideea. Soni are oareşceva boală şi moare în nuşh cîte luni... whatever (cumpăraţi şi voi romanul şi citiţi-l... că aşa se face! Io aştept să apară şi prin Cluj)... nu despre asta vreau să povestesc io aci. Urmărind io cîteva recenzii trimise mass de Andrei am dat de una de o deosebit de importanţă! Măreaţă în injuriul ei precum e himalaiul noaptea cînd plouă, profundis perpulis în oedipicitatea ei precum Electra în vezică, deprostgustibus în dezvăluiri şi intenţii precum "flegma la TBC"... şi altele şi altele. Ce cu mirare m-a nedumerit şi cu nedumerire m-a mirat a fost nu că Andrei este făcut plagiator şi pastişor şi ciocolomocolo din cauză că la 23, sau 24 sau cîţi ani o fo avîndă el, a scos primul lui roman, sau că romanul este relativ provestit ceea ce e naşpa pentru că încă nu a fost lansat, niuuu... ci că domnul Iovănel (nume predestinat criticii literare!) de la revista Cultura (lol, ce pula mea de revistă e şi asta că io pînă amu nici n-am auzit de ea... mno, mne scuzaţ iencultura), findcă despre el este vorba, ne oferă o mostră deprofuncurus despre cum e cu complexele... alea a lu Froidy. Io nu vreau să zică cum că l-aş şti io pe Freud din scoarţă în copertă şi din copertă în abţibildu cu preţu da vouă cum vă sună următoarea frază:

"facand-o sa lupte pentru viata si refuland complexul sinucigas"?

Mie unu numa bine nu! Adecă, măh vere!... complexul, cum zice şi numele adecă, e stufos, e nasol, dar lipseşte cu desăvîrşire!!! Pen' că el e doar o imagine (în sens de proiectum), e un summum bonum al sclipirilor din capu nost (eventual!)... bine, mai puţin la unii... adecă, măh vere!, el e numele unor chestii de se'ntîmplă în evoluţia psihică a omuleţului (sper că nu eşti blondă şi te gîndeşti la ăla din gît!?).

Apoi, măh vere!, el nu există dacă nu se vede în comportament, spre exemplu (ca să revin la un limbaj accesibil şi ţie) dacă tu ai HIV (doamne fereşte!) ăla nu se vede pînă nu arăţi din senin ca şi Calista Flockhart şi ţi se stafideşte puţulica iar lumea n-o să zică c-ai HIV, ci că ai SIDA! Deci, măh vere!, complexul este defulat (în sensul de scos, pro-dus, sedus (dacă ai cetit cartea lui Liici)) şi nu refulat! Că aşa'i în tenis!

Pe lîngă toate astea, măh vere!, "complex sinucigaş" nu există! Există de inferioritate, de superioritate, de mamă, de tată, de pule şi sfinţi, dar de tăiat cu lama'n budă nu se iaşte! Că nu se poate! Că este însăşi în natura complexului să fie... nu să nu fie! Sau să nu mai fie!... cum bine zicea Heidegger, ală de juca prin '30 la Marburg Mercenaries, "de ce există, mai degrabă, fiinţa decît nimicul!?".

Şi cu asta dragi cetitori aşteptăm cu interes romanul (am auzit că-i cu futaiuri - lol) lui Andrei şi... gata măh vere!

Leităr edit:

1. plagiat sau nu, io cred că este o chestie ca la vîrsta asta să produci un roman, plus că Andrei mai are cîteva volume de poezele... plus că la vîrsta asta unii încă se mai joacă cu puţulica în ograda bunicilor şi scriu pseudo-pamfleţele belicoase la reviste de cultură no-name!

2. dacă ideea e plagiată şi luptăm aşa crîncen împotriva unui plagiat vag, atunci 432 şi Mungiu de ce n-au fost acuzaţi de plagiat pen' că io am văzut cîteva filme coreene (de tip) şi obscure muuuuult mai vechi decît 432 care-mi semănau în idee! Evident, ăia nu filmaseră în Romînica... ceea ce exonerează orice posibilitate de plagiat (de parcă asta înseamnă plagiat!!!).

3. legat de complexe, Andrei şi-a scris romanul cu minuscule, ceea ce, dacă tot ne aflăm în contextul ăsta, exprimă clar depăşirea MAJUSCULEI, deci a Numelui-Tatălui (şi a tradiţiei psihanalitice pre-WW2), în virtutea căruia există toate complexele despre care cultura pînă la Lacan ne-a tot vorbit şi ameţit. Noi, măh vere!, trăim un timp în care, deşi mort, Derrida ne-a exorcizat şi exonerat de Tătici, Bunici şi Autorităţi... mai este doar untdelemnul de la Bunica... da ăla-i altă mîncare de peşte. Nu ne mai naştem complexaţi... alegem să fim!!!

4. mai vrei?

Teste de bandwidth

2008-09-30T02:49:00.002+03:00

Astea sunt nişte teste pe care le-am făcut aseară cu această aplicaţie online.Care-mi spune şi mie de unde atîta diferenţă?

Jesus is cryin'

2008-09-23T16:43:00.003+03:00

Bicicliştii au dat soluţii pentru piste... şi, evident, legat indisolubil de asta, voi ce părere aveţi despre cînd mergi la budă într-un birt şi cel dinainte s-a căcat şi n-a prea curăţat buda iar tu cînd te pişi pe căcatul lui se degajă cu fel de miros combinat de pişat propriu (cu care eşti relativ obişnuit) şi de căcat antecedent (cu care n-ai cum şi nici nu-i normal să te obişnuieşti)?

Blue Edmondson - Jesus is Cryin'
Asculta mai multe audio Muzica »

Lăpuş Clujean

2008-09-22T16:30:00.004+03:00

Asta e o imagine (cu celularul, sorry) a ceea ce s-a'ntîmplat azi în mai puţin de 2 ore în spatele blocului meu. Pe ploaie, şi doar cu o pubelă în zonă, ăştia şi-au tras comunitate... deja fac mîncare, au un foc, au un fel de paravan de ploaie, sunt cel puţin 4 persoane... incredibil! Omenirii i-au trebuit milenii să-şi facă ce fac ăştia în cîteva ore... şi să mai spui că boschetarii n-au cultură!

Richard Brautigan - La pescuit de păstrăvi în America şi În zahăr de pepene

2008-09-22T15:01:00.005+03:00

SienceFictionAnton mi-a împrumutat cele două cărţi cu menţiunea: "ultimul din generaţia Beat"! Io cu generaţia beat m-am înţeles bine... deşi pot să spun şi că nu. Dar asta chiar nu contează.

"Domnul Brautigan ne-a oferit în 1962 spre publicare o carte intitulată La pescuit de păstrăvi în America. Înţeleg însă din referate că nu este despre pescuit." - din textul de respingere al cărţii de către Viking Press.[aici este de fapt ideea proiectului nostru Visitors' Book].

- Despre ce sunt însă cărţile lui Brautigan? care, btw, s-a postat în faţa unui glonţ trimis de el însuşi spre sine însuşi... şi nu a supravieţuit impactului!
- Despre păstrăvi! Toate cărţile lui sunt despre păstrăvi.
- Despre păstrăvi?
- Da, despre păstrăvi... iar păstrăvii sunt acele obiecte "... fără nume. Numele meu depinde de tine. Spune-mi cum îţi trece prin cap." (adică un fel de "Spune-mi numele, iubito, spune-mi numele!")

Lumea lui Brautigan, cică, este o ficţiune. Falş, greşit, wrong, prost. Cică e o "distopie", sau o "cacotopie", adică o anti-utopie. Pentru mine ficţiunea şi anti-utopia sunt antagonice... dar cine's io să mă dau cu părerea. De fapt Brautigan este un extremist nominalist. Trebuia să se fi născut în vremea lui Leibnitz. Are o obsesie cu numerele. Cred că-i plac foarte mult. Pentru Brautigan mind-flow-ul este esenţial. Şi totul este mind-flow. Nu există nici utopie, nici anti-utopie, nici realitate, nici ficţiune. Există doar ce avem toţi, o minte bolnavă, deşi putem susţine şi contrariul, o minte care funcţionează, de cele mai multe ori, de una singură, iar această minte funcţionează cu obiecte, cu obiecte matematice aproape, obiecte care au o serie de proprietăţi, şi nu e necesar să se repete de la o pagină la alta. Cred că Brautigan este primul care a inventat OOP, Object-Oriented Programing... doar că la el era OOW, Object-Oriented Writing. Pentru el obiectele, şi totul este obiect, extind permanent şi personal, sau individual, diverse clase (tot de obiecte însă de data asta generice) posibile pe care toţi le cunoaştem şi le folosim. Clasa "zahăr" extinde clasa "pod" fără ca obiectul nou "podul din zahăr" să pară decupat din cine ştie ce poveste pentru copii ci chiar să fie podul din faţa unei case. Sunt momente cînd mintea ne duce spre zone despre care nu bănuim şi pe care nu obişnuim să le frecventăm, însă ea ne duce acolo. Ea vrea ca uneori să "spunem rîu tuturor lucrurilor. Genul ăsta de oameni suntem". Şi genului ăstuia de oameni place o astfel de carte.

Omul Brautiganian este un om spectator, un om fără conştiinţă, ceea ce este adevărat pentru majoritatea dintre noi, un om care aparent maşinal execută fără prea mare interes ceea ce face, mai degrabă cu un total dezinteres pentru interesele sale, plăcerile sale, hobbyurile sale, gîndurile sale, etc. Am spus aparent pentru că există la el un interes dezinteresat... un go-with-the-flow. Omul Brautiganian suferă de un soi de osteoporoză, de moleşeală a oaselor, dar şi de o inerţie a lor. Totul merge ca o placă stricată într-o direcţie aproape clară şi fatală pe un fond contingent şi sărac. Cînd spun fatală nu vreau să dramatizez (e cam în genul lui "you want drama, wanna make a scarry movie!" etc.)

Scrierea Brautiganiană nu e lipsită de mijloace, cum citeam undeva. Ea nu e nici sărăcăcioasă în idee, nu e nici simplistă, nu e nici bogată. Brautigan nu vrea să ne lase gîndirea şi imaginaţia să zburde, nu vrea nici să ne stîrnească întrebări, adică să ascundă lucruri. Brautigan ne spune exact ceea ce trebuie să ştim, în cît mai puţine cuvinte, ca să nu mai punem întrebări. Brautigan este însăşi cunoaşterea. Cînd nu mai poţi, sau nici n-ai de ce, formula o întrebare cunoaşterea s-a sfîrşit. De acum ştim... suntem dumnezei, deşi însăşi Dumnezeu se mai ocupă cu întrebări... vrea să ştie chestii despre noi. Cu Brautigan şi problema asta e rezolvată... ca de fapt toate problemele. Nu există fiori şi suspine, suspans şi degradeuri... tuşele sunt mai clare şi mai precise decît cea mai clară tăietură de bisturiu făcut de cel mai bun chirurg evăr. Totul este "pe faţă"... ca în filmele porno.

"Exprimîndu-mi o nevoie omenească, întotdeauna am vrut să scriu o carte care se încheie cu cuvîntul Maioneză" - ăsta-i Brautigan... "Bertrand Russell nu ar fi putut-o spune mai bine."

Vă deranjăm cu o mică întrebare

2008-09-22T11:23:00.003+03:00

Deci băh... io numa atîta vreau să'ntreb: care este semnificaţia religioasă (teologică, teocratică, spirituală, spiritistă... sau ce pula mea o mai fi) a contraforturilor de biserică?

I'm the kind of post-apocalyptic human wreckage that you love

2008-09-15T12:35:00.003+03:00

Ei bine n-a fost să fie... aşa cum multe n-au fost să fie... însă în tot răul ş'un bine: suntem în POSTAPOCALYPTIC ERA!!! Nice!!!

Şi stînd io aşa, în noaptea apocalipsei, şi neavînd ce face am început să mă uit la Californication, care btw, a ajuns la S02, adică seria a 2-a. Şi este filmul pe care NU-l recomand cu căldură pentru că e prea fain pentru voi. Şi în plus tinde să mă descrie prea bine... deci nu-i de voi.

Însă am alte chestii de (ne-)recomandat:

1. Bleu Edmondson: care e ceva cîntecaci şi care sună binişor zic io. Am început să mă uit pe situ-rile flash recomandate de Adobe şi aşa am ajuns şi la ăsta. O mostră de sound fain:

Bleu Edmondson - American Saint
Asculta mai multe audio Muzica »

2. Warren Zevon: la fel, unu care cîntă binişor şi care mă ajută să descriu situaţia: My Shit's Fucked Up!

Warren Zevon - My Shit's Fucked Up
Asculta mai multe audio Muzica »

3. Am reînceput să joc travian, pe S7.ro, dar şi Ikariam, tot pe S7.ro. Faţă de vremea cînd jucam io travian, adică pe vremea cînd S4.com era la prima versiune, iar apoi S1.com la a 2-a lucrurile s-au mai schimbat, mai ales cînd vine vorba de dat bani... amu poti trimite prin SMS şi-ţi pune orinju plata la următoarea factură. Asta e... distracţia costă.

Dar nu-i de glumă pentru că data, ca în cronica unei morţi anunţate, s-a mutat pe 21... Apocalipsa se amînă, sau a intrat în prelungiri? Să nu ne trezim că e remiză! Fuck... vorba anonimului!