Thoughts/cugetari

Cella Serghi - "Pânza de păianjen"

2009-05-06T04:55:00.000-07:00

Este un mister mereu reînnoit atunci când în vârtejul unei lumi copleşite de acţiune şi adesea lipsite de reflecţie şi profunzime, se face simţită discret o prezenţă feminină. Am admirat mereu scriitura autoarelor care au ştiut să-şi transpună în paginile cărţilor feminitatea, de la Hortensia Papadat-Bengescu, până la naturalismul totuşi atât de sensibil al lui Flannery O’Connor. Cella Serghi, la rândul ei, scrie foarte feminin, într-o vreme în care acest atribut tinde să devină, în lumea literelor şi a artei, desuet. Bărbaţii sunt creatori de idei-forţă, îşi spulberă năvalnic propriile îndoieli sau, dimpotrivă, le ridică la rang de dogmă, aşa cum se întâmplă în viziunea sceptică a celor care, epigoni ai marilor literaţi, nu mai cred în nimic. Capacitatea de a lupta pentru un ideal, chiar atunci când realitatea însăşi trebuie măsluită pentru a-l putea înfăţişa, puterea de a transforma, prin forţa unei voinţe şi a unei credinţe, aceasta realitate, astfel încât ea să răspundă aspiraţiilor, este una dintre cele mai des întâlnite însuşiri ale operei marilor scriitori. Ei judecă şi împart lumea, o remodelează păşind prin ea cu o vitejie uneori martirică, alteori prostească – deşi nu neapărat mai puţin grandioasă – astfel încât mult după moartea lor oamenii pot să se ghideze după experienţele lor. „După cum spunea Faulkner...”, sau „după cum spunea Nietzsche...” sau „după cum spunea Sfântul Pavel...”, se va auzi, până la sfârşitul veacurilor, la începutul unei argumentaţii. De multe ori, chiar şi lucrurile cele mai frumoase riscă să basculeze în extrema lipsei de sensibilitate şi compasiune. Şi atunci e nevoie de un echilibru. Echilibru pe care îl aduce femeia.
După ce am citit „Pânza de păianjen”, nu am descoperit în ea nici o afirmaţie bună de scris ca motto, nici o judecată, nici o sentinţă. Delicateţea feminină a Cellei Serghi se reflectă într-un scris care nu se judecă nici pe sine, nici pe alţii, ci priveşte cu o fină percepţie a nuanţelor lumea din afară şi nenumăratele lumi interioare. Ceea ce de multe ori scapă observaţiei unui spirit masculin, grăbit să ajungă la rezultat, la o concluzie, are un ecou prelung în sensibilitatea Dianei Slavu, alter-ego-ul autoarei, care, într-o lume îngustată de suferinţă, meschinărie, luptă şi prejudecăţile proprii, se agaţă de fiecare parfum, de fiecare voce, de fiecare pală de vânt pentru a explora adâncul insondabil al măreţiei şi decăderii omeneşti. Iubirea sau simulacrul ei superficial descoperă bogăţii interioare şi taine, pe fondul unor poveşti aparent banale. Diana – şi prin ea Cella Serghi – se fereşte să condamne şi să judece, chiar şi în momentele în care dezamăgirea este cruntă şi trădarea mişelească. Ochii minţii, mari şi curioşi, privesc către oameni, gesturi, cuvinte şi mişcări, fără a încerca să le disece şi să le explice, ci trăindu-le mai degrabă în adâncul propriei fiinţe, întru o înţelegere mai adâncă a firii omeneşti, tocmai pentru că este dincolo de cuvinte şi concepte.
„Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.” Iată expresia simplă a unicităţii feminine, care se poate aplica şi scrisului autoarei, conştientă de propria ei existenţă irepetabilă într-o lume guvernată de bărbaţii care rătăcesc din ce în ce mai adânc în hăţişul competiţiei şi al dorinţei unei iluzorii supremaţii. De cealaltă parte, desigur vulgarizat, dar nu mai puţin real, aşa-zisul spirit practic care uită de nevoia vitală de frumos a naturii umane: „Şi Michi nu înţelegea de ce mă frământ, ce-mi pasă. Încercam să mă apropii de el fără să izbutesc. Felul lui de a gândi, - rece, strâns, logic -, într-un fel care mă impresionase la început, mi se părea acum inuman, lipsit de înţelegere pentru nuanţe, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi-ar fi plăcut să fie cald, generos, drept. Să participe, la fel ca mine, la tot ce era viaţă. Să mă mângâie când sunt necăjită, ba chiar să-mi spuie cuvinte duioase. Dar Michi înţelegea lucrurile altfel. Le împărţea în utile şi inutile.” „Pânza de păianjen” este istorisirea unor suferinţe, dar, deşi cea care suferă e chiar eroina principală, fiecare frază este de fapt imagine a compasiunii ei faţă de toţi cei din jur, o delicată revelaţie a unor trăsături când conjugale, când materne, cu natura feminină ce hrăneşte şi învăluie cu căldura ei întregul univers.
Într-o limbă curgătoare, cu parfum interbelic şi atenţie pentru detaliu, scrisul Cellei Sergi se detaşează prin natura lui – poate chiar în ciuda intenţiilor autoarei – de uşoara tentă ideologică strecurată pe ici, pe colo, dar dizolvată în tonurile calde ale vieţii dincolo de îndiguiri artificiale. Judecând la rece, avem în faţă povestea unui eşec existenţial trăit la doar douăzeci şi unu de ani, dar care transformă ireversibil sufletul eroinei. Este eşec, în ciuda concluziei uşor avântate ce se vrea de acum nepăsătoare la vechile suferinţei şi militanta unui viitor luminos. Şi totuşi, însăşi căderea răspândeşte raze de lumină şi nădejde, atunci când, fără a condamna, personajul/autoarea păşeşte mai departe cu o bogăţie interioară pe care o dăruieşte fără reţineri.
Socotesc că nu trebuie să căutăm în „Pânza de păianjen” nici un fel de învăţătură. Nu este o carte care să invite la concluzii sau să ne ajute în formarea noastră. Din acest punct de vedere, nu ştiu cât este de folositoare, cât este – pentru a mă exprima teologic – de ziditoare. În cele din urmă însă, „c’est utile puisque c’est joli”, cum ar spune Micul Prinţ al lui Saint-Exupery. Şi undeva, în adâncul naturii umane, pe care scriitorii îl intuiesc iar scrisul feminin îl simte şi îl redă cu duioşie, frumosul se arată ca sursă de viaţă. „Pânza de păianjen” este o lectură care te poate face mai bogat, pentru că deşi nu te învaţă deloc cum să trăieşti şi cum să gândeşti – sau, când încearcă să o facă, greşeşte – te ajută să-ţi însuşeşti un crâmpei din lecţia adâncimii naturii umane şi a compătimirii.

Istoria AC/DC

2009-04-27T08:01:00.000-07:00

Imaginaţi-vă o familie de scoţieni tipică, cu mulţi copii, emigrând în Australia, unde cele mai tinere vlăstare se îndrăgostesc de muzica americană a anilor 50-70. Pare o povestioară obişnuită despre explorarea frontierelor, aşa cum s-au scris câteva în secolul ce tocmai a trecut. Doar că istoria noastră continuă şi azi, deşi începutul ei e departe, în luna noiembrie a anului 1973...
Angus, Malcolm şi George, trei dintre fraţii Young decid să se apuce de cântat, şi pentru ca totul să rămână oarecum în familie, îşi aleg numele inspiraţi de o inscripţie de pe maşina de cusut electrică a surorii lor: curent continuu, curent alternativ. Pe scurt, AC/DC. George avea să se ocupe de partea de producţie, în timp ce Angus şi Malcolm devin chitarişti. După ce încearcă mai multe componenţe, noua trupă debutează live într-un club din Sydney, chiar în seara de 31 decembrie, cu solistul vocal Dave Evans. Angus apare îmbrăcat în uniforma şcolară – deşi se spune că detestase şcoala – care a fost aleasă în cele din urmă din alte costumaţii, foarte la modă atunci, în contextul apariţiei curentului glam/glitter. Cu toate acestea, tocmai pentru că pare prea ataşat de această orientare, în timp ce fraţii Young preferă un rock’n’roll clasic, Evans nu rămâne prea mult timp în trupă. Înlocuitorul lui este alt emigrant scoţian, Ronald Belford „Bon” Scott, un adolescent rebel certat cu şcoala şi armata, iubitor de rock, senzaţii tari şi posesor al unui timbru zgâriat, inconfundabil, în care un feeling de blues se întâlneşte cu asprimea hard-rock. Trupa semnează destul de repede un contract cu Albert Records, proprietate australiană a EMI, iar în 1975 apare, doar în Australia, albumul de debut, „High Voltage”, înregistrat în zece zile. În acelaşi an e lansat single-ul „It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock’n’Roll)”, piesă care va figura şi pe albumul secund, „TNT”, editat tot numai în ţara de adopţie a trupeţilor. AC/DC beneficiază de prima componenţă stabilă, fraţilor Young şi lui Bon Scott alăturându-li-se basistul Mark Evans şi bateristul Phil Rudd. Deschiderea către piaţa europeană are loc în 1976, când este semnat un contract cu Atlantic Records, în urma căruia apare varianta internaţională a albumului „High Voltage”, o compilaţie între cele două discuri australiene, cu accentul pus pe mai originalul „TNT”. În acelaşi an AC/DC cântă în celebrul club Marquee din Londra, unde succesul anunţă deja sfârşitul concertelor în locuri atât de mici. Următorul album, „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” apare şi el în două variante – australiană şi internaţională – în timp ce următorul, „Let There Be Rock” marchează în acelaşi timp despărţirea de basistul Mark Evans şi adoptarea celebrului logo al trupei, cu fulgerul între cele două grupuri de litere. Ultimul teritoriu necucerit, Statele Unite, este asaltat de trupa ale cărei show-uri devin mostre de entuziasm şi energie. Bon Scott, provocator, sensibil şi rebel, este dublat de inepuizabilul Angus, care cântă, aleargă, se tăvăleşte pe jos şi, nu o dată, îşi dezgoleşte posteriorul în faţa publicului cucerit de prospeţimea muzicii şi ironia uneori licenţioasă a versurilor.
În 1978, cu noul basist, Cliff Williams, este lansat albumul „Powerage”, iar în cadrul turneului ce îi urmează, la Apollo Theatre din Glasgow trupa înregistrează ceea ce avea să devină primul live, „If You Want Blood”. Dacă până în acest moment George Young, fratele lui Angus şi Malcolm, produsese albumele trupei, pentru noul disc este ales celebrul Robert John „Mutt” Lange. Întrebaţi cum este viaţa în turneu, membrii trupei ar fi răspuns că „atunci când dormi în autocar cu un ciorap împuţit bălăgănindu-se în faţa ta, e ca o autostradă spre iad”. De aici se naşte ideea pentru primul succes uriaş al trupei, „Highway To Hell” (1979). Cu hituri memorabile, ca piesa-titlu, „Touch Too Much” sau „If You Want Blood (You’ve Got It)”, albumul reuşeşte să pătrundă în premieră în top 100 din Statele Unite. „Highway To Hell” este chintesenţa muzicii AC/DC de până în acel moment, cu riff-uri simple, de impact, refrene uşor de reţinut, câte un power chord pe ici pe colo şi acordurile în care blues şi rock’n’roll se întâlnesc cu linia vocală agresiv-ironică a lui Bon Scott. Apariţia pe copertă a lui Angus cu coarne şi coadă de diavol, precum şi titlul însuşi al albumului, le atrag membrilor grupului acuzaţia de satanism, de care toţi se leapădă categoric în presă, Malcolm Young adăugând chiar, cu umorul tipic scoţian: „me mum would kill me for that”.
Bucuria succesului e de scurtă durată. Pe 19 februarie, după o noapte stropită din belşug cu alcool, Bon Scott, care rămăsese să doarmă în maşina unui prieten, este găsit mort. Cauza decesului, „intoxicaţie acută cu alcool”, la care se adaugă faptul că solistul suferea de astm şi că în maşină era foarte frig. Deşi fraţii Young au constituit tot timpul baza grupului, Angus fiind adesea şi în centrul scenei, Bon Scott l-a ajutat să-şi creeze o identitate proprie. Simpatic şi cuceritor, în ciuda exceselor, el se identifica adesea cu imaginea AC/DC şi de aceea supravieţuitorii se gândesc un timp să renunţe la continuarea carierei. În cele din urmă, Angus şi Malcolm ajung la concluzia că cel ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în cimitirul Freemantle din Australia ar fi vrut ca ei să continue. Noul solist vocal este ales, parcă paradoxal, din trupa Geordie, asupra căreia chiar Bon îi atrăsese atenţia lui Angus.
Ca semn de doliu pentru fostul lor solist vocal, membrii AC/DC aleg pentru noul album, „Back In Black” (1980), o copertă neagră. Debutul lui Brian Johnson înseamnă în acelaşi timp cel mai bine vândut album al trupei din toate timpurile, care până astăzi ocupă poziţia a cincea a vânzărilor de pe piaţa americană. Timbrul mai agresiv al lui Brian Johnson dă culoare unor hit-uri inconturnabile ca „Hells Bells” (sic!), „You Shook Me All Night Long” sau piesa-titlu. Seria de concerte sold-out este urmată în 1981 de ultimul album produs de „Mutt” Lange, „For Those About To Rock We Salute You”, care atinge pentru prima dată în istoria trupei locul 1 în topurile americane. În plus, rechizita live se îmbogăţeşte, pe lângă păpuşa grotescă ce ilustrează versurile parodice ale piesei „Whole Lotta Rosie” şi clopotul ce bate pe „Hells Bells”, cu celebrele tunuri marcând salutul către „those about to rock”, piesa cu acelaşi nume ca albumul încheind, din acest moment, concertele din ce în ce mai mari AC/DC.
Urmează o lungă perioadă de declin. În dorinţa de a reveni la producţia mai simplă a începuturilor, trupa se ocupă singură de acest capitol pentru albumul din 1983, „Flick of the Switch”. Deşi cu timpul vânzările i-au adus discul de platină, discul este socotit un pas înapoi atât din punct de vedere comercial cât şi din cel al compoziţiilor, departe de memorabilele hit-uri ale trecutului. În plus, un conflict dintre Malcolm Young şi bateristul Phil Rudd îl face pe acesta din urmă să părăsească trupa imediat după terminarea înregistrărilor. Înlocuitorul său se numeşte Simon Wright, cu care, doi ani mai târziu, AC/DC înregistrează „Fly On the Wall”. Deşi avem o piesă cu potenţial de hit, „Shake Your Foundations”, presa răbufneşte la adresa grupului, despre care se spune că a scos acelaşi album de 9 ori, iar vânzările sunt din nou sub aşteptări.
Pentru coloana sonoră a filmului lui Stephen King, „Maximum Overdrive”, AC/DC lansează în 1986 albumul cel mai apropiat de un best-of, „Who Made Who”, cu doar trei piese noi: cea care dă titlul albumului şi instrumentalele „DT” şi „Chase the Ace”. Odată cu discul este lansată şi o casetă video cu câteva clipuri şi fragmente din concerte. Reveniţi în atenţia publicului, trupeţii aleg să lanseze următorul album – un nou succes comercial, deşi compoziţiile nu rup gura târgului – cu acelaşi cuplu de producători de pe primele albume din perioada Bon Scott, Harry Vanda şi George Young (fratele chitariştilor). Şi pentru ca totul să rămână în familie, în momentul în care Malcolm se hotărăşte să nu participe la turneul de promovare a albumului, pentru a-şi rezolva problemele legate de alcoolism, locul său este luat de nepotul lui şi al lui Angus, Stevie Young. La sfârşitul perioadei de concerte, Chris Slade îl înlocuieşte pe Simon Wright, plecat la Dio, în spatele tobelor.
Dar adevăratul comeback are loc în 1990, cu albumul „The Razor’s Edge”, produs de Bruce Fairbairn (Aerosmith, Bon Jovi), susţinut de video-clipul noului hit, „Thunderstruck” şi înţesat de piese a căror prezenţă devine obligatorie în toate concertele AC/DC. Mai proaspăt, cu un entuziasm regăsit şi teme memorabile, „The Razor’s Edge” readuce grupul în prim-plan, într-un moment în care marile nume din metal ajunseseră la apogeu, iar valul grunge stătea să erupă. Turneul de promovare este unul dintre cele mai mediatizate din istoria trupei, umbrit doar de moartea a 3 fani, striviţi în învălmăşeala creată în Salt Lake City, eveniment despre care Malcolm nu vorbeşte nici până astăzi, în timp ce Angus declară: „Suntem îndureraţi şi tot ce putem face e să ne rugăm ca un asemenea lucru să nu se mai întâmple niciodată”.
În 1992 AC/DC lansează piesa „Big Gun”, susţinută de un video-clip, pentru coloana sonoră a filmului „Last Action Hero”, cu Arnold Schwarzenegger, iar în 1994, ca un semn că vechile conflicte s-au stins, trupa se desparte amiabil de Chris Slade pentru a-l readuce în spatele tobelor pe bătrânul Phil Rudd. În componenţa din 1980-1983, AC/DC colaborează cu excentricul producător Rick Rubin (Slayer, Red Hot Chili Peppers, Beastie Boys) pentru discul din 1995, „Ballbreaker”. Compus tot de fraţii Young (Brian Johnson nu a mai participat la scrierea pieselor de la „Blow Up Your Video” încoace), albumul este o continuare firească pentru „The Razor’s Edge”, în aceeaşi linie a pieselor simple, fără inovaţie, dar cu melodii şi ritmuri memorabile.
După albumul din 2000, „Stiff Upper Lip”, produs de George Young, peste activitatea de studio a trupei se aşterne tăcerea. În 2001 apare filmarea unui concert memorabil de la Olympiastadion, din München, contractul semnat în 2002 cu Sony are ca rezultat reeditarea întregului catalog şi în 2005 AC/DC cântă la Malson Canadian Rocks for Toronto, alături de Rush sau Justin Timberlake (huiduit), într-un mare concert cu Rolling Stones cap de afiş, ce are ca scop revigorarea turismului din oraşul canadian, ameninţat de spectrul SARS, vehiculat prin presa vremii. În 2007 Columbia Records lansează un triplu DVD („Plug Me In”), ce acoperă perioada 1967-1993.
După o lungă aşteptare, 2008 aduce noua realizare discografică a AC/DC, „Black Ice”. Judecata timpului rămâne să se pronunţe în legătură cu valoarea noilor piese, însă din punct de vedere comercial albumul este, la doar câteva luni de la apariţie, un succes răsunător. Lansat prin intermediul reţelei de magazine Wal Mart, „Black Ice” atinge într-un timp record prima poziţie a topurilor americane (lucru pe care nu-l mai reuşise decât „For Those About To Rock”) şi dobândeşte discul de platină în mai multe ţări din Europa şi America. Turneul care urmează lansării, poate ultimul pe care trupa îl va întreprinde în întreaga lume, are deja o bună parte dintre date sold out. În timp ce în unele oraşe se organizează demonstraţii pentru a aduce trupa, în altele se discută deja despre programarea unui concert suplimentar.
„Cu cât o piesă e mai simplă, cu atât e mai bună pentru noi, pentru că rezonează cu omul de pe stradă”. Sunt cuvintele lui Angus Young, care în ciuda vârstei şi a unei atitudini privite de mulţi ca retrogradă („ascult în continuare B. B. King şi John Lee Hooker, de ce să caut altceva, dacă asta e muzica ce mi-a plăcut mereu şi care îmi oferă şi astăzi tot ce vreau să aud”), dincolo de stilul neschimbat de zeci de ani, este încă marca unei legende muzicale scrise din 2-3 acorduri pe care rareori le poţi asculta fără să începi să baţi din picior.

Hristos a înviat!

2009-04-19T11:31:00.001-07:00

Basarabia, România, libertate

2009-04-08T01:01:00.001-07:00

Stăm de ani de zile de vorbă. Discutăm prin cafenele, baruri, pe la petreceri, în parcuri, la mare şi la munte. În mijlocul preocupărilor noastre cotidiene, ne amintim din când în când şi despre Basarabia. O facem uneori de dragul unui exerciţiu retoric, alteori pentru a ne mai ciondăni sau a ne făli cu patriotismul respectiv pragmatismul nostru. Râuri de vorbe. „Pământ românesc”. „Moldoveni împuţiţi”. „Fraţii noştri”. „Le avem pe-ale noastre, ce ne mai trebuie să ne batem capul şi cu ei”. „Credinţă, neam”. „Curve, mafia”. Şi uite aşa ne-am tot implicat în problema Basarabiei. De la adăpostul confortabil al unor opinii care nu costă nimic. Acum însă se aude o chemare. Vom şti să răspundem?
Toate poveştile despre Basarabia complet rusificată şi despre cetăţenii „moldoveni” care de fapt n-ar vrea să audă despre România s-au spulberat în faţa zecilor de mii de oameni care îşi strigă disperarea anticomunistă în faţa unei autorităţi care, prin sclavul Voronin foloseşte cam acelaşi vocabular ca Ceauşescu în faţa martirilor timişoreni: fascişti, huligani, agenturi străine. La Chişinău se strigă „România”. E cel mai frumos compliment care ni se putea face, după 45 de ani de teroare roşie şi încă 20 de impotenţă politică şi slugărnicie falimentară. Dorinţa de libertate a unor oameni capătă numele nostru, al ţării şi al identităţii ei îngropate sub stratul de fals şi indiferenţă. La Chişinău, România este sinonim pentru libertate.
Foarte probabil alegerile din Basarabia au fost fraudate. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Ce trebuie înţeles astăzi este că partea cea mai viguroasă a populaţiei regiunii s-a hotărât să scuture jugul roşu-moscovit. Neamul sau chiar omenirea sunt uneori concentrate şi reprezentate de un grup mic de persoane. De cei care, lucizi şi jertfelnici, îşi asumă identitatea şi luptă pentru ea. Aici principiul majorităţii nu are ce căuta. Elitele sunt fruntea, nu gloata, iar istoria se mişcă datorită oamenilor providenţiali, nu a mulţimilor depersonalizate. De aceea revolta de la Chişinău trebuie susţinută. Şi poate şi pentru că, în mod paradoxal, acolo se află în zilele acestea România vie şi viguroasă.
Dincolo de acestea, „România” este un strigăt după ajutor. Trecând peste orice opinii politice legate de oportunitatea sau legitimitatea legăturilor între Bucureşti şi Chişinău, oameni care suferă, tineri persecutaţi de un regim inuman, ne cer să fim alături de ei. Nouă, românilor. Nu Uniunii Europene, nu Occidentului, nu Statelor Unite. Ştim să ne facem, în ultimii ani, partizanii tuturor cauzelor, umanitare sau nu. Trimitem pături în Irak, soldaţi în Afghanistan, observatori în Kosovo. În faţa celor care ne cer ajutorul, nouă în mod expres, având nevoie de noi şi nu de alţii, rămânem muţi. Nu putem răspunde Chişinăului decât după ce vedem ce zic cei de la Strassbourg şi Bruxelles. Facem comentarii echidistante în care vedem sprijinul Vestului ca singură soluţie pentru „Republica Moldova”. Nu trăim izolaţi şi bineînţeles că e nevoie de o înţelegere cu marile puteri. Dar asta nu înseamnă să ne facem preş, nici să ne jucăm de-a struţul. Basarabia a strigat „România” şi noi o trimitem la Occident? Occidentul ne-a trădat pe toţi lăsându-ne în plasa lui tătuca Stalin şi apoi s-a prefăcut consternat şi uluit. În anii 50 au trecut dincolo de cortina de fier scrieri care demascau teroarea, lagărele, asasinatele, cenzura. Au ajuns în Franţa, dar n-au fost publicate, pentru că intelectualitatea de stânga le-a blocat. Aşa că nu mai e cazul să facem pe necunoscătorii şi să aşteptăm vreo intervenţie mesianică din Apus. Puternicii vremii ne vor ajuta dacă vom şti să ne ajutăm singuri. Politicienii independenţei şi unităţii româneşti au înţeles asta, cu toate că erau şi printre ei mulţi masoni şi, prin aceasta, membri ai cercurilor de interese concentrate în srăinătate.
Cred în România Mare, unită prin istorie, sânge, tradiţie, identitate şi prin credinţa în Hristos. Şi mai cred că astăzi chiar cei care se îndoiesc de acestea ar trebui să-şi aducă aminte că sunt oameni. Şi că un om, atunci când i se cere ajutorul nu trece nepăsător mai departe. Basarabia strigă România. Noi ce răspundem?

Între Hristos şi comunism (De la Arhipelagul Gulag la fericirea lui Nicolae Steinhardt)

2009-03-30T05:47:00.000-07:00

„Nu găseşte cititorul imparţial că aceşti indivizi (comuniştii – n. n.) se feresc de Hristos ca dracul de tămâie şi de dangătul clopotelor de utrenie? Iată de ce regimul nostru nu se va împăca nicicând cu creştinismul! Comuniştii francezi promit în zadar contrariul.”
Sunt cuvintele lui Alexandr Soljeniţân, cel care în tinereţe a avut convingeri marxiste şi apoi s-a vindecat cu totul, după ce a trăit în lagărele sovietice punerea în practică a luminosului „umanism” roşu. Şi sunt cuvinte care ne pot prilejui o reflecţie utilă. Cei care astăzi se feresc de Hristos ca de ciumă, nu sunt cumva urmaşii comuniştilor de odinoară? Dar cine se fereşte?
Nu îmi propun să dau răspunsuri exhaustive. Scopul meu e să vă pun pe gânduri. Şi dacă altul înaintea mea a numit corectitudinea politică „noul comunism alb” (H.-R. Patapievici), poate ne va fi mai uşor să stabilim puncte comune între unii dintre conducătorii şi liderii de opinie ai lumii în care trăim şi fioroşii stalinişti de odinioară. Repet, nu am răspunsuri. Doar sugestii.
Ted Turner, proprietarul CNN, a rămas consternat când a aflat că soţia sa, celebra actriţă Jane Fonda, s-a convertit la creştinism. Circulă mai multe variante ale întregii poveşti, cert este că totul s-a încheiat cu divorţul. CNN este unul dintre posturile cele mai vizionate, socotit sursă esenţială de informaţii pentru lumea euro-americană. Direcţia sa ideologică este dată de unul care socoteşte creştinismul „religie pentru rataţi”. Problema nu este aici. Fiecare e liber să aibă propria părere. Când însă aceasta se reflectă asupra unor ştiri ce ar trebui să fie obiective, dându-le aură ideologică, deontologia este îngropată de ipocrizie. Exemplul poate fi prelungit şi explicat în detaliu printr-un altul, autohton. Lui Alex Rădescu, ziarist la „Jurnalul naţional”, un coleg din online i-a spus foarte clar: „Băi, din cauza textelor tale religioase, a mărturisirii tale de pe blog, a icoanelor pe care le agăţi printre rînduri ai fost scos dintr-o campanie publicitară online.” Reiau şi aici ideea anterioară, anume că fiecare este liber să-şi aleagă colaboratorii în funcţie de criteriile proprii. Atunci când îţi clamezi însă imparţialitatea şi, pe de altă parte, discriminezi pe criterii religioase, tot eşafodajul tău umanist se dovedeşte o minciună sfruntată. E drept că astăzi nu ajungi (încă) în lagăr din cauza credinţei în Hristos. Dar măcar torţionarii comunişti îşi afirmau deschis adversitatea faţă de religie.
Nu e cazul să ne lăsăm înşelaţi de eşafodajul lor verbal şubred, de frazele despre umanism, libertate, dreptul la exprimare, toleranţă. Apostolii toleranţei sunt cei mai intoleranţi zbiri atunci când încalci limitele pe care tot ei le creionează. Campionii corectitudinii politice au reinventat delictul de opinie şi demonstrează că supravegherea permanentă şi controlul minţilor din romanul lui Orwell, “1984”, sunt metafore care nu trimit doar la perioada apusă a comunismului făţiş, ci se aplică şi zilelor noastre. Comuniştii nu vorbeau oare, la rândul lor, despre dreptate, libertate şi înfrăţire?
Se pune întrebarea dacă astăzi există cu adevărat persecuţie anticreştină. La unele niveluri, cu siguranţă. În general însă, lucrurile se mişcă treptat. Astăzi putem vorbi mai degrabă despre hărţuială şi discriminare. Orice satanist, homosexual, anarhist sau mizantrop militant este liber să-şi afirme în mod public apartenenţa, prin vorbe, manifestări exterioare, scrieri. Mărturisirea lui Hristos, cu toate consecinţele ei, atrage etichetarea celui în cauză, îndepărtarea din anumite funcţii (încercaţi să mergeţi la o multinaţională şi să spuneţi la interviu că sunteţi creştin, Îl mărturisiţi pe Hristos şi dezaprobaţi avortul) şi un anumit grad de excluziune social. Astăzi poţi fi creştin, dar e recomandabil să o ţii pentru tine. În Occident, de altfel, protestantismul a simplificat mult lucrurile, abolind o bună parte a formelor exterioare de închinare şi mărturisire, în numele unei aşa-zise spiritualizări, cel puţin ciudată pentru o credinţă a cărei bază este tocmai Întruparea – deci venirea în trup, în materie – a Dumnezeului spiritual.
Nu voi spune nicicând că singurii duşmani ai lui Hristos sunt comuniştii. Însă punctele comune între discipolii lui Marx, Lenin sau Stalin şi cei care astăzi ne propovăduiesc progresul ideologic bazat pe o pseudo-toleranţă nu pot să nu te pună pe gânduri. Teoria care a produs arhipelagul Gulag, nu este cumva, cosmetizată, la baza noilor principii care guvernează societatea euro-americană? Nu au aceeaşi rădăcină? Nu voi spune nici că toţi adversarii creştinismului sunt comunişti. Dar poate, pentru conştiinţa lor – căci ştiu că sunt printre ei oameni oneşti şi sinceri – ar trebui să-i privească mai atenţi pe cei pe care îi socotesc în aceeaşi tabără.
Cealaltă reflecţie prilejuită de cele spuse de Soljeniţân se leagă de adevăraţii oponenţi ai comunismului. Ar fi nedrept să afirm că aceştia au fost toţi creştini. Atei, agnostici, sceptici, neo-protestanţi, budişti, socialişti şi alţii s-au opus, alături de creştini, dictaturii roşii, cu îndrăzneală, inteligenţă şi spirit de sacrificiu. Dar dacă privim opoziţia cea mai tenace, numeroasă şi productivă, vom vedea că ea a fost mereu în numele lui Hristos. Pentru a fi bine înţeleşi, vom spune că vorbim aici despre adevăraţii creştini, cei pentru care credinţa nu reprezintă o simplă declaraţie la recensământ şi nu este ilustrată doar de nume sau poziţie ierarhică, ci trăire asumată. Martirii anticomunişti ai închisorilor şi lagărelor sunt, în proporţie covârşitoare creştini. (De aceea nu se prea vorbeşte despre ei la noi – credinţa lor este un ghimpe în coasta celor care ne dirijează azi ideologic). Marile opere născute din persecuţia comunistă, de la “Arhipelagul Gulag” până la “Jurnalul fericirii” sunt ecouri ale unor conştiinţe creştine. Ei au supravieţuit, fizic sau prin personalitate şi operă, ei mărturisesc. Oare, cu adevărat, Dumnezeul creştin e sursă de putere şi nobleţe sufletească? Personal, deşi neg ateismul, mă feresc să-i condamn pe atei. Un ateu sincer e un om care trăieşte o tragedie. O existenţă lipsită de orice orizont, limitată la scurta perioadă a trecerii pe pământ, cu durerile ei, este tragedia absurdă care îl plasează pe ateu între disperare şi eroism. Nu putem trece uşor pe lângă măreţia luptei lui interioare. Dar a da suferinţei sens, a transforma detenţia şi condiţiile inumane în jurnal al fericirii este al celor care-L mărturisesc pe Hristos.
Şi iată-ne ajunşi la “Jurnalul fericirii” şi la autorul său, Nicolae Steinhardt, supravieţuitor al unui Gulag românesc ce s-a vrut al exterminării dar s-a transformat, pentru el şi pentru alţii, în al naşterii din nou. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la moartea celui care a devenit, după ieşirea din închisoare, monahul Nicolae de la mânăstirea Rohia. Nu vreau să-i fac aici un necrolog. Nu mă pricep, nici nu mă ridic la statura omului. Nicu Steinhardt a fost un intelectual rafinat, uimitor prin erudiţie şi conexiuni, dar a fost, mai presus de acestea, cel care în persoana şi opera lui răstoarnă toate prejudecăţile privitoare la creştini, prejudecăţi ale celor care nu cred şi, vai, atât de des, chiar ale unor coreligionari. A fost cel care a combătut cu bună ştiinţă, adesea scandalizând (dar nu asta a făcut şi Hristos?), clişeele despre creştinul ursuz şi morocănos. Steinhardt s-a bucurat de tot ce a avut omul măreţ în el, a găsit înţelepciune în sisteme aparent contradictorii, a învăţat de la Sfântul Evanghelist Marcu şi de la Albert Camus, a căutat mărgăritare în noroiul condiţiei umane. Oare cine altcineva a mai vorbit despre Dali şi Rimbaud ca artişti creştini? Care dintre suficienţii zilelor noastre a inclus între “sfinţi şi oameni iubiţi” un avatar al lui Buddha? Vă e uşor să vă imaginaţi un călugăr cu rasă şi barbă albă lăudând sensibilitatea din “Jesus Christ Superstar”? Şi cu toate acestea, Nicu Steinhardt nu a fost un sincretist şi nu poate fi pus în nici un chip alături de “ecumeniştii” de azi. Nu s-a abătut nicicând de la mărturisirea de credinţă ortodoxă, nu a pledat pentru inovaţii şi modificări. Însă în puritatea mărturisirii lui doctrinare, a admis cu smerenie că Duhul suflă unde vrea şi că a nu ne abate de la calea cea dreaptă nu înseamnă a fi orbi la manifestările ei în mijlocul unor lumi care adesea rătăcesc. Steinhardt nu a justificat niciodată păcatul şi eroarea. Dar a găsit adevăr pe buzele unor păcătoşi şi ni l-a arătat şi nouă, mai păcătoşi tocmai prin aceea că judecăm fără discernământ. A descoperit binele din om, pentru că l-a iubit. Şi prin aceasta s-a asemănat lui Hristos.
Calea către împlinire trece adesea prin suferinţă. Dar Nicolae Steinhardt vorbeşte despre o cale superioară, cea prin fericire. Este un demers care îl pune alături de părintele Porfirie Kavsokaliviotul. De aceea ziua morţii lui nu e tristă. Nădăjduim că a trecut din fericire în fericire şi astfel îl pomenim. Şi noi, de fiecare dată când suntem admonestaţi pentru credinţă, trebuie să ne bucurăm. De multe ori am spus că, “Jurnalul fericirii” fiind cartea care m-a influenţat cel mai tare în gândire, mi-ar plăcea să fiu socotit ucenic al părintelui Nicolae Steinhardt. Şi, în contextul despre care vorbeam mai sus, cel al unui curent dominant anticreştin, cred că mie, creştin doar cu numele, slab şi ipocrit, Dumnezeu îmi mai lasă şansa mărturisirii. Felul de viaţă mă aseamănă unui necredincios. Dar sper ca Dumnezeu să ajute necredinţei mele, căci, din josul căderilor noastre, cred.

Rătăcind prin "Arhipelagul Gulag" (II): trădarea Occidentului

2009-03-09T08:51:00.000-07:00

Îşi mai aminteşte azi cineva de trădarea Occidentului? Mai ştie vreunul dintre reprezentanţii noilor generaţii cum erau aşteptaţi, la sfârşitul anilor 40 şi în anii 50 ai veacului trecut americanii? S-a vorbit despre naivitate, despre imaturitate politică, despre o greşeală. Dar faptele, aşa cum ies încet-încet la iveală, dovedesc că Occidentul a lăsat această parte a lumii în mâinile opresorului cu bună ştiinţă, fără scrupule. Cei care vorbeau în numele libertăţii lăsau ori trimiteau la temniţă şi moarte sute de oameni din Rusia şi de aiurea. „...civili de toate vârstele şi de ambele sexe, care se ascunseseră cu bine pe teritoriile aliaţilor, dar în 1946-1947 au fost predaţi în mod perfid de către guvernele aliaţilor în mâinile sovieticilor. E stupefiant faptul că în Occident, unde este imposibil să se păstreze multă vreme secretele politice, fiindcă ele sunt dezvăluite şi divulgate opiniei publice de către presă, tocmai secretul acestei trădări, poate ultimul secret al celui de al doilea război mondial sau unul dintre ultimele, a fost perfect şi scrupulos păstrat de către guvernele britanic şi american. Întâlnindu-mă deseori cu aceşti oameni în lagăre şi închisori un sfert de veac, nu mi-a venit să cred că opinia publică din Occident nu ştie nimic de această extrădare, grandioasă prin proporţiile ei, a unor oameni simpli din Rusia, trimişi de guvernele occidentale la pieire şi represalii. Doar în 1973 (Sunday Oklahoman, 21 ianuarie) a apărut materialul lui Julius Epstein, căruia îndrăznesc să-i transmit aici mulţumiri din partea mulţimii celor care au pierit şi a câtorva care mai trăiesc. A fost publicat doar un mic document disparat din dosarul imens, şi astăzi secret, privind repatrierea cu forţa în Uniunea Sovietică: ‚Trăind doi ani în mâinile autorităţilor britanice cu sentimentul fals al siguranţei, ruşii au fost luaţi prin surprindere, nici măcar nu-şi dădeau seama că vor fi repatriaţi... Aceştia erau în cea mai mare parte ţărani simpli, care păstrau o amară ranchiună personală bolşevicilor.’ Englezii s-au purtat cu ei ‚ca şi cu criminalii de război: împotriva voinţei lor, au fost predaţi în mâinile acelora de la care nu puteau aştepta o judecată dreaptă’. Toţi au fost trimişi în Arhipelag ca să fie nimiciţi. În care parte a lumii şi pe ce continent guvernele occidentale ar fi cutezat să-i predea astfel, fără să se teamă de mânia opiniei publice din ţara lor?”Aliaţii ca garanţi ai libertăţii, iată minciuna cu care suntem îndoctrinaţi de la al doilea război mondial încoace. Dragostea lui Dumnezeu, drepturile omului, democraţia, dreptatea – cuvinte aruncate de către cei al căror singur scop era să-şi asigure victoria politică şi militară, în interes propriu şi călcând peste cadavre, la fel ca duşmanii nazişti. Lecţia amară a istoriei ne învaţă că darul de libertate pe care anglo-americanii l-au făcut Europei a fost otravă pentru jumătate din continent, jumătate reprezentată de oamenii simpli şi nevinovaţi. „Occidentul ducea război numai cu Hitler şi în acest scop considera că toate mijloacele şi toţi aliaţii sunt bineveniţi, mai cu seamă Sovietele. Occidentul nu că n-ar fi putut, dar nici n-a vrut, pentru el ar fi fost jenant şi de neînţeles să admită că popoarele URSS ar putea să aibă şi obiective proprii, care să nu corespundă cu ţelurile guvernului comunist. Este tragicomic, dar printre batalioanele de voluntari antibolşevici, mutate pe frontul din Occident, aliaţii au împrăştiat manifeste în care se spunea că dezertorilor li se făgăduieşte trimiterea neîntârziată în Uniunea Sovietică!...”
Uneori ajungem să ne îngrozim. Au existat în ţările aliate metode de căutare şi represiune a cetăţenilor sovietici care doreau o viaţă liberă. Nu a fost ignoranţă sau neglijenţă fatală, nici măcar nepăsare, ci complicitate. „Pe întreg parcursul anilor 1946-1947, aliaţii occidentali fideli lui Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea pentru răfuială pe cetăţenii sovietici, împotriva voinţei lor, şi foşti militari, şi civili pur şi simplu, numai să se descotorosească mai iute de această zăpăceală omenească. Au predat sovietici din Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, din zonele americane. În zonele engleze, în aceşti ani au funcţionat şi lagăre de concentrare, care se prea poate să nu fi fost mai prejos decât cele hitleriste. (...) Mulţi ruşi au trăit mulţi ani după război în Occident, cu acte false, cu frica apăsătoare că vor fi predaţi în URSS, temându-se de administraţia anglo-americană, cum se temeau odinioară de NKVD. Iar unde nu erau predaţi, acolo mişunau nestingheriţi şi acţionau în număr mare şi fără greş agenţii sovietici şi ziua-n amiaza mare răpeau oameni vii chiar de pe străzile capitalelor occidentale.”Soljeniţân concluzionează lucid şi amar: „În cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a apărat libertatea proprie şi a apărat-o pentru sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat în robie şi mai adânc.” Istoria ne dă o lecţie pe care suntem prea grăbiţi să o uităm. De ce să ne amintim? se întreabă unii. Pentru răzbunare? În nici un caz. Ci doar pentru a nu mai „aştepta americanii” cu atâta nădejde oarbă. Pentru că dacă partea aceasta de lume este în debandadă, nu trebuie să aşteptăm salvarea din afară, de la Statele Unite sau de la puterile europene, ca şi cum acestea abia ar aştepta să ne scoată din marasm. Nu trebuie să privim la mâinile Occidentului precum slujnica la mâinile stăpânei ei, idolatrizând tot ce vine de acolo, preluând fără discernământ şi lăsând uitării ale noastre. Occidentul trăieşte mai departe pentru sine. Nici noi nu putem rămâne în izolare. Dar o legătură autentică presupune avantaje de ambele părţi. Şi dacă o discuţie de pe poziţii egale este o iluzie, dat fiind raportul de puteri, n-ar strica un pic de înţelepciune şi abilitate. Nimeni nu ne face cadouri, să nu ne dăm nici noi demnitatea pe degeaba. Pentru că, oricum ar fi, fără coloană vertebrală nu poţi sta în picioare.

Rătăcind prin "Arhipelagul Gulag" (I)

2009-02-23T00:45:00.000-08:00

Am început, târziu, spun unii, să citesc şi eu „Arhipelagul Gulag”. Nu am de gând să fac o cronică a celor parcurse până acum. Mi-ar lua prea mult timp şi spaţiu şi, în plus, acest lucru a fost făcut de alţii mai pricepuţi şi mai familiarizaţi cu faptele. Am călătorit pentru un timp alături de Alexandr Soljeniţân prin hăurile din care omenia a fost alungată în numele unei ideologii ce se vrea, o, atât de umană. Prin temniţele fizice, dar mai cu seamă prin cele spirituale, unde suflete de călăi şi osândiţi se amestecă, până când ajungi să nu mai ştii cine e liber şi cine captiv. Am mers cu gândul, un pic, pe măsura neputinţei mele, în locuri unde argumentaţiile teoretice nu îşi au rostul, pierind în faţa unui amestec de măreţie şi mizerie cum nu i-a fost dat, poate, omenirii niciodată să întâlnească, până în „stupidul secol XX”.

*

Principiul guvernării prin teroare a fost însuşit cu măiestrie de Lenin şi de acoliţii şi urmaşii săi. Întreaga Uniune Sovietică, ca şi restul blocului răsăritean, devenise o imensă închisoare, în care închisoarea propriu-zisă îşi pierdea din semnificaţia pe care o are într-o lume – mai mult sau mai puţin – liberă. Devenea doar o staţie, uneori mai uşor de suportat decât gratiile ameninţărilor nevăzute de afară. „Uneori, sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de... bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: când în jur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amână mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decât orice arestare, şi nu doar pentru un suflet slab. (...) Părintele Irakli, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i viziteze pe credincioşii deportaţi. În vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Când s-a întors, enoriaşele l-au întâmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutându-l dintr-o locuinţă într-alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atât, încât în anul 1942, când totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnezeu.”
Sistemul eradicării totale a celor socotiţi „elemente duşmănoase” atinge limitele perfecţiunii. Duşmanul nu trebuia pur şi simplu pedepsit, speriat, ci pur şi simplu eliminat, astfel încât nici o urmă a trecerii lui pe pământ să nu mai tulbure noua ordine. Este ceea ce astăzi obişnuim să numim holocaust, acelaşi lucru pe care l-a făcut Hitler mai târziu cu evreii. Şi este bine să ţinem seama că nu vorbim încă despre perioada de vârf a lui Stalin, ci despre anii 1929-1930, când valul persecuţiilor s-a abătut, printre alţii, asupra ţăranilor ce deţineau proprietăţi, aşa-numiţii chiaburi. „Valul acesta se mai deosebeşte de toate cele precedente şi prin faptul că de data aceasta Organele nu s-au mai învrednicit să aresteze mai întâi capul familiei şi apoi să vadă cum o să procedeze cu ceilalţi din sânul ei. Dimpotrivă, aici pârjoleau dintr-o dată nu numai cuiburi, ridicau întreaga familie şi chiar aveau grijă cu gelozie ca niciunul dintre copiii de paisprezece, zece ori şase ani să nu se răzleţească: toţi, până la unul, trebuiau să meargă în acelaşi loc, la aceeaşi exterminare comună. (A fost cea dintâi experienţă de acest fel, din istoria modernă în orice caz. O va repeta pe urmă Hitler cu evreii şi din nou Stalin cu naţiunile infidele sau bănuite de infidelitate.)”.
Tortura, aşa cum ne-au descris-o adesea şi martirii români ai închisorilor comuniste, pe care astăzi îi uităm pe nedrept, folosindu-ne uneori de paravanul unor stupide pretenţii ideologice, e un mijloc predilect al autorităţilor comuniste. „Dacă intelectualilor cehovieni, care se străduiau mereu să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patruzeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul torturii, că deţinuţilor li se va strânge craniul într-un inel de fier, că unii vor fi introduşi în băi umplute cu acid, că vor fi legaţi goi şi torturaţi cu furnici, ploşniţe, li se va vârî în orificiul anal vergeaua de armă înroşită pe primus (‚marcare secretă’), le vor fi strivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, iar ca o formă foarte uşoară vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată –nici una dintre piesele lui Cehov n-ar fi ajuns la final, căci toate personajele ar fi fugit la casa de nebuni.” Şi iarăşi, mereu şi mereu, paradoxul: într-o vreme în care progresul ştiinţei atinge limite inimaginabile cu câteva sute de ani înainte, omul, pe de altă parte, coboară sub animalic.
Istoriografia modernă, cu tendinţa ei de a susţine o viziune de stânga şi, pe cât posibil, de a scuza crimele comunismului, care înainte au fost bine ascunse, încearcă să arunce toată responsabilitatea pe umerii unor oameni care, pasămite, ar fi interpretat şi aplicat greşit o doctrină altfel bună. („Au întinat nobilele idealuri ale socialismului”, cum ar spune un personaj de la noi.) În folosul punctului lor de vedere, aceştia aduc în discuţie victimele comuniste ale lagărelor de exterminare, nenumăraţii foşti camarazi de arme pe care Stalin nu a ezitat să-i extermine. Fără îndoială, Stalin a fost încununarea unei viziuni abominabile a conducerii unui stat, însă cei din jurul lui nu pot fi scuzaţi, căci fără ei, roata istoriei nu s-ar fi învârtit atât de necruţător. În treacăt fie spus, nici doctrina nu are nici o justificare, dar asupra acestui lucru voi reveni. „Pentru această epurare (din 1937, a foştilor camarazi de drum – n. n.) era necesar Stalin, da, însă era nevoie şi de un astfel de partid: majoritatea lor, a celor ce se aflau la putere, chiar până în clipa propriei arestări, au aruncat neîndurători în închisoare pe alţii, au nimicit cu supuşenie pe semenii lor, în virtutea aceloraşi instrucţiuni, au trimis la nimicire pe oricare dintre prietenii ori camarazii de luptă de ieri. Şi toţi bolşevicii de seamă, care acum poartă aureola de martiri, au izbutit să fie călăii altor bolşevici (fără a mai pune la socoteală cum înainte de asta ei toţi au fost călăii celor fără de partid). Poate că anul 1937 a fost necesar tocmai pentru a demonstra cât de puţin valorează convingerile lor, cu care se semeţeau atât de însufleţiţi în vreme ce răvăşeau Rusia, distrugându-i toate bastioanele şi călcându-i în picioare tot ce avea ea mai de preţ, Rusia, unde pe ei înşişi nu i-ar fi ameninţat niciodată asemenea represalii. Victimele bolşevicilor începând din 1918 până în 1936 nu s-au comportat niciodată atât de josnic, precum bolşevicii de vază, când s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei examina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde repulsia nu numai faţă de Stalin şi acoliţii lui, dar şi faţă de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească după trufia şi intoleranţa de mai înainte.”
Arbitrarul hotărârilor tribunalelor dă naştere unui sistem pe care l-am denumit „justiţie sovietică”, liber de orice reguli şi predeterminări cunoscute în alte sisteme juridice. „Judecătorul ştie dinainte – fie din dosarul tău concret, fie din instrucţiuni generale – ce condamnare este de dorit. (...) Există chiar şi sentinţe dinainte dactilografiate, pe urmă se adaugă doar numele cu mâna. Şi dacă vreun Strahovici oarecare va striga în timpul procesului: ‚Dar nu puteam să fiu recrutat de Ignatovski când aveam numai zece ani!’, preşedintele completului de judecată striga numaidecât la el: ‚Să nu calomniezi serviciul sovietic de informaţii!’ Totul este hotărât dinainte: pentru întreg grupul lui Ignatovski – moartea. În grup fusese amestecat din întâmplare un oarecare Lipov: nimeni din grup nu-l cunoştea şi nici el nu cunoştea pe nimeni. Bine, atunci lui Lipov zece ani!”
„La închisoarea de tranzit din Novosibirsk, în 1945, şeful escortei preia deţinuţii, făcând apelul pe articolele unde erau încadraţi. ‚Cutare, 58-1a, douăzeci şi cinci de ani’. Şeful escortei se interesează: ‚Pentru ce ţi i-au dat?’ ‚Pentru nimic’. ‚Braşoave. Pentru nimic se dau zece!’”
Când în Occident a început să se citească „Arhipelagul Gulag”, pe lângă cei consternaţi de o realitate pe care nici nu şi-o imaginau, au existat şi vocile progresiştilor care l-au criticat dur pe Soljeniţân, pentru că a scos la iveală nişte abuzuri care lor li se păreau neînsemnate, dar care ar fi compromis o cauză bună şi oameni care luptaseră pentru un viitor luminos. Nu trebuie să ne imaginăm că toţi comuniştii occidentali erau naivi dezamăgiţi de nedreptatea socială şi păcăliţi pentru banii lor, ca John Lennon, în perioada „Imagine”. Mulţi dintre ei, chiar nume mari ale culturii contemporane, nu ezitau să-l elogieze pe Stalin şi să se întristeze când un exilat din „măreaţa Uniune Sovietică” i-a dezvăluit trăsăturile. „(...) Şase colhoznici de lângă Ţarskoe Selo, după ce au cosit fânul colhozului, s-au dus să cosească pentru vacile lor ce mai rămăsese pe muşuroaie.” Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. „Dacă Stalin n-ar mai fi ucis niciodată pe nimeni, numai pentru aceşti şase ţărani din Ţarskoe Selo l-aş fi socotit vrednic să fie executat prin tăierea în patru! Şi mai cutează unii să cârâie: ‚Cum aţi îndrăznit să-l demascaţi?’, ‚să tulburaţi măreaţa umbră?’ ‚Stalin aparţine mişcării comuniste universale!’ Da. Şi codului penal.”
Orice se ştia şi se credea înainte de Marea Revoluţie din Octombrie a fost călcat în picioare de noua orânduire. Nu doar regimul ţarist, sau însăşi ideea de monarhie, nu doar credinţa şi libertatea, ci orice valoare, relativă sau absolută, pe care oamenii se sprijineau odinioară în căutările lor. Cele mai fragile sentimente, care odinioară năşteau opere de artă ce filosofau şi suspinau pe marginea măreţiei sau a deşertăciunii lor, fiinţele cele mai lipsite de apărare, zâmbetul şi demnitatea au fost făcute una cu pământul în glodul victoriei bolşevismului. „În ziua de 8 martie, într-o dubă din Moscova, care efectua un transport de la tribunalul orăşenesc la închisoarea Taganka, borfaşii au violat pe rând o tânără fată (sub ochii nepăsători ai tuturor celorlalţi din dubă). În dimineaţa aceleiaşi zile, fata, îmbrăcându-se cât mai îngrijit, venise la tribunal ca persoană liberă (era judecată pentru părăsirea de la sine putere a locului de muncă, faptă determinată cu mârşăvie de către şeful ei, pentru că refuzase să trăiască cu el). Cu o jumătate de oră înainte de dubă, fata fusese condamnată la cinci ani conform regulamentului, au îmbrâncit-o în dubă şi, iată, ziua amiaza mare pe străzile Moscovei, a fost transformată în prostituată de lagăr. Poţi să zici că erau vinovaţi hoţii? Nu temnicerii şi fostul ei şef? (...) Câtă delicateţe în sufletele hoţilor! După ce că au violat fata, au mai şi jefuit-o! I-au luat pantofii de sărbătoare, cu care ea credea că o să-i impresioneze pe judecători, şi bluza, obiecte pe care le-au transmis soldaţilor din escortă. Aceştia au oprit duba, au coborât, au cumpărat vodcă şi au dat-o bandiţilor, care au mai şi băut pe seama fetei. (...) Când au ajuns de la tribunal la închisoarea Taganka, fata, plângând în hohote, a povestit unui ofiţer cele întâmplate. Acesta a ascultat-o, a căscat şi i-a spus: ‚Statul nu poate să vă asigure la toţi mijloace de transport individuale. Nu avem asemenea posibilităţi.’” Parafrazându-l pe autor, numai pentru această întâmplare, nu vom putea niciodată să iertăm comunismul.

Înţelepciunea ficţiunii - extrase din "Copiii Dunei" (Children of Dune)

2009-01-19T09:23:00.000-08:00

Ajuns la a treia carte, ciclul „Dune” începe parcă să se împotmolească în propria intrigă. Firul narativ, excelent condus în „Dune” şi „Mântuitorul Dunei”, se încâlceşte odată cu intrarea în scenă a copiilor lui Paul Muad’Dib. Cu toate acestea, epopeea despre putere şi dreptate, manipulare, loialitate şi înşelăciune continuă să pună dileme morale dintre cele mai interesante pentru dezbatere, în contextul descrierii unei lupte pentru o putere ce oscilează între a sluji o cauză cel puţin aparent nobilă şi a deveni scop în sine. Câteva dintre reflecţiile personajelor sunt la fel de tulburătoare ca şi în cele două cărţi anterioare. Le-am împărţit aici în două categorii, cele ce ţin de un plan mai înalt pe de o parte, şi cugetările politice pe de alta.

I

„Porunca lui Dumnezeu va veni; nu încerca s-o grăbeşti. Dumnezeu îţi va arăta calea, cea de la care alţii vor să se abată.”

„Cei trufaşi nu fac altceva decât să înalţe castele, între zidurile cărora încearcă să-şi ascundă temerile şi îndoielile.” (axiomă Bene Gesserit)

„Tocmai când încercăm să ne ascundem pornirile noastre cele mai secrete, urlă întreaga noastră fiinţă şi ne trădează.”

„Cele mai multe vieţi nu sunt decât o fugă de sine însuşi. Cei mai mulţi oameni preferă adevărurile staulului. Vă vârâţi capetele în iesle şi mestecaţi mulţumiţi până în ziua morţii. Iar alţii vă folosesc pentru propriile lor scopuri. Niciodată nu părăsiţi staulul, niciodată nu ridicaţi capul pentru a fi voi înşivă.”

II

„Situaţia unei populaţii numeroase, dominate de o forţă restrânsă şi puternică, este o situaţie comună în universul nostru. Şi cunoaştem condiţiile majore care pot împinge o asemenea populaţie să se ridice împotriva stăpânirii:
Prima: când masele îşi găsesc un lider. Aceasta este ameninţarea cea mai frecventă la adresa puterii. Puterea trebuie să ţină sub control liderii.
A doua: când masele devin conştiente de existenţa lanţurilor. Masele trebuie să rămână oarbe şi mute.
A treia: când masele întrevăd speranţa ruperii lanţurilor. Masele nu trebuie nici măcar să-şi imagineze posibilitatea descătuşării!”

„O bună guvernare nu depinde niciodată de legi, ci de calităţile personale ale celor ce guvernează. Maşinăria guvernamentală este întotdeauna subordonată voinţei celor care-o administrează. De aceea, cel mai important element al artei guvernării este metoda de alegere a conducătorilor.” (Lege şi Guvernare, Manualul Ghildei Spaţiale)

„Dacă-i îndepărtezi pe cei ce spun lucrurilor pe nume, nu-ţi vor rămâne decât cei care ştiu ce vrei să auzi. Cred că nimic nu poate fi mai nociv decât să putrezeşti în duhoarea propriilor reflecţii.”

„Când foloseşti puterea, trebuie s-o ţii cât mai uşor. Dacă te încleştezi de ea, te înşfacă şi devii victima ei.”

„Deosebirea dintre un ofiţer bun şi unul slab constă în tăria de caracter şi... vreo cinci bătăi de inimă. Un bun ofiţer rămâne la principiile sale în orice situaţie.”

Un film socant in premiera in Romania

2008-11-18T03:18:00.001-08:00

...nu l-am vazut, dar numai din ce am citit cred ca va scutura un pic confortul mental in care ne complacem.

IARNA DEMOGRAFICA: DECLINUL FAMILIEI
(Titlu original: “Demographic Winter: Decline of the Human Family”)
Film documentar, SUA, 2007 | Regia: Rick Stout | Producator: Barry McLerran, Acuity Productions
Premiera in Romania - Vineri, 21 noiembrie 2008, ora 19.00, la Cinemateca Romana - sala Eforie/Jean Georgescu, strada Eforie nr. 2 (langa Politia Capitalei)
Prezinta: Dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice al Academiei Romane
Organizatori si detinatori ai drepturilor de difuzare: Asociatia “Provita - pentru Nascuti si Nenascuti” Filiala Bucuresti, Asociatia “Alianta Familiilor din Romania”
Co-organizatori: Asociatia Altermedia, Infocon.ro
INTRAREA LIBERA. Filmul este subtitrat in limba romana.
—————–
SINOPSIS

Ce-ati face daca ati avea dovezi zdrobitoare si convingatoare, provenite de la savanti eminenti, economisti, politicieni si lideri civici si religiosi din 33 de tari, ca cel mai mare pericol cu care se confrunta lumea nu este supra-popularea, ci scaderea accentuata si imbatranirea populatiei?
Ce-ati face daca ati afla ca populatia Romaniei va scadea la 14-16 milioane in 2050 si la 8-9 milioane in 2100?
Ce-ati face daca ati afla care vor fi efectele acestei crize asupra felului de viata, obisnuintelor si sperantelor voastre pentru generatiile viitoare?
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” este primul dintr-o serie de documentare care exploreaza fiecare aspect al declinului demografic care deja se face simtit.
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” este filmul pe care adeptii corectitudinii politice, ai controlului populatiei, ecologistii radicali si promotorii “culturii mortii” n-ar vrea sa il vedeti.
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” va dezvaluie consecintele dramatice ale stilului de viata “modern”, marcat de declinul familiei si al moralitatii, de banalizarea avortului si “normalizarea” homosexualitatii, de influenta otravitoare a majoritatii mass-media si a “culturii Hollywood” care inoculeaza egoismul, frivolitatea si fuga de responsabilitate.
Filmul va fi prezentat de dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice “Vladimir Trebici” al Academiei Romane. Domnia sa va vorbi si despre situatia demografica din Romania si masurile ce se impun a fi luate de urgenta de catre factorii de decizie, pentru a opri depopularea tarii. Conform previziunilor specialistilor in demografie, daca starea de fapt actuala nu se va schimba, pana in 2050 populatia Romaniei va scadea la 14-16 milioane, in timp ce, in anul 2100, Romania va mai avea doar 8-9 milioane de locuitori.
Inaintea proiectiei va fi prezentat si volumul “Razboiul impotriva populatiei: economia si ideologia controlului mondial al populatiei” de dr. Jacqueline Kasun, aparut in romaneste la Editura Provita Media, 2008. Cartea ofera o radiografie socanta a unei miscari care se foloseste de miliarde de dolari pentru a impune controlul populatiei la nivel global. Dr. Kasun este profesor de economie la Universitatea de Stat Humboldt din Arcata, California (SUA).

"Zeitgeist" sau panorama deşertăciunilor (II)

2008-11-17T04:50:00.000-08:00

9/11

Partea a II-a „Zeitgeist”, „Întreaga lume e o scenă”, se ocupă cu un subiect îndelung dezbătut, evenimentele din 9 septembrie 2001 (9/11) din New York. Prin demonstraţii interesante şi adesea elocvente, sunt reluate cele arătate într-o anumită măsură de Michael Moore în „Fahrenheit 9/11”, dar mai detaliat de Noam Chomsky în cartea sa „9/11”. Chomsky, un renumit lingvist, este în acelaşi timp şi membru în organizaţia Human Rights Watch, şi exercită o critică foarte dură la adresa abuzurilor din politica americană. Viziunea lui este, desigur, una de stânga, însă argumentele pe care le aduce sunt în general extrase din fapte şi depăşesc cadrul ideologic. La fel ca şi cartea sus-amintită, „Zeitgeist” demonstrează că poziţia oficialităţilor americane în legătură cu evenimentele de la World Trade Center şi Pentagon este plină de neconcordanţe sau explicaţii de-a dreptul puerile. Scopul pentru care, conform filmului dar şi al altor cercetători ai evenimentelor, a fost provocată tragedia new-yorkeză, este reprezentat de găsirea unui pretext pentru instaurarea unui control din ce în ce mai rigid asupra cetăţenilor americani şi – prin ricoşeu – străini care intră în vreun fel în contact cu Statele Unite şi aliaţii, care duce în mod inevitabil spre sugrumarea libertăţii. Concluzia este extrem de plauzibilă, mai ales corelată cu diferitele luări de poziţii ale unor importanţi pioni de pe scena politică americană, susţinători ai intervenţiei brutale în viaţa statelor şi a propriilor cetăţeni, sub masca securităţii şi a apărării împotriva unor pericole de tipul terorismului. Fără a putea cunoaşte toate dedesubturile evenimentelor din 11 septembrie 2001, este evident că lucrurile nu s-au petrecut aşa cum ni le prezintă rapoartele oficiale. La fel de evident ca faptul că în Irak nu s-a găsit nici urmă de armament nuclear. Totodată, controalele s-au înăsprit atât în Statele Unite, cât şi în Europa, iar legislaţia evoluează într-o direcţie ce presupune limitarea drastică a libertăţilor individuale. În mod paradoxal, acest lucru a fost sesizat mult înaintea apariţiei „Zeitgeist”, şi semnalat în mai multe cercuri creştine, printre altele prin vocea unor călugări ortodocşi. De pildă, monahul Hristodul Aghioritul vorbeşte şi despre alte crize, ca pretexte pentru înăsprirea controlului asupra cetăţenilor: „În acest punct, criza artificială pe care o urmăreau şi-a atins scopul. Lumea a ajuns în punctul de a cere cu disperare o soluţie şi momentul ‚servirii’ sistemului celui mai totalitar, a celui mai lipsit de libertate şi a celui mai antidemocratic a sosit. Ba chiar sub forma de acadea.” Părintele din muntele Athos se referă la o situaţie existentă în Europa, care în contextul globalizant se aplică însă la fel de bine – ba chiar atinge o oarecare desăvârşire în control – în Statele Unite.
Este primul paradox al „Zeitgeist”: în prima parte este atacat violent şi cu false argumente creştinismul, pentru ca în a doua să fie scoase la iveală aspecte ale manipulării asupra cărora au atras atenţia adesea şi cercurile creştine.

Finanţe şi manipulare

Lucrurile nu se opresc aici, ci continuă în ultima parte a filmului, „Nu-i băga în seamă pe oamenii din spatele cortinei”. Desigur, nu am pregătirea economică necesară pentru a intra în detaliile celor dezvăluite aici. Dar încă o dată remarc că sunt foarte plauzibile, şi că asupra lor au atras atenţia şi alţii. Pe scurt, este vorba despre sforăriile făcute în domeniul finanţelor – aici în special al celor americane – prin banca centrală, care este în acelaşi timp unic fabricator de monedă şi instituţia care împrumută, cu dobândă, statul. Ne sunt înfăţişate câteva dintre personajele puternice ale acestei lumi (Rockefeller, Rothschild), precum şi crizele economice provocate intenţionat pentru a falimenta băncile mai mici şi pentru a ajunge, prin căi aparent cinstite, la împlinirea intereselor mârşave ale finanţiştilor. De la războaie extrem de profitabile, (Al Doilea Război Mondial, în care bancherii americani au finanţat ambele părţi, Vietnam, Kosovo, Irak etc.), până la un control total asupra populaţiei prin sistemul bancar, vedem un scenariu cu tentă apocaliptică al cărui ultim scop este, conform realizatorilor filmului, crearea unui guvern mondial care să aibă controlul absolut asupra fiecărui cetăţean. Repet, nu pot vorbi despre doza de adevăr cuprinsă în fiecare dintre argumentele luate separat, însă contextul general ne trimite spre o concluzie apropiată de cea a filmului. Guvernul unic care să instaureze „noua ordine mondială” (inscripţia „novus ordo seclorum” se găseşte şi pe bancnota de un dolar) este un vechi ideal al masoneriei şi nu numai şi, în viziune creştină, unul dintre paşii importanţi pentru instaurarea domniei lui antihrist. Iar finanţele sunt mijlocul cel mai sigur pentru a asigura o asemenea „unificare”.
Despre toate acestea se vorbeşte intens de câţiva ani buni în medii creştine şi în general religioase. De la articole panicarde până la analize lucide, aceste subiecte sunt la ordinea zilei în convorbirile duhovniceşti. Iată, de pildă, ce spune un stareţ rus, Antonie, comentând o viziune avută în anii 70: „Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele ‚minuni’ diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de ‚dacă’: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. (...)Cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes.” (sursa: http://www.razbointrucuvant.ro). Vedem dar că, în acest punct, dincolo de eventualele nuanţe date de argumentele faptice, cele spuse în film coincid cu semnalele de alarmă trase de diferite voci din lumea creştină. Personal, reţin din această a treia parte a „Zeitgeist” un discurs al unui personaj public care înfierează manipularea prin mass media şi spălarea permanentă a creierelor, în încercarea de a avea controlul facil asupra unor mase needucate şi inculte, discurs ale cărui puncte principale pot fi însuşite cu uşurinţă de orice predicator creştin.
De aici începe de fapt analiza mizei acestui film. Prima parte şi următoarele două se bat cap în cap şi creează o contradicţie majoră. Tocmai oamenii educaţi şi informaţi despre care se vorbeşte spre sfârşitul „Zeitgeist” nu vor înghiţi niciodată falsurile şi minciunile din prima parte. Lucrul s-a demonstrat şi în practică. Atei oneşti, cu bază intelectuală – inclusiv unul dintre cei care au comentat pe acest blog – recunosc cu uşurinţă aţa albă cu care sunt cusute pseudo-argumentele anticreştine de la începutul filmului. Dincolo de orientarea ideologică a oricui, lucrurile nu stau în picioare şi nu pot sluji ca bază de pornire într-o discuţie intelectuală. Şi atunci de unde alăturarea aceasta ciudată?

Interpretare, reacţii, concluzii

Pentru a încerca să înţelegem, trebuie să închidem cercul şi să revenim la cadrul general care apare din nou în concluzia filmului. Se spune aici că oamenii sunt manipulaţi prin minciuni ca religia şi patriotismul (în ce măsură un sentiment poate fi o minciună e de asemenea discutabil, dar nu intru în amănunte), prin care sunt duşi orbeşte către sclavie. Soluţia ar fi refacerea legăturii cu natura şi regăsirea puterii personale ce se ascunde în fiecare om. În cele din urmă, principiul este cel de autodeificare, de om care se face pe el însuşi zeu, adică baza luciferismului, aşa cum se regăseşte în Sfânta Scriptură, în momentul în care diavolul îi spune Evei: „Dumnezeu ştie că’n ziua’n care veţi mânca din el (din pomul vieţii – n. n.) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3, 5). Aceasta este analiza teologică. La nivelul reacţiilor pe care le poate genera „Zeitgeist” în rândul privitorilor neavizaţi, vorbim despre trei variante. Sunt cei care, convinşi de falsul afirmaţiilor din prima parte a filmului nu le vor lua în seamă nici pe celelalte două. Alţii, dimpotrivă, sesizând filonul de adevăr al acestora din urmă, le vor lua de bune şi pe cele spuse de pe creştinism. Tehnica cea mai folosită pentru compromiterea unui adevăr este amestecarea lui cu cele mai monstruoase minciuni. Cei mai numeroşi însă vor fi cei pe care confuzia îi va paraliza. Omul de astăzi, dependent în mare parte de mass media, este bombardat din toate părţile cu informaţii contradictorii, atât de multe încât la un moment dat, orice adevăr i-ai pune pe masă, fie el şi şocant, nu reuşeşte decât să-i sporească nedumerirea. Frica în faţa unor dezvăluiri fără îndoială tulburătoare, neîncrederea, necunoaşterea, îl transformă pe orice om în fiinţă neputincioasă, retrasă în sine, care văzând că nu poate lupta împotriva minciunii şi a opresiunii de tot felul se limitează la viaţa vegetativă definită de un minim confort şi de dorinţa de supravieţuire. „Mai bine rob şi viu decât liber şi mort” devine definiţia modului său de viaţă. Am cunoscut câţiva oameni fascinaţi de „Zeitgeist”, care credeau cu tărie toate cele spuse în film. De fapt, ei m-au determinat să scriu aceste rânduri. Niciunul nu vedea însă soluţii concrete, niciunul nu avea reacţie, pentru simplul motiv că nu-şi putea imagina nici o reacţie utilă. Cei lipsiţi de privire critică ajung să devină sclavii pasivi ai sistemului pe care filmul pare că l-ar denunţa în părţile a doua şi a treia. Fie că duce spre panteism şi contopirea cu natura din învăţăturile orientale – şi care este în cele din urmă o anulare totală a personalităţii – sau către o lipsă de reacţie determinată de frică, „Zeitgeist” este cu adevărat rezultatul unui duh al timpurilor noastre, spiritul confuziei şi amestecului numit tată al minciunii şi stăpânitor al acestui veac.

Primul meu premiu literar

2008-11-11T12:23:00.000-08:00

Anul acesta, în cadrul festivalului franco-român East West Fest, a fost organizat şi concursul de literatură şi fotografie Forever Young. La prima secţiune juriul m-a desemnat câştigător. Iată nuvela cu care am participat.

FRAGMENTE DESPRE NIMIC

Într-o zi de decembrie, acum şase ani, liniştea oraşului Veren a fost tulburată de concertul unui nou grup rock: Nihil. Fără să fie nici pe departe cei mai talentaţi muzicieni care au cântat pe scenele underground, membrii formaţiei erau fără îndoială cei mai zgomotoşi. În plus, aspectul vizual al show-ului a fost atât de şocant, în special prin atitudinea violentă şi autodistructivă a solistului vocal, încât ecourile nu s-au stins nici până astăzi. Însă nimeni dintre cei care au asistat la concert nu bănuia că atunci se năştea o legendă: legenda lui Timothy Lostfound.

J. T., manager al grupului Nihil:

„Ei bine, deşi în cei cinci ani de existenţă Nihil am fost aproape permanent în prezenţa lui Tim, de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre el îmi vine greu. Era atât de... cum să spun... atât de elocvent prin tot ce făcea, încât cuvintele nu-şi mai au rostul. Avem cu toţii gânduri, principii... să le zicem o viziune a vieţii. Dar Tim îşi trăia convingerile până la cele mai extreme consecinţe. Dacă vedea într-o expoziţie un tablou care nu-i plăcea se ducea şi-l făcea praf sub ochii vizitatorilor. Şi aş putea da şi o mulţime de alte exemple. Nu exista în el nici prefăcătorie, nici diplomaţie, nici reţinere.”

James Layper, ziarist:

„Eram destul de familiarizat cu scena underground şi înainte să îl cunosc pe Tim, însă pot spune că el mi-a schimbat radical modul de înţelegere a muzicii, poate chiar a vieţii. Un interviu cu el devenea de fiecare dată o aventură, din cauză că era atât de imprevizibil. Odată, în timp ce stăteam de vorbă, la televizor a apărut primul-ministru, într-un show dulceag şi ieftin, ţinându-şi nevasta de braţ, cu copiii lângă ei. Când i-a văzut, Tim a început să urle: ‘Uite! Toţi mă frecaţi cu modul meu de viaţă! Ce aţi fi vrut, să ajung ca ăştia, care se mint pe ei în aşa hal că habar n-au cine sunt şi au pretenţia să ne îndrume pe noi. Dacă mama şi tata mi-ar fi oferit asemenea oameni drept model, i-aş fi omorât pe amândoi!’ Apoi a luat o vază şi a făcut televizorul ţăndări. În câteva rânduri a sărit să mă bată şi pe mine, iar odată chiar m-am ales cu buza spartă. Vă imaginaţi deci că între noi cu greu putea fi vorba de prietenia care se leagă uneori între ziarişti şi cei despre care scriu. Cred că între noi se născuse o relaţie de iubire/ură care a rămas neschimbată până la sfârşit.”

*
Pe parcursul scurtei sale activităţi, grupul Nihil s-a identificat într-o asemenea măsură cu Timothy Lostfound, încât desfiinţarea lui după dispariţia acestuia le-a apărut tuturor ca un lucru firesc. Astăzi, ceilalţi doi membri, Saul Gregory şi John Kenneth au renunţat complet la activitatea scenică. Primul locuieşte într-o căsuţă retrasă şi ajută din când în când la producţia unor albume underground. Pare un om cu totul schimbat, însă când vorbeşte despre anii petrecuţi în Nihil, pare transpus într-o altă vreme.

Reporter: Spune-mi cum a început totul.
Saul: Ceea ce puţină lume ştie este că la început Tim nu făcea parte din grup. John şi cu mine ne apucasem de cântat şi înregistrasem câteva piese, însă nu găsisem vocea potrivită. Aşa că am organizat un fel de concurs. Aşa a apărut individul cu figură sălbatică de subnutrit pe care l-am cunoscut ulterior ca fiind Timothy Lostfound.
Reporter: Cum s-a prezentat la concurs?
Saul: L-am întrebat ce piese mai cunoscute ştie, ca să le putem cânta împreună. A zis că nu-l interesează ce cântă alţii. „Începeţi o piesă de-a voastră şi eu improvizez pe parcurs.” I-am dat drumul şi Tim a început să urle ca un posedat şi să distrugă lucrurile din jur. Oricine s-ar gândi că l-am dat afară în şuturi. Însă nu ştiu dacă o să-ţi vină sau nu să crezi, îl priveam stupefiaţi şi nu ne puteam opri din cântat. Pe la a treia piesă Tim a început să improvizeze nişte părţi vocale coerente, care au rămas aşa de atunci, însă John şi cu mine ne dădusem seama înainte de asta că el era omul care ne trebuia.
Reporter: Cum v-aţi descurcat ulterior cu el? Nu vă deranja că era mereu în centrul atenţiei, în timp ce voi, membrii fondatori, stăteaţi în umbră?
Saul: Am întâlnit oameni care ştiau pe de rost fiecare vers de pe albumele noastre, dar nu-şi puteau aminti numele meu sau pe al lui John. Privind înapoi poate părea frustrant, însă pe noi nu ne deranja absolut deloc. Era firesc ca Tim să fie mereu în faţă. Eu cel puţin mă simţeam ca unul ce a căutat mereu o cale. În Tim găsisem acea cale.
Reporter: Astăzi pari departe de ghitaristul dezlănţuit al acelor vremuri. Vreau să spun că e un contrast între cel care ardea cruci pe scenă şi ura orice avea legătură cu scara de valori unanim acceptată şi omul paşnic de acum.
Saul: Vezi tu, cum ţi-am mai spus, Tim era calea noatră ca grup. Toată acea „ideologie Nihil” despre care s-a vorbit atât nu era un program bine stabilit pe care îl urmam pas cu pas. Tim a scris nişte chestii care marcau felul său de a trăi şi pe care noi ni le-am însuşit pentru că ne permiteau să exprimăm sentimente dintre cele mai adânci. Simţeam că facem parte din ceva mare. Nu vreau să spun că eram străini de mesajul nostru distructiv şi anticreştin, ci că nu aveam un cod de reguli şi credinţe. Scopul meu a fost să eliberez energia din mine şi dacă societatea sau Biserica se opuneau, le-am combătut. Astăzi acea perioadă a trecut şi deşi nu o reneg, ba chiar sunt mândru de ea, cred că am păşit într-o altă etapă a vieţii mele.
Reporter: Te-ai gândit vreodată să te reapuci de cântat?
Saul: Îi ajut pe puştii de astăzi pentru că ştiu cum este să fii tânăr şi entuziast şi să nu te bage nimeni în seamă. Însă cu cântatul s-a isprăvit – din punctul meu de vedere, în momentul în care Tim a dispărut dintre noi, rock-ul a murit.

*

Din însemnările lui Timothy Lostfound:

„Viaţa înseamnă a trăi la modul absolut. Toate convenţiile, toate micile mofturi cu care ne înconjurăm nu sunt decât negare a vieţii. Binele şi răul mă îngrădesc şi nu vreau să ţin seama de ele pentru că vreau să pătrund în adâncul a tot ceea ce îmi oferă lumea, vreau să distrug fiecare barieră care se înfăţişează sub forma unui obiect, a unui sentiment, a unui om. Dincolo de acestea se află esenţa. Natura îmi creează cele mai puternice, cele mai violente emoţii. Mă face să mă simt stăpân peste ea şi în acelaşi timp pierdut, contopit în ea. Chemarea întunecată a pădurii şi a râurilor, a frunzelor şoptind parcă incantaţii senzuale, toate spunându-mi să mă pierd în ele, să mă contopesc cu ele, ca să mă regăsesc – absolutul a primit nenumărate forme şi chipuri, dar de fapt absolutul este... nimic. NIHIL – nimicul cu care mă voi uni.”

*
Familia lui Timothy Lostfound este una absolut obişnuită, cum se întâlnesc sute în oraşul Veren şi în împrejurimi. Tatăl său, un om cumsecade, a trăit toată viaţa din prelucrarea lemnului din pădurile care acoperă aceste pământuri. La comemorarea lui Tim s-a mărginit să spună că este îndurerat, însă pentru el acest fiu a murit demult. James, unul dintre fraţii excentricului muzician moşteneşte astăzi îndeletnicirea tatălui său. El îşi aminteşte bine perioada când Tim s-a rupt de familie.

James Lostfound:

„Era ce am putea numi un rebel încă de foarte tânăr. Mama şi tata credeau că o să-i treacă cu timpul. Chiar şi după ce începuse să cânte mai trecea uneori pe acasă, la masă. Însă cu tata nu schimba aproape nici o vorbă, chiar dacă atunci când venea nu făcea ce făcea pe scenă sau în public. Dar avea ieşirile alea ciudate. Odată a luat o bucată de carne şi a început să se mânjească pe faţă, pe trup. De atunci, tata a zis că nu mai e fiul lui şi nu mai are ce căuta la noi în casă. Eu ce pot să spun – situaţia era neplăcută... El era fratele meu, ei părinţii mei. Pe de altă parte nu eram de acord cu ce făcea. De la un moment dat nu l-am mai văzut aproape deloc. Dar de certat, noi doi nu ne-am certat.”

*
Fragment din articolul „False modele” al lui Lars Erikson, profesor de filosofie la Universitatea din Veren

„În goana lor după modele, după ‘icoane’ care să le slujească de reper, tinerii nu au decât un singur criteriu: ca cel care le este model să fie în chip esenţial diferit de tot ce le oferă societatea şi lumea în general. Este de altfel unul dintre cele mai vechi criterii şi o constantă în istoria religiilor. Totdeauna idolul, divinitatea, este diferită de adoratori şi de tot ce le este propriu, aparţine unei alte ordini, evident transcendentă. În acest context se poate explica entuziasmul generat de apariţiile lui Timothy Lostfound şi ale grupului rock Nihil. Însă ne aflăm în faţa unei mistificări, a unui fals model. Pentru că, departe de a fi diferit în esenţă de lumea în care trăieşte, Timothy Lostfound este doar o expresie radicală, însă nu mai puţin proprie a acestei lumi.
(...)’Filosofia’ sa îmbină reminiscenţe nietzscheene cu frustrările unui adolescent întârziat ce trăieşte în mijlocul unei societăţi fără îndoială rigide. Lostfound afirmă că vrea să cunoască lucrurile în profunzime, însă nu face de fapt decât să le zgârie la suprafaţă. Pentru că adâncul lucrurilor nu se dezvăluie prin brutalizarea lor în încercarea de a rupe anumite bariere, ci prin înţelegerea şi însuşirea lor, prin înglobarea în universul propriei cunoaşteri. Nu ştiu dacă Timothy Lostfound are cu adevărat ceva de spus. Ceea ce ştiu e că el nu e model, nu e ‚icoană’, ci doar o faţetă a realităţii, de multe ori superficială, de multe ori artificială. Cred că dacă suntem preocupaţi de ‘lucrurile importante’ despre care acest individ vorbeşte cu atâta emfază, cel mai bun lucru este să îl ignorăm.”

*
Anul trecut, pe data de 5 decembrie, la cinci ani după primul concert Nihil, Timothy Lostfound a fost găsit mort în apartamentul său de către un prieten, care a aranjat lucrurile în aşa fel încât a doua zi să aibă loc înmormântarea. Cu doar două săptămâni înainte, revista „Black and Blue” publica un interviu cu Tim, realizat de James Layper. Ultimele cuvinte ale dispărutului au fost percepute de mulţi ca testamentul său.

Interviul din numărul apărut pe 21 noiembrie al revistei „Black and Blue”

James Layper: De unde obsesia crescândă pentru nimic, prezentă în versuri, în declaraţii, în atitudine?
Timothy Lostfound: După cum am scris, cred că toate cele ce ne înconjoară nu sunt decât măşti ale unei realităţi mai profunde. În spatele lor se află absolutul, care odată eliberat de ele nu poate fi decât nimicul.
J. L.: Adică non-existenţa? Un fel de nirvana?
T. L.: N-am nimic de-a face cu nirvana şi alte idei falsificate care sunt la modă în lumea asta imbecilă. Absolutul nu este nici existenţă, nici non-existenţă. Sau, dacă vrei, este amândouă.
J.L.: Ce reacţii speri să provoci în oameni?
T. L.: În general, acceptarea unei realităţi mult mai largi decât cea în care trăiesc. Mai largi şi adesea mult mai înfricoşătoare. Dar eu găsesc şi în această spaimă frumosul.
J. L.: Ce anume e înfricoşător?
T. L.: De pildă, când te întorci acasă într-o seară friguroasă, visezi la patul cald şi la focul din sobă. Când viaţa îţi e sugrumată de nedreptăţi, îţi găseşti sprijin în iubirea familiei şi în iubirea lui Dumnezeu. Dar eu mă întreb – dacă toate astea nu există? Dacă acasă în loc de căldură te aşteaptă o inundaţie, familia ta e moartă, iar Dumnezeul tău nu e decât o minciună? Şi consider că numai faptul că am putut gândi aceste lucruri dovedeşte că ele sunt adevărate, pentru că nu există diferenţă între gând şi realitate. Aşa că nu am nevoie să ajung acasă ca să ştiu că acolo nu mă aşteaptă decât întuneric şi moarte. Asta încerc să sugerez.
J. L.: Dacă pornim de la această concepţie putem însă la fel de bine să spunem că există căldură, iubire şi Dumnezeu, pentru că aşa gândim uneori...
T. L.: Exact! Eu gândesc că Dumnezeu e o minciună şi de aceea e o minciună. Mai târziu gândesc că există, iar asta înseamnă că există cu adevărat. Pentru mine nu e nici o contradicţie.
J. L.: Înseamnă că poţi găsi adevăr în toate credinţele oamenilor.
T. L.: Toate sunt adevărate în întregime şi toate nu sunt în acelaşi timp decât minciuni, de la cap la coadă.
J. L.: De unde vin faptele tale extreme?
T. L.: Fapte extreme... Nu sunt decât chestii obişnuite. Nu-ţi vine uneori să-i spargi faţa şefului tău, chiar şi pentru o secundă? Nu ţi-a venit niciodată să râzi la o înmormântare sau să te dai cu capul de pereţi? Singura deosebire între mine şi tine e că eu chiar fac chestiile astea. Cel puţin unele dintre ele. Cred că un lucru odată gândit e deja făcut. Dacă îmi pun în aplicare gândul e doar un impuls de moment, pentru că oricum nu schimbă nimic. Dacă distrug un tablou este o chestie pe care o pot vedea toţi, dar tabloul era distrus încă din momentul în care ideea mi-a încolţit în minte.
J. L.: Ce gândeşti despre moarte?
T. L.: Eu sunt deja mort pentru că nu există deosebire între trecut, prezent şi viitor. Mediocrităţile supravieţuiesc fragmentând o realitate care e unitară.

*
Parcă urmând un scenariu devenit obişnuinţă în viaţa atâtor personalităţi publice controversate, moartea lui Timothy Lostfound a ridicat o mulţime de semne de întrebare. În mod surprinzător, prietenul care l-a găsit mort era medic şi se pare că este singurul care a văzut trupul neînsufleţit. Certificatul de deces consemnează stopul cardiac ca motiv al morţii, însă până astăzi se vorbeşte despre sinucidere sau despre o înscenare a morţii. Ca în cazul unor Rimbaud, Elvis Presley, Jim Morrison, dubiile nu fac decât să alimenteze legenda.

Saul Gregory, ghitarist Nihil:

„Nu mă interesează să fac săpături în privinţa lui Tim. I-am admirat şi respectat viaţa, îi respect şi moartea, chiar dacă îl voi regreta cât voi trăi. Dacă a murit de inimă, dacă s-a sinucis sau a ales să dispară, înseamnă că locul lui nu mai era aici. Oriunde ar fi, o parte din mine călătoreşte cu el.”

David Lostfound, tatăl lui Timothy:

„Sunt îndurerat de pierderea unui fiu pe care l-am iubit. Însă pentru mine el a murit încă de când a apucat-o pe calea care i-a adus faima întunecată şi pierzania.”

J. T., manager Nihil:

„Lucrurile sunt clare: Tim e mort şi îngropat! Toate pseudo-anchetele astea mi se par pierdere de timp. E destul de dureros că l-am pierdut ca să mai fie nevoie de toate speculaţiile astea stupide.”

Astăzi, la un an de când Timothy Lostfound nu mai e printre noi, ecourile trecerii sale se aud încă. Uneori prin vocea celor care l-au cunoscut cel mai bine.

James Layper, ziarist:

„Ne-a preocupat controversa atât de mult, încât am creat un mit. Ne întrebăm până astăzi dacă trăieşte sau a murit. Indiferent de asta, cred că existenţa lui este în realitatea spre care a tins mereu, în care portiţa între trecut, prezent şi viitor nu este decât o convenţie nefondată. Indiferent dacă Timothy Lostfound este viu sau mort, pentru el nu s-a schimbat nimic.”

decembrie 2002- ianuarie 2003

"Zeitgeist" sau panorama deşertăciunilor (I)

2008-10-30T06:12:00.000-07:00

Cadrul general

În ultima vreme, un filmuleţ ce se vrea documentar face furori printre internauţi. Difuzat cu o tenacitate suspectă – ca spam, cu posibilitatea vizionării şi descărcării gratuite – „Zeitgeist”, ai cărui finanţatori ne rămân până astăzi necunoscuţi, încearcă să ofere o privire asupra lumii ce ar rupe vălul ignoranţei care a făcut din noi subiecte ale manipulării. Filmul are trei părţi. Prima, cu subtitlul „Cea mai mare poveste spusă vreodată” este un atac direct la adresa creştinismului. De fapt, la nivel declarativ sunt vizate în general ceea ce autorii numesc „religii teiste” (adică ce presupun credinţa în cel puţin o deitate), dar ţinta principală a presupuselor dezvăluiri e Hristos, atacurile având efecte prin ricoşeu şi asupra mozaismului şi, în mai mică măsură, a mahomedanismului.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, „Zeitgeist” stabileşte destul de clar pentru cine are ochi să vadă, cadrul ideologic. Accentul este pus pe trăirea lui „aici şi acum”, fără a da atenţie trecutului sau viitorului, pe amoralism („nu există lucruri bune sau rele în sine”), pe evoluţionism şi o „reconectare cu forţele naturii, cu unitatea universului”. Nu se neagă o anumită spiritualitate, deci poziţia nu este una pur atee – deşi sunt folosite argumente puse la dispoziţie de diferitele forme ale ateismului organizat – ci mai degrabă cu accente de panteism, divinizare a naturii şi contopire a omului în esenţa ei impersonală, toate având o profundă aversiune faţă de religia aşa-zis oficială şi faţă de instituţiile religioase. Toate acestea se identifică cu un curent numit new age, pe care, în 1994, Părintele Symeon de la Essex îl descria în felul următor: „Nu există o mişcare new age, nu există un fondator al ei, dar toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. (...) Din nefericire însă, intrând în acest curent, oamenii devin sclavii unor spiritualităţi false. (...) După perioada de decădere materialistă, omul se întoarce spre spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri care nu sunt Duhul Sfânt”. Această spiritualitate mixtă este evidentă în „Zeitgeist”, în momentul în care Jordan Maxwell, specialist independent în astro-teologie, introduce atacul împotriva creştinismului prin afirmaţia că cei ce cred în Dumnezeul creştin se opun dreptăţii divine şi au nevoie „să cunoască adevărul, pentru că adevărul îi va face liberi”. Paradoxal şi ironic, această ultimă parte a propoziţiei nu este altceva decât un citat din spusele lui Hristos (Evanghelia după Ioan, capitolul VIII, versetul 32).

Asemănări şi deosebiri, simboluri şi false simboluri

Urmează apoi argumentaţia anti-creştină propriu zisă. Pornind de la efectele de stand-up comedy, cu râsete pe fundal, ironizând o variantă simplificată şi ridiculizată a credinţei, se afirmă în „Zeitgeist” că învăţătura creştină nu este decât o compilaţie a credinţelor mai vechi care ar avea la bază o schemă evolutivă astrologică, cu soarele în centru şi cele douăsprezece semne zodiacale în jurul lui. Urmează o înşiruire de falsuri grosolane, care se sprijină pe ideea inculturii publicului contemporan şi disponibilitatea de a crede orice are o aură de mister. Astfel, sunt prezentate mai multe zeităţi păgâne, aşa-zis solare, despre care se spune că ar avea exact aceleaşi caracteristici ca Hristos: naşterea pe 25 decembrie, dintr-o fecioară, activitatea publică începută la 30 de ani după un botez, numele divine de „Fiu al lui Dumnezeu” sau „Lumină a lumii”, moartea şi învierea. Privitorul e bombardat cu o serie imensă de nume de zeităţi cărora le sunt asociate aceste caracteristici. O simplă privire critică, eventual dublată de lectura oricărei istorii a religiilor – de găsit şi la un click distanţă, pe internet – arată falsitatea argumentelor înfăţişate. Horus este fiul lui Isis ŞI OSIRIS, iar moartea lui este consecinţa unei lupte şi nu jertfă de bunăvoie, Krishna, avatar al lui Vishnu, identificat în alte variante ale hinduismului cu fiinţa supremă însăşi, este al 8-lea fiu al prinţesei Devaki şi al lui Vasudeva, născut, după calcule care, desigur, nu pot avea pretenţia unei prea mari exactităţi, deoarece în perioadele apariţiei acestor mituri se foloseau alte calendare, pe 18 sau 21 iulie 3228 înainte de Hristos, Dionisos este fiul lui Zeus şi al prinţesei Semele ( în alte variante al zeităţii infernale Persefona). Despre alţi zei enumeraţi în lista autorilor filmului, cum ar fi Thor, nici nu mai are rost să amintim, deosebirile fiind evidente. Că există similitudini între creştinism şi unele credinţe anterioare este de netăgăduit. Dar acestea merg până la un punct şi se deosebesc în esenţă. Explicaţia pe care o dau istoricii religiilor este fondul comun al experienţei omeneşti, din care, ulterior, s-au desprins diferitele sisteme religioase, iar Sfinţii Părinţi vorbesc despre rămăşiţe ale Revelaţiei de la începuturi, care s-a deformat, cu timpul din pricina păcatului oamenilor, şi le-a fost redată în forma corectă întâi prin profeţi, apoi prin însăşi venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. De altfel, realizatorii însuşi arată că apologeţii creştini, dintre care ei dau exemplul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, au cunoscut aceste asemănări şi s-au folosit de ele pentru a-şi transmite mai uşor mesajul. Concepţia lor era aceeaşi ca cea menţionată mai sus, că deformările şi „schimonosirile” adevărului sunt rezultatul păcatelor şi al intervenţiei nemijlocite a diavolului, căci în creştinism cunoaşterea teoretică nu poate exista decât în deplină armonie cu trăirea în acord cu Dumnezeu. Explicaţia din urmă poate fi considerată forţată de cei care nu cred, însă cu atât mai mult sunt forţate similitudinile cu ciclul planetelor şi credinţele astrologice derivate din acesta.
Mai departe, autorii filmului insistă pe simbolismul noii ere (new age!), care ar însemna sfârşitul creştinismului prin ieşirea din era Peştilor şi intrarea în era Vărsătorului (aquarius). Continuă şi aici paralelele imaginare. Se ştie că, la începuturile creştinismului, cei care aparţineau credinţei în Hristos se recunoşteau între ei prin desenarea pe pământ a unui peşte. Acesta nu este însă nicidecum legat de semnul zodiacal cu acelaşi nume. Cum lumea în care s-a răspândit creştinismul la început vorbea cu preponderenţă limba greacă, în care peşte este „ichtios”, acesta era folosit ca semn de recunoaştere pentru că literele sale formează iniţialele de la „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.
În treacăt sunt atacate şi alte persoane sau evenimente biblice, cum ar fi Moise sau Potopul. Despre acesta din urmă, autorii filmului arată, pentru a demonta istorisirea din Vechiul Testament, că se regăseşte în multe alte credinţe, cel mai la îndemână în Epopeea lui Ghilgameş. Lucrul este atestat demult de istoricii religiilor, însă unii dintre ei au ajuns la o concluzie destul de diferită de cea din „Zeitgeist”. Dacă un acelaşi eveniment este descris în mai multe culturi de pe pământ, dintre care unele nu s-au aflat niciodată în contact, nu este oare un indiciu că acel eveniment sau măcar ceva în felul lui s-a petrecut cu adevărat în timpuri preistorice?
Logica internă a credinţei învaţă că, dacă toată istoria omenirii se învârte în jurul evenimentului central al Întrupării lui Hristos, toate întâmplările ei au, pe lângă elementele concrete, faptice, şi o încărcătură simbolică. Mai multe personaje din trecut sunt prototipuri, simboluri, preînchipuiri ale celor ce au fost după ele sau ale celor ce vor fi. Hristos Însuşi îl înfăţişează pe Sfântul Ilie ca prototip al Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe proorocul Iona, care a stat trei zile în pântecele unui monstru marin, ca simbol viu al morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu. Sesizând asemănarea (care, de altfel, se opreşte într-un anumit punct) dintre Iosif şi Iisus, filmul încearcă să facă din ea încă o dovadă a falsităţii istoriei creştine. Însă simbolism există nu numai în Scripturi, ci şi în natură, la tot pasul. Ciclul anotimpurilor este simbol pentru ciclul vârstelor omului, însă ar fi absurd să susţinem că, din această cauză, omul e o invenţie!

Iisus Hristos ca Persoană istorică

În cele din urmă, „Zeitgeist” merge, deşi printr-o altă metodă, pe aceeaşi linie pe care au mers, acum un an sau doi, pseudo-dezvăluirile lui James Cameron. Regizorul pretindea că ar fi găsit mormântul Sfintei Familii, ceea, ce, evident, ar fi dărâmat orice învăţătură despre Înviere. Oamenii de ştiinţă au demonstrat repede falsul, dar acest lucru a fost anunţat discret în presă, în timp ce aşa-zisa descoperire a avut parte de o largă acoperire media. Văzând că nu pot dărâma prin argumente „ştiinţifice” Învierea lui Hristos, dar animaţi de acelaşi duh, realizatorii „Zeitgeist” încearcă să ne convingă că Iisus nici măcar nu a existat ca persoană istorică. Deşi istoricii romani Tacit şi Suetoniu Îl menţionează în scrierile lor, noii contestatari susţin că ei s-ar fi referit la un substantiv comun (Hristos, în ebraică Mesia, înseamnă uns, consacrat) şi nu la Persoana lui Iisus. Cu toate acestea, legătura pe care respectivii o fac între Hristos şi cultul creştin este, după părerea noastră, suficientă pentru a înlătura îndoielile. Pliniu cel Tânăr, proconsolul Bitiniei, într-o scrisoare către împăratul Traian, vorbeşte despre creştinii care Îl adorau pe Iisus, argument suficient pentru a demonta teoria conform căreia Iisus ca persoană istorică a fost „fabricat”, din raţiuni politice, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Mai este şi mărturia importantă a istoricului evreu Iosif Flaviu. Despre aceasta ni se spune în „Zeitgeist” că oamenii de ştiinţă i-au demonstrat inautenticitatea. Minciuna devine evidentă. Mărturia lui Iosif Flaviu din „Antichităţile iudaice” are două părţi. Una, la capitolul XX, 9, 1, unde aminteşte despre uciderea lui Iacob, „frate al lui Iisus Hristos”. Aceasta nu a fost contestată niciodată de nici un om de ştiinţă! A doua, la capitolul XVIII, 3, 3, Îl menţionează pe Iisus ca făcător de minuni şi învăţător al adevărului. Doar în privinţa acesteia există controverse, pentru că Iosif Flaviu nu era creştin şi deci este greu de înţeles cum ar fi putut susţine aceste lucruri. Deci oamenii de ştiinţă PRESUPUN – nu au demonstrat fără putinţă de tăgadă – că mărturisirea despre Hristos ca învăţător al adevărului la Iosif Flaviu ar putea fi o adăugire târzie, însă NU PUN LA ÎNDOIALĂ mărturiile istoricului despre existenţa lui Iisus Hristos ca persoană istorică.

Concluzia filmului şi concluzia noastră

Concluzia primei părţi a filmului este, după cum am amintit, că învăţătura creştină a fost fabricată şi oficializată în scopul consolidării puterii politice de împăratul Constantin cel Mare. Este un argument preluat – paradoxal! – de la secta neoprotestantă a adventiştilor, care deşi Îl mărturisesc pe Hristos, susţin că instituirea duminicii ca zi de cult datează din timpul acestui împărat roman. Cu toate acestea, încă din primele secole creştine ni se păstrează nenumărate scrieri creştine, iar miile de martiri ucişi de puterea romană în timpul persecuţiilor (dintre care, printre cele mai sângeroase, cele ale lui Nero şi Diocleţian) demonstrează clar că învăţătura şi credinţa existau cu mult înainte de anul 313, când le-a fost acordată libertatea de către Constantin cel Mare. Mai mult primul Sinod Ecumenic, ce a avut loc la iniţiativa acestui împărat în anul 325, la Niceea, nu a „inventat” noua învăţătură oficială a Imperiului, ci doar a precizat un punct important al credinţei în faţa apariţiei unei erezii. Mai departe, „Zeitgeist” ne spune că Vaticanul deţine adevărul, dar că se foloseşte în continuare de creştinism, pentru a controla societăţile. Lăsând la o parte faptul că este ignorată în întregime Ortodoxia, deşi aceasta reprezintă, chiar şi din punct de vedere strict numeric, o importantă parte a creştinismului, care nu a practicat persecuţiile sau cruciadele de care e plin catolicismul, filmul nu reuşeşte să explice cum este controlată societatea contemporană prin creştinism, atâta timp cât se poate observa cu ochiul liber că valorile prin care sunt guvernate atât piaţa cât şi viaţa oamenilor sunt complet străine învăţăturii creştine despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Prima parte a filmului „Zeitgeist” este un atac slab argumentat şi incoerent împotriva creştinismului, dar cu toate acestea un atac ce se bazează pe scenografia prezentării argumentelor, ca într-un spectacol de sunet şi lumini, şi pe pretenţiile ştiinţifice ale acestora, uşor de înghiţit de un public ale cărui singure surse de informare sunt reprezentate de televizor şi internet. Oricine cercetează atent şi onest va vedea, chiar dacă nu este un adept al creştinismului, că argumentele filmului sunt bazate strict pe scoateri din context, conexiuni forţate şi, mai ales, pe minciuni şi falsuri istorice şi mitologice. Acestea sunt cu atât mai periculoase, cu cât scopul lor este dublu, de a-i îndepărta pe oameni de învăţătura lui Hristos şi de a-i face receptivi la un alt fel de spiritualitate, „în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate (...) o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiritualitate orientală şi credinţe”. (Pr. Symeon) Părţile a 2-a şi a 3-a ale filmului arată o evoluţie cu atât mai tulburătoare.

Gingăşia sfinţilor

2008-10-27T12:01:00.000-07:00

Se spune despre Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui sfinte moaşte se află la Patriarhia Română, că, păscând odată vitele, a călcat din greşeală peste cuibul unei păsări, omorând puişorii. A fost atât de mâhnit încât timp de trei ani, fie vară sau iarnă, a umblat cu piciorul cu care călcase cuibul desculţ, aşa cum îl înfăţişează şi unele icoane.

CA TOŢI SĂ FIE UNA

2008-10-22T05:14:00.000-07:00

-un altfel de gânditor şi artist contemporan-

Arta, ştiinţa şi religia s-au aflat adesea, în mintea contemporanilor noştri, pe poziţii antagonice. În secolul XX şi în cel abia început, lucrurile s-au amestecat ameţitor şi, pe de o parte prăpastia s-a adâncit, pe de alta confuzia a sporit şi am ajuns să nu mai înţelegem mare lucru. De aceea ne limităm la „felia” noastră de viaţă, la specializarea noastră, şi am renunţat la înţelegerea globală a lucrurilor. Dar separaţiile sunt adesea doar rezultate ale neştiinţei, obtuzităţii şi habotniciei noastre. Încă există oameni care ştiu să le depăşească în chipul cel mai firesc, prin cuvântul şi viaţa lor.
„Într-o duminică, la prânz, treceam pe lângă Muzeul de Arheologie. Aveam puţin timp şi m-am gândit să intru. Am străbătut sălile privind statuile. (...) Mergeam de la o statuie la alta. La un moment dat, am ajuns la statuia lui Zeus. Zeus era pe tronul său şi arunca un fulger spre oameni. După ce le-a spus câte ştia, ghida s-a întors la mine şi mi-a zis:
-Dumneavoastră ce spuneţi, părinte? Cum vi se pare statuia?
-Eu nu ştiu lucruri de felul acesta, am zis. Numai aşa, precum văd, mă minunez atât de lucrarea artistului, cât şi de făptura lui Dumnezeu, care a creat-o atât de desăvârşit. Şi înţeleg că artistul care a făcut-o avea o adâncă simţire a dumnezeiescului. Îl vedeţi pe Zeus: deşi aruncă fulgere peste oameni, faţa sa este liniştită. Nu este mânios. Este nepătimaş.
Ghida a fost foarte mulţumită de comentariul meu, ca de altfel întregul grup. Ce ne spune acest lucru? Ce spune? Că Dumnezeu este nepătimaş, chiar şi atunci când pedepseşte.”
Întâmplarea de mai sus mi s-a părut rod al unei viziuni remarcabile. Unde sunt cei care creează dihotomii între artă şi credinţă? Căci, iată, un creştin ortodox a găsit sclipiri de divin într-o sculptură păgână. Fără să amestece, ipocrit şi prea modern, credinţele, dar găsind sub stratul gros de rătăcire, umbra unei cunoaşteri a adevărului. Dar să nu teoretizăm prea mult, căci aici nu este vorba despre un teoretician, ci despre un artist aventurier, pe numele său Porfirie Bairaktaris, cunoscut şi ca Porfirie Kavsokaliviotul. Dintr-o familie numeroasă, cu tatăl plecat la muncă în America, a luat-o de la 12 ani pe drumul pribegiei. A mers din Muntele Athos până la diferite sate greceşti, mutându-se destul de des, a ajuns la Atena unde a slujit pe lângă un spital, a trăit un timp într-o rulotă şi a murit, la aproape 86 de ani, tot în Athos, în locul numit Kavsokalivia. Ce este această viaţă dacă nu traiectoria unui aventurier, care, după cum vom vedea, a avut şi o deosebită intuiţie artistică? Şi desigur, cel care la 14 ani a devenit călugăr, a pornit în cea mai aventuroasă călătorie dintre toate: cea în căutarea lui Dumnezeu.
De multe ori lumea îşi închipuie că un creştin e un personaj ursuz şi mohorât, şi mulţi creştini cred şi ei aceasta, de vreme ce adoptă o figură acuzatoare şi severă, despre care cred că e necesară pentru evlavie. Nicolae Steinhardt, cel care şi-a numit însemnările detenţiei şi încreştinării „Jurnalul fericirii”, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi adversari ai acestei poziţii. Iar părintele nostru, Porfirie, ne descoperă valenţele poetice ale credinţei în Hristos: „Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere. Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubeşti şi să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubeşti.”
Arta s-a deformat şi se deformează pe zi ce trece. Îşi trădează scopul, uită cu totul de scop, sau nu mai are nevoie de el. Estetica e răsturnată în numele unei libertăţi care îngrădeşte, căci astăzi tot ce altădată era socotit – prin educaţie, dar şi prin înclinaţie firească – frumos, a devenit desuet, perimat, retrograd. Sensibilitatea însă, aşa pervertită cum e, păstrează ecouri ale frumuseţii originare. Părintele Porfirie nu neagă arta, ci reorientează simţul artistic către alte dimensiuni, cele din care, odinioară, a izvorât. „Ca să devină cineva creştin, trebuie să aibă suflu poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă el suflete ‚grosolane’. Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrăţişează iubirea, o aşează înlăuntrul lor, o simt în adâncuri.”
N-aş vrea să credeţi că toate acestea sunt rodul unuia dintre acei „visători-stas”, de inspiraţie romantică, cu care ne îndoctrinează azi şi Hollywood-ul, acei tineri plăpânzi şi bolnăvicioşi, neînţeleşi şi complexaţi, care-şi petrec ziua în reverii, departe de o lume care îi respinge şi pe care o resping. Viaţa părintelui, încă de la început, când trebuia să muncească pentru a se întreţine, a fost plină de greutăţi, de boli şi necazuri. Dar în loc ca acestea să nască frustrări, s-au topit în rugăciune. „Aşa trebuie să cugetăm mereu. Aşa trebuie să trecem prin greutăţi şi nenorociri. Pe toate să le socotim prilejuri bune pentru rugăciune, pentru apropiere de Dumnezeu. Aceasta este taina: cum omul lui Dumnezeu face din toate rugăciune.” Şi astfel scăpăm şi de acele chipuri bosumflate pe care mulţi le asociază creştinismului. Printr-o libertate totală, căci Hristos nu ne impune nimic, ci ne cheamă să ne bucurăm în iubirea Lui. „Postiţi cât puteţi, faceţi câte metanii puteţi, desfătaţi-vă de câte privegheri puteţi, numai să fiţi bucuroşi. Să aveţi bucuria lui Hristos.”
Pentru cei ce nu cred, sau cred în altceva, părintele Porfirie avea aceeaşi iubire către care îi îndemna şi pe cei care îl ascultau. „Habotnicia n-are legătură cu Hristos. Să fii creştin adevărat. Atunci nu vei răstălmăci pe nimeni, ci iubirea ta pe toate le va suferi. Şi pe cel de altă religie. Adică să-l cinsteşti fără legătură cu religia lui, într-un chip nobil. Poţi să îngrijeşti un musulman, când are nevoie, să-i vorbeşti, să te întreţii cu el. SĂ EXISTE RESPECT PENTRU LIBERTATEA CELUILALT. Precum Hristos ‚stă la uşă şi bate’, fără să silească, ci aşteptând ca sufletul singur, liber, să-L primească, tot astfel să stăm şi noi dinaintea oricărui suflet.” Este aici un ecou din Sfântul Siluan Athonitul, care fără să se abată cu o „iotă” sau o „cirtă” de la credinţa adevărată în Hristos, Ortodoxia, îi primea cu dragoste pe toţi oamenii şi se ruga pentru toţi. Este o măsură la care nu ajunge fiecare printre noi, dar acesta e semnul adevăratei desăvârşiri creştine. Căci, cum spune părintele Porfirie în altă parte, „suntem una chiar şi cu oamenii care nu sunt aproape de Biserică. Ei sunt departe din neştiinţă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i schimbe, ca să vină şi ei la Hristos.” Cuvânt firesc pentru Bătrânul, care, la un moment dat, a vrut chiar să se ducă să trăiască împreună cu un grup de hippies, „bineînţeles fără (a face) păcate”, pentru a le arăta iubirea lui Hristos.
Dialogurile în care părintele Porfirie îşi povesteşte viaţa şi experienţa sunt cuprinse într-o carte, publicată şi în limba română la editura Egumeniţa, cu titlul simplu „Ne vorbeşte părintele Porfirie”. Este una dintre acele cărţi pe care cel mai adesea le trecem cu vederea, fie pentru că nu ne interesează sfaturile duhovniceşti, fie pentru că nu mai ştim ce să alegem dintre atâţia părinţi care caută să ne îndrume. Însă lectura descrierilor, în cel mai pur stil oral, ale drumului prin viaţă parcurs de acest contemporan al nostru (a murit în 1991), este pasionantă pentru credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. Undeva între crez de viaţă, crez artistic şi roman modern de aventuri, dincolo de toate acestea prin dimensiunea ei întru Hristos, „Ne vorbeşte părintele Porfirie” este o bijuterie ascunsă în mormanul de maculatură ce invadează piaţa şi librăriile noastre.

Cântarea zilei

2008-10-13T11:29:00.000-07:00

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea ai urmat lui Hristos, şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.

(14 octombrie - Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva de la Iaşi)

Pentru detalii vezi: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-14-cv_parascheva.html

Poveste de iubire

2008-10-09T04:47:00.000-07:00

În vremea lui Teodosie cel Mare, împăratul grecesc, era un om în Antiohia anume Andronic, care se îndeletnicea cu meşteşugul de zlătar (lucrător de aur şi argint). Acesta a luat de nevastă pe fiica altui zlătar, pe care îl chema Ioan. Numele acestei femei era Atanasia, care însemnează "nemurire", căci, cu adevărat, slavă nepieritoare şi-a cîştigat prin viaţa ei cea sfîntă, precum va arăta sfîrşitul vieţii ei.

Andronic şi Atanasia, vieţuind cu cinste şi cu dumnezeiască plăcere, s-au înfrumuseţat cu toate bunătăţile, iar bogăţia lor, întru care erau îndestulaţi, o împărţeau în trei părţi: o parte o dădeau la săraci, alta o dădeau pentru împodobirea bisericii, iar alta o ţineau pentru trebuinţa casei lor. Şi erau cinstiţi şi iubiţi de toţi ceilalţi cetăţeni pentru blîndeţea şi faptele lor cele bune. Ei au avut un fiu căruia i-au pus numele Ioan. Iar după aceea li s-a născut şi o fiică căreia i-au dat numele de Maria. Apoi, după naşterea celor doi copii, n-au mai voit a se cunoaşte trupeşte, ci vieţuiau ca frate şi soră, iar sîrguinţa şi grija lor cea mare era pentru săraci, pentru că-i cercetau pe cei bolnavi, îi spălau, îi hrăneau, îi îmbrăcau şi cu averea lor erau mîngîierea străinilor şi săracilor. Şi în toate săptămînile, miercurea şi vinerea o petreceau în post şi în rugăciuni. Vieţuind ei aşa, a voit Dumnezeu să-i cheme la viaţa cea mai desăvîrşită ca, lăsîndu-le toate, să meargă după Domnul lor Iisus Hristos, Care ne-a lăsat nouă pildă să urmăm paşilor Lui. După doisprezece ani ai vieţii lor casnice, a venit într-o zi Atanasia de la biserică după cîntarea de dimineaţă şi i-a găsit pe amîndoi copiii ei gemînd, iar ea, tulburîndu-se, a stat aproape de patul lor. Andronic a venit mai tîrziu de la biserică şi a început a o striga pe femeia lui, iar ea a răspuns: "Nu te mînia pe mine, domnul meu, de vreme ce copiii noştri sînt cuprinşi de febră mare". Şi, pipăindu-i, Andronic i-a aflat aşa cum îi spusese Atanasia şi suspinînd, a zis: "Fie voia Domnului". Apoi s-a dus afară din cetate, la biserica Sfîntului Mucenic Iulian, pentru că acolo erau îngropaţi părinţii lui şi zăbovind în biserică la rugăciune, pînă la al şaselea ceas, în acea vreme au murit amîndoi copiii lui: fiul său, Ioan, care avea doisprezece ani, şi fiica sa, Maria, care avea zece ani.

Întorcîndu-se Andronic de la rugăciune, a auzit în casa sa plîngere şi tînguire şi, mîhnindu-se, a alergat în grabă şi a găsit acolo multă lume adunată în curtea lui, iar amîndoi copiii zăceau morţi. Intrînd în camera sa de rugăciune, s-a aruncat înaintea chipului Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, zicînd cuvintele dreptului Iov: "Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voi duce. Domnul a dat, Domnul a luat, precum a voit Domnul aşa a făcut, fie numele Domnului binecuvîntat în veci". Atanasia, plîngînd pentru fiii săi, atît de mult a slăbit din pricina mîhnirii încît era aproape de moarte, pentru că zicea: "Să mor şi eu ca fiii mei". Iar cînd au fost îngropaţi fiii lor s-au adunat toţi cetăţenii şi a venit însuşi patriarhul cu tot clerul său. Copiii au fost îngropaţi în biserica Sfîntului Iulian, acolo unde erau îngropaţi şi bunicii lor.

Atanasia, după îngroparea copiilor, nu mai voia să meargă în casa ei, ci şedea lîngă mormîntul lor, plîngînd, iar la miezul nopţii i s-a arătat Sfîntul Mucenic Iulian, în chipul unui călugăr, şi i-a zis: "O, femeie! pentru ce nu laşi pe cei ce sînt aici să se odihnească!" Iar ea a răspuns: "Nu te mînia pe mine, Sfinte Iulian, de vreme ce sînt mîhnită, pentru că doi copii am avut şi i-am îngropat astăzi pe amîndoi". Iar el a zis: "Cîţi ani aveau copiii tăi?" A răspuns ea: "Unul avea doisprezece ani, iar celălalt avea zece ani". Şi a întrebat-o sfîntul: "Dar de ce plîngi pentru dînşii? Mai bine ai face de ai plînge pentru păcatele tale. Căci îţi zic ţie: în chipul în care firea omenească caută mîncare, pe care trebuie s-o aibă, aşa şi copiii se hrănesc cu bunătăţile cereşti de la Hristos, pe care Îl roagă, zicînd: "Dreptule Judecător, ne-ai lipsit de cele pămînteşti şi pentru aceasta nu ne lipsi de bunătăţile cereşti"". Iar ea, auzind acestea, şi-a schimbat mîhnirea în bucurie, şi a zis: "Dacă fiii mei vieţuiesc în ceruri, apoi de ce plîng eu?" Apoi s-a întors ca să vorbească mai mult cu cel ce i se arătase şi nu l-a mai văzut şi l-a căutat prin toată biserica, dar nu l-a mai aflat. Apoi l-a întrebat pe portarul care păzea uşa bisericii, zicînd: "Unde este părintele acela care a vorbit acum cu mine?" Portarul i-a răspuns: "Nu vezi că uşile sînt încuiate şi nu a intrat nimeni aici? Apoi de ce zici că a vorbit cineva cu tine?".

Atunci Atanasia a cunoscut că aceea a fost vedenie şi s-a înspăimîntat şi, ducîndu-se la casa ei, a povestit bărbatului ei ceea ce văzuse şi auzise şi apoi s-a mîngîiat şi s-a liniştit. Şi Atanasia a zis către Andronic: "Domnul meu, încă de cînd trăiau copiii noştri voiam să-ţi spun, dar mă îndoiam şi iată că acum, după moartea lor, te rog să mă duci pe mine la o mănăstire, ca să-mi plîng acolo păcatele mele, căci Domnul, luîndu-i pe copiii noştri, ne va face pe noi mai buni la slujba Sa". Iar el i-a zis: "Să mergi să-ţi cercetezi gîndul tău o săptămînă şi de nu-ţi vei schimba acest gînd, ne vom sfătui despre aceasta amîndoi". Iar ea, aşteptînd multe zile, nu şi-a schimbat gîndul, ci cu mai mult dor s-a umplut de viaţa singuratică şi cerea voie de la bărbatul ei s-o lase la mănăstire. Iar Andronic a vorbit cu tatăl ei şi i-a zis: "Iată, noi vrem să mergem la sfintele locuri ca să ne închinăm, iar ţie îţi încredinţăm casa şi toată averea noastră şi ne rugăm ţie, de ni se va întîmpla ceva rău pe cale, să împarţi averea noastră la cei care au trebuinţă, iar casa noastră s-o faci bolniţă pentru săraci şi gazdă pentru străini".

Andronic, încredinţîndu-şi casa şi averea socrului său, i-a eliberat pe toţi slujitorii săi. Apoi, într-o noapte, Andronic şi Atanasia s-au sfătuit amîndoi, au luat puţină avere pentru călătorie şi, nefiind ştiuţi de nimeni, au ieşit din casa lor şi au apucat calea străinătăţii, încredinţîndu-se voinţei lui Dumnezeu. Şi, trecînd de cetate, fericita Atanasia, întorcîndu-se, a văzut de departe casa sa şi căutînd spre cer a zis: "Dumnezeule, Cel ce ai zis lui Avraam şi Sarei: "Ieşi din pămîntul tău şi din neamul tău şi mergi în pămîntul pe care ţi-l voi arăta ţie", Tu caută şi spre noi şi du-ne pe noi întru frica Ta. Iată, pentru Tine am lăsat casa noastră deschisă, deci să nu ne închizi nouă uşile împărăţiei Tale". Apoi, plîngînd amîndoi, au mers în calea lor.

Ajungînd la Ierusalim, s-au închinat la sfintele locuri şi, vorbind cu mulţi părinţi, au luat binecuvîntare de la dînşii. Apoi s-au dus şi în Alexandria, ca să se închine Sfîntului Mucenic Mina. Andronic a văzut pe un mirean sfădindu-se cu un călugăr şi a zis către mirean: "De ce te sfădeşti cu călugărul?" Mireanul a răspuns: "Călugărul a închiriat dobitocul meu ca să meargă la schit şi eu i-am zis: "Să mergem acuma, ca să călătorim noaptea şi dimineaţă, la ora zece, vom ajunge la schit mai înainte de a se ivi arşiţa cea mare", iar el nu vrea să mă asculte". Apoi Andronic l-a întrebat: "Mai ai şi un alt dobitoc?" Omul a răspuns: "Mai am". Iar Andronic a zis: "Mergi şi adu-l ca să-l închiriez de la tine, de vreme ce şi eu vreau să merg la schit". Si Andronic a zis soţiei sale: "Tu să rămîi aici, pînă ce voi merge la schit, ca să mă binecuvînteze părinţii". Iar ea i-a răspuns: "Ia-mă şi pe mine cu tine". El i-a răspuns: "Nu este obiceiul să meargă şi femeile la schit". Apoi ea, plîngînd, i-a grăit lui: "Dă-ţi cuvînt în faţa Mucenicului Mina că mă vei duce şi mă vei lăsa în mănăstirea de maici". Iar el a făgăduit să-i îndeplinească dorinţa, apoi au mers la schit şi au fost binecuvîntaţi de către părinţii schitului.

Auzind de părintele Daniil, a mers la dînsul şi s-a plecat cu smerenie înaintea lui, iar după rugăciune, vorbind cu el, i-a spus toate cele despre dînsul şi despre soţia lui Atanasia. Apoi cuviosul Daniil i-a grăit: "Să aduci pe soţia ta şi vă voi scrie carte la Tebaida, ca să o duci pe ea acolo şi să o aşezi în mănăstirea de femei". Şi, mergînd, Andronic a adus-o noaptea pe fericita Atanasia la sfîntul stareţ Daniil, care, vorbind cu dînşii cuvinte de mîntuire foarte folositoare, le-a scris o scrisoare, i-a binecuvîntat şi i-a trimis la mănăstirea Tavenisiotului. Şi mergînd acolo, fericitul Andronic a aşezat-o pe sfînta sa soţie, Atanasia, în mănăstirea de femei şi îmbrăcîndu-se în chipul îngeresc (adică s-a făcut călugăriţă), petrecea o viaţă îngerească. Iar Andronic s-a întors la cuviosul părinte Daniil care l-a făcut călugăr şi, învăţîndu-l viaţa cea îmbunătăţită, i-a dat o chilie ca să vieţuiască liniştit şi singur într-însa.

Fericitul Andronic a petrecut în linişte doisprezece ani, nevoindu-se în călugărie. După aceşti ani, a rugat pe părintele Daniil să-l lase să se ducă la Ierusalim, să se închine sfintelor locuri, iar părintele Daniil, făcînd rugăciune şi binecuvîntîndu-l, l-a lăsat să plece. Apoi părintele Andronic, mergînd în părţile Egiptului, a stat să se odihnească puţin sub un molift şi, după rînduiala lui Dumnezeu, a văzut-o pe fericita Atanasia, femeia lui, care mergea în chip bărbătesc şi s-a închinat ca altui părinte. Şi Atanasia l-a recunoscut pe bărbatul ei, dar el nu a recunoscut-o căci cum era cu putinţă să o mai recunoască, cînd faţa i se vestejise de înfrînare şi era neagră şi pe lîngă acestea îşi schimbase şi portul, luînd îmbrăcăminte bărbătească. Şi l-a întrebat pe soţul ei, zicînd: "Oare nu eşti tu ucenicul părintelui Daniil, care te numeşti Andronic?" Iar el a răspuns: "Eu sînt". Apoi iarăşi l-a întrebat: "Unde mergi, avvo Andronic?" Iar el a răspuns: "Merg la locurile sfinte pentru a mă închina acolo. Dar tu - a întrebat Andronic - unde mergi şi care îţi este numele?" Ea a răspuns: "Mă duc şi eu la sfintele locuri şi mă numesc Atanasie" (pentru că acum îşi schimbase numele din Atanasia şi se numea Atanasie). Şi a zis Andronic: "Să mergem împreună", iar Atanasie a răspuns: "De voieşti să mergi împreună cu mine, apoi să pui pază gurii tale, ca să călătorim în tăcere". Iar el a zis: "Bine, aşa să fie precum voieşti tu". Atunci a grăit Atanasie: "Să mergem dar, şi rugăciunile sfîntului tău stareţ să ne întărească".

Ajungînd la sfînta cetate a Ierusalimului, au înconjurat toate sfintele locuri şi au mers în Alexandria ca să se închine Sfîntului Mucenic Mina. Rugîndu-se acolo, Atanasie a zis către părintele Andronic: "Părinte, voieşti să stăm amîndoi într-o chilie". Andronic a răspuns: "Să stăm, însă mai întîi îl vom întreba pe sfîntul dacă ne va da voie ca să petrecem împreună". Iar Atanasie a zis: "Mergi şi întreabă, iar eu te voi aştepta în schitul ce se cheamă al optsprezecelea. Şi de-ţi va da voie părintele să vii la mine, precum am călătorit în tăcere, tot aşa să petrecem în tăcere şi în chilie. Iar de nu vei putea să petreci în tăcere, să nu vii la mine, căci chiar dacă părintele va porunci, nu vreau să vieţuiesc acolo unde nu ar fi tăcere". Şi mergînd Andronic la avva Daniil, i-a spus toate cele despre Atanasie, iar Daniil i-a zis lui Andronic: "Mergi şi să petreci cu Atanasie în tăcere, de vreme ce este un călugăr desăvîrşit". Apoi Andronic l-a luat pe Atanasie şi l-a dus în chilia sa unde au petrecut în tăcere şi cu frica lui Dumnezeu alţi doisprezece ani; iar Andronic n-a cunoscut că Atanasie este soţia lui, pentru că dînsa se ruga cu tot dinadinsul lui Dumnezeu să nu fie recunoscută de bărbatul ei. Avva Daniil venea deseori la dînşii şi îi învăţa.

Odată, fiind la dînşii şi vorbindu-le mult despre folosul sufletului, după ce a terminat, se întorcea la chilia lui şi mai înainte de a ajunge la chilie, l-a ajuns fericitul Andronic şi i-a zis: "Părinte Daniile, părintele Atanasie se duce către Domnul". Întorcîndu-se înapoi părintele stareţ, l-a găsit pe părintele Atanasie cuprins de febră mare, iar acesta a început a plînge şi stareţul i-a zis: "Trebuie să te bucuri, de vreme ce mergi să-L întîmpini pe Hristos, iar nu să plîngi". Atanasie i-a răspuns: "Nu plîng pentru mine, ci pentru părintele Andronic. Dar să ai dragoste, părinte, căci după îngroparea mea vei găsi o scrisoare sub căpătîiul meu şi după ce o vei citi să i-o dai părintelui Andronic". Apoi Atanasie, făcîndu-şi rugăciunea, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi s-a dus către Domnul.

Cînd au venit fraţii ca să-i îngroape trupul au aflat că era femeie cu firea, iar avva Daniil a găsit sub căpătîiul ei scrisoarea şi, după ce a citit-o, i-a dat-o lui Andronic. Abia atunci acesta a cunoscut că părintele Atanasie era femeia lui şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi aceasta s-a auzit în toate lavrele şi avva Daniil a chemat pe toţi părinţii din Egipt şi din pustiul cel mai depărtat, şi s-au adunat toate lavrele Alexandriei şi călugării care purtau haine albe (pentru că aşa era obiceiul unora de a umbla în haine albe), şi au îngropat cu mare cinste sfîntul trup al fericitei Atanasia, preamărind pe Dumnezeu care i-a dat o astfel de răbdare. După îngroparea ei, părintele stareţ a rămas cu Andronic pînă la a şaptea zi, făcînd pomenirea celei ce murise, şi a voit să-l ia pe părintele Andronic în chilia sa. Însă Andronic l-a rugat, zicînd: "Lasă-mă părinte, ca să fiu îngropat şi eu aici, lîngă doamna mea, Atanasia". Şi lăsîndu-l, stareţul s-a dus, dar n-a ajuns pînă la chilie, cînd un călugăr ajungîndu-l din urmă, i-a zis: "Părintele Andronic se duce către Domnul". Stareţul a trimis pe cineva pe urma călugărilor care plecaseră şi le-a zis: "Întoarceţi-vă cu mine înapoi la părintele Andronic". Iar ei, întorcîndu-se, l-au găsit pe părintele Andronic încă viu şi au fost binecuvîntaţi de dînsul. Sfîrşindu-se cu pace părintele Andronic, s-a ivit neînţelegere mare între părinţii schiteni, pentru că locuinţa Cuviosului Andronic şi a fericitei Atanasia fusese între două schituri: între schitul cu numărul optsprezece şi între schitul celor ce purtau haine albe; de aceea cei cu haine albe ziceau că al lor este fratele Andronic şi îl vor lua la schitul lor, ca să le ajute cu rugăciunile lui, la fel şi părinţii din schitul cu numărul optsprezece ziceau că al lor este fratele Andronic şi sora lui Atanasia şi că la ei trebuie să rămînă. Iar schitenii cei cu haine albe ziceau: "Ceea ce va zice arhimandritul de la schitul cu numărul optsprezece, aceea vom face". Stareţul a poruncit să-l îngroape pe Andronic lîngă Atanasia, dar călugării în haine albe nu voiau să-l asculte, pentru că ei erau mai mulţi şi ziceau: "Stareţul este mai presus de patimi şi nu se mai teme de lupte; noi, fiind tineri, voiam să avem lîngă noi pe fericitul Andronic, fratele nostru, ca să ne ajute cu rugăciunile sale, căci este destul că v-am lăsat-o pe Atanasia". După aceasta abia s-au potolit şi au îngropat pe Cuviosul Andronic cu fericita Atanasia, lăudînd pe Dumnezeu cel minunat întru sfinţii Săi, Căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor. Amin.

(Preluat de pe http://paginiortodoxe.tripod.com/vieti.html)

"De bun augur", numărul 2

2008-10-05T11:26:00.000-07:00

Senior editor: Atilla

Din sumar:

Editorial: "Portretul unui erudit: profesorul Cornel Dinu" de acad. CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI

"De la 2 lei la 50 de bani, dramele unui mare parior" - DAN-ADRIAN BITCH BĂDESCU (autor al prefeţei cărţii "FC Progresul în Champions League", de Isaac Asimov)

"Feminitate şi distincţie" de TEREZA HOLTIER

"Ziua intelectual, noaptea huligan" - povestea lui MIHAI ZODIAN, devastatorul apartamentelor din centrul Bucureştilor

"Cursuri de dans, astăzi stilul unduitor" de prof. ALEX "GRASU'" ŞTEFAN

"De mic copil m-am adăpat la izvoarele tradiţiei", interviu cu BOGDAN "HYPNO" MOLDOVEANU

"Istoria Napalm Death" de ALEX "THE THRASHER" RĂDESCU

"Metodă rapidă şi eficientă de învăţare a limbii germane", de SORINA TOPCEANU

"Cele mai bune întrebări la conferinţele de presă" - mini-curs de jurnalism cu DIANA DIACONESCU

"Simbioza dintre om şi şoricar", video-reportaj de MATEI VÂRTOSU şi FLORENŢA MIRCEA

Colţul culinar:

"Eu nu le amestec niciodată" - despre regimuri disociate cu ALINA CRUCERU

"Să mâncăm sănătos şi echilibrat", îndrumar pentru păstrarea sănătăţii şi a siluetei, de LARRY GOGA şi PAUL SLAYER GRIGORIU

"Cotlete şi death-metal" - preferinţele culinar-muzicale ale MIRELEI IANCU

Înţelepciunea ficţiunii - extrase din "Mântuitorul Dunei" (Dune Messiah)

2008-10-02T02:34:00.000-07:00

"Raţiunea e prima victimă a oricărei emoţii violente."

"Folosirea forţei brute te face infinit mai vulnerabil la acţiunea unor forţe superioare." (axiomă Bene Gesserit)

"Nu în momentul creării lor suferă imperiile de lipsa unui scop, ci mai târziu, când sunt ferm stabilite şi când obiectivele sunt date uitării şi înlocuite de ritualuri lipsite de orice temei" (Fragment din "Spusele lui Muad' Dib", de Prinţesa Irulan)

"A te suporta pe tine însuţi este, poate, cea mai grea corvoadă din acest univers."

"Când te trezeşti, dimineaţa, prima geană de lumină îţi dezvăluie o lume nouă - o suprafaţă virgină care aşteaptă să-ţi aşterni urmele."

"Formulările întortocheate ale legalităţii s-au dezvoltat în jurul nevoii de a ne ascunde nouă înşine violenţa pe care o plănuim împotriva altora. Între faptul de a-i lua unui om o oră din viaţă şi acela de a-i lua viaţa nu e decât o deosebire de nuanţă. Şi într-un caz şi în celălalt recurgem la violenţă, îi consumăm acelui om energia. Eufemisme sofisticate pot disimula intenţiile noastre ucigaşe, dar orice folosire a puterii împotriva altuia se traduce, în ultimă instanţă, prin simplul enunţ: 'Mă hrănesc cu energia ta'."

"Ce-i legea? O formă de control? Legea filtrează haosul, lăsând să treacă... ce? Acalmia? Legea... idealul nostru cel mai elevat şi natura noastră cea mai josnică. Nu privi prea îndeaproape legea. Dac-ai s-o faci, vei descoperi interpretările raţionalizate, cazuistica legală, precedentele comode. Şi vei descoperi acalmia, care nu-i decât un alt cuvânt pentru moarte."

Din nou despre Freud, manipulare şi alternativa creştină

2008-09-30T02:25:00.000-07:00

Părintele Savatie ne propune astăzi un nou articol, în legătură tematică cu cel despre psihanaliza freudiană şi arta modernă, menit să apară în reeditarea cărţii prin care l-am cunoscut mulţi dintre noi, "Între Freud şi Hristos".

http://savatie.wordpress.com/2008/09/30/teoria-subconstientului-un-plagiat-tirziu/

Confesiuni de toamnă

2008-09-29T02:11:00.001-07:00

Toamna târzie vine la mine cu toate clişeele de frunze moarte şi vreme dezolantă şi mai ales cu efectele pe care acestea se spune că le produc în sufletele sensibile. O tristeţe stranie mă cuprinde, nici melancolie, nici nostalgie, dar puţin din toate acestea. În ultimii ani, mai ales când am făcut cu prietenii întâlnirea de zece ani de la încheierea liceului, întâlnire pe care, fie vorba între noi, am început-o de fapt a doua zi după absolvire şi de atunci am continuat-o neîntrerupt, simt că trebuie să se termine un ciclu. Poate cei 30 de ani mi-au adus o „midlife crisis” prematură, deşi, bineînţeles, nu cred în midlife crisis şi în alte concepte tocmai bune de revistele colorate care ne complică existenţa cu pretenţiile lor de a ne segmenta, categorisi şi explica viaţa.
Îmi lipsesc enorm zilele de liceu şi, în general, mi-e greu să îmi explic de ce. Cei mai mulţi prieteni au rămas în preajma mea, legăturile s-au mai adâncit, niciunul nu a trecut prin schimbări care să-l afecteze dramatic. În plus, spre deosebire de unii dintre noi, nu am nici motive să fiu stresat şi nici cocoşat de muncă şi griji. Doar părinţii noştri îmbătrânind mă pun uneori pe gânduri. Trăiesc des aceeaşi bucurie ca la 15 ani, umbrită doar de cvasi-cronicizarea unor deprinderi rele care atunci erau pur teribilism, dar cu un rest din doza de inconştienţă inocentă, prin care Dumnezeu, atunci ca şi astăzi, mă lasă să celebrez viaţa pe care mi-a dăruit-o. Într-o discuţie pur teoretică aş spune că înţeleg mai multe lucruri decât în trecut, dar experienţa mă învaţă măcar că teoria nu valorează în ea însăşi nimic şi că la nivelul trăirii n-am înţeles niciodată mare lucru.
Nu trăiesc în trecut, deşi cei care nu înţeleg viaţa mea de odinioară au tendinţa să creadă asta. Dar am rădăcini, care actualizează o perioadă care m-a definit şi face din ea un leitmotiv al existenţei. Dar oare încercăm să recreăm ceva ce nu mai există? În centrul vremurilor care îmi lipsesc era o permanentă căutare, iar acum îmi pare uneori că nu mai căutăm nimic, că ne mulţumin să privim fotografii ale memoriei şi uităm încotro mergeam, zâmbind doar nostalgic la felul stângaci în care păşeam. Deci trăim totuşi în amintiri?
Întâmplarea – sau altceva, pentru că nu cred nici în întâmplare – face să citesc tocmai acum „În căutarea timpului pierdut”. Şi Proust îmi cântă tomnatic: „Inima noastră se schimbă, de-a lungul vieţii, iar aceasta e cea mai mare durere; însă nu o cunoaştem decât în lectură, în imaginaţie: în realitate se schimbă, aşa cum se produc anumite fenomene ale naturii, destul de încet pentru ca, dacă putem constata succesiv fiecare dintre stările ei diferite, totuşi suntem scutiţi de senzaţia însăşi a schimbării”. Ei, spun eu, dar poate din când în când, în puncte pe care prin convenţie omenească tindem să le socotim de răscruce, senzaţia aceasta abate asupra noastră toate simţămintele de care încetineala schimbării ne scuteşte de obicei. Şi poate că sunt momente de har. Dacă durerea e împletită cu cunoaşterea lăuntrică ce duce la fericire, privim spre copilărie cu dor, pentru a anticipa ziua reîntoarcerii la trăirea nemijlocită. Nu există midlife crisis decât dacă vrem noi să ne-o inventăm şi să credem în ea. Şi, eventual, să ne falsificăm o trăire autentică deşi dureroasă. Dar fiecare pas spre înţelegerea propriei noastre neîmpliniri este o nouă încercare... până la ultimul. Acum câteva zile eram la un concert şi ascultam muzică tristă şi caldă. „If it be Your will that a voice be true, from this broken hill I will sing to You”. Suntem de neiertat şi rătăcim în bezna anilor. Şi nemaiputând răbda, conştient sau inconştient, lumea toată suspină şi plânge după venirea Ta în slavă. Maran atha!

Dialog despre neortodocşi al Sfântului Siluan Athonitul

2008-09-25T02:50:00.000-07:00

"Am luat la cunoştinţă de o conversaţie între stareţ şi un arhimandrit care îşi desfăşura activitatea misionară printre neortodocşi. Acest arhimandrit îl stima mult pe stareţ şi a venit în diverse rânduri să vorbească cu el cu ocazia şederilor sale la Sfântul Munte. Stareţul l-a întrebat cum anume predica. Arhimandritul, care era încă tânăr şi lipsit de experienţă, a strigat gesticulând şi mişcându-se din tot trupul:
'Le spun aşa: Credinţa voastră e desfrânare. Totul la voi este deformat, fals, şi nu vă veţi mântui dacă nu vă veţi căi.'
Stareţul a ascultat, şi l-a întrebat:
'Şi spuneţi-mi, părinte arhimandrit, cred ei în Iisus Hristos, cred ei că este adevăratul Dumnezeu?'
'Da, cred.'
'Şi o cinstesc pe Maica Domnului?'
'Da, o cinstesc; dar învăţătura lor despre ea e greşită.'
'Îi cinstesc pe sfinţi?'
'Da, îi cinstesc, dar ce sfinţi mai pot fi la ei de când s-au despărţit de Biserică?'
'Au slujbe în bisericile lor, citesc cuvântul lui Dumnezeu?'
'Da, au slujbe şi biserici, dar dacă aţi putea vedea ce sunt slujbele lor faţă de ale noastre, ce răceală, ce lipsă de viaţă!'
'Părinte arhimandrit, sufletul lor ştie că fac bine crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi, chemându-i în rugăciunile lor. Dacă le veşi spune că credinţa lor e desfrânare, nu vă vor asculta... Spuneţi oamenilor că fac bine crezând în Dumnezeu, că fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi; că fac bine mergând la biserică pentru slujbe, rugându-se acasă, citind cuvântul lui Dumnezeu, şi celelalte; dar că în cutare sau cutare punct sunt în greşeală, şi de aceea trebuie să-şi îndrepte această greşeală şi totul va fi bine. Atunci Domnul se va bucura în ei, şi aşa, cu toţii, ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire; de aceea, orice predică trebuie să purceadă şi ea din iubire, şi atunci va fi mântuitoare atât pentru cel care predică, cât şi pentru cel care o ascultă. Dar dacă îi veţi osândi, sufletul poporului nu vă va asculta şi nici un bine nu va ieşi de aici.'"
(Din "Viaţa şi învăţăturile stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie")

Schiţă stângace a unui sfânt

2008-09-23T05:43:00.000-07:00

Ce scriu în continuare nu este o „viaţă de sfânt” redactată după tipare şi canoane, ci doar omagiul meu sărăcăcios adus unui „bătrân” care m-a mişcat. De aceea, nu căutaţi în ea nici măiestrie, nici abundenţă. Iar cei care nu credeţi în toate acestea, citiţi-le ca pe o poveste. Dacă nu vă place, daţi vina pe povestitor.

Semion Antonovici Antonov s-a născut în 1866 într-o familie de ţărani ruşi. Tatăl său, credincios şi blând, primul model al copilului care l-a păstrat în gând toată viaţa, avea obiceiul să primească, după cum se făcea pe atunci, pelerini. Astfel într-o zi a găzduit un vânzător de cărţi de la care spera să înveţe ceva. Acela, prin multe argumente, i-a spus că Dumnezeu nu există. Semion avea doar patru ani, dar în ciuda învăţăturii creştine a familiei, a început să fie ros de îndoială auzind convorbirea, şi şi-a spus: „Când voi fi mare mă voi duce să-L caut pe Dumnezeu în tot pământul”. Mai târziu, la 19 ani, a auzit oamenii din sat povestind minunile unui sfânt rus contemporan, Ioan Sezenovski (Zăvorât), şi amintindu-şi de ziua aceea din copilărie, a gândit de data aceasta: „Dacă e sfânt înseamnă că Dumnezeu e cu noi şă că nu trebuie să străbat tot pământul ca să-L găsesc”. După cum avea să povestească mai târziu, din momentul în care i-a venit acest gând, timp de trei luni a putut privi la orice fată din sat fără nici o dorinţă trupească.
Însă toate acestea au trecut. Semion era un tânăr vesel, care cânta la acordeon, bea votcă şi mergea la dansurile din sat, unde a întâlnit şi o fată ce i-a plăcut şi cu care a fost împreună, deşi nu se pusese vreodată problema căsătoriei.
Tânărul era dotat cu o rezistenţă şi o forţă fizică ieşite din comun. Într-o zi de sărbătoare, mergea prin sat cântând, când fiii curelarului s-au luat la harţă cu el şi au încercat să-i zmulgă acordeonul. Semion l-a lovit pe unul dintre ei cu atâta putere în piept, încât acela s-a prăbuşit şi a zăcut jumătate de oră, iar apoi a bolit două luni. La o vreme după aceasta, după ce Semion petrecuse în ceea ce poporul credincios numeşte necurăţii, a adormit şi a visat că a înghiţit un şarpe. Când s-a trezit, speriat, a auzit o voce de femeie spunând: „Ai înghiţit un şarpe în vis şi te-ai scârbit. Tot aşa nici mie nu-mi place ce faci!” Până la sfârşitul vieţii el a fost convins că era glasul Maicii Domnului, care l-a salvat de la viaţa de păcat. S-a decis deci să se facă monah, dar tatăl său i-a impus să termine înainte serviciul militar. În acest timp s-a rugat, iar fata cu care fusese s-a căsătorit, nestând astfel în calea dorinţei lui de călugărie.
Întors de la armată, din Sankt Petersburg, înainte de a pleca la Muntele Athos, i-a scris câteva cuvinte preotului Ioan de Kronstadt, canonizat mai târziu şi iubit de mulţimi mari de credincioşi: „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă ţină”. Din acel moment a început să simtă flăcările iadului vuind în jurul lui.
În 1892 a intrat ca frate în mânăstirea Sfântul Pantelimon (rusă) din Sfântul Munte Athos. A făcut spovedanie generală, a primit iertarea tuturor păcatelor, fiind copleşit de o stare de bucurie nedescrisă. Pentru că însă era neexperimentat în viaţa lăuntrică, a fost imediat atacat de gânduri trupeşti, care-i spuneau să se ducă în lume să se însoare şi a fost chinuit groaznic. Duhovnicul său i-a dat atunci un sfat, din care n-a mai ieşit în toată viaţa lui: „Niciodată să nu mai primeşti gândurile, ci alungă-le de îndată ce se ivesc”. A învăţat de asemenea rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, pe care călugării o rostesc fără încetare, dar care poate fi spusă de oricine pretutindeni şi oricând, şi a dobândit o stare de adâncă mâhnire pentru păcate. La doar trei săptămâni după aceasta, stând în faţa icoanei Maicii Domnului, rugăciunea a intrat în inima sa şi nu l-a mai părăsit niciodată.
A urmat pentru fratele Simeon una dintre cele mai grele perioade, prin care trec mulţi călugări în drumul lor spre desăvârşire. Noaptea în chilia sa pătrundeau demonii, care împrăştiau o lumină orbitoare şi îl ispiteau cu tot felul de sugestii, dintre care două se regăseau mereu. Fie îi spuneau că e deja un sfânt, fie încercau să-l facă să cadă în disperare, şoptindu-i că nu se va mântui. În acest timp, asceza lui Simeon era una remarcabilă şi greu de imaginat pentru noi, cei obişnuiţi cu confortul lumii. La mânăstire fiecare călugăr are şi o „ascultare”, o muncă, iar a lui Simeon era să care zilnic un număr mare de saci de făină. În plus, noaptea o petrecea în rugăciune, nu se culca în pat, ci doar aşezat aţipea câte puţin, dormind o oră şi jumătate sau două pe noapte. Cu toate acestea, atacurile demonilor erau tot mai puternice, deznădejdea se adâncea şi într-o seară Simeon, gândind că Dumnezeu e neînduplecat, a stat o oră într-o spaimă de iad. La vecernie, în faţa icoanei Mântuitorului, i s-a arătat Însuşi Hristos, umplându-l de Duhul Sfânt, aşa cum au fost Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii. Tânărul ascet marturiseşte că L-a recunoscut imediat, căci sufletul căruia I se arată Îl recunoaşte neapărat.
Simeon, cel ce avea să devină apoi călugărul Siluan, face parte dintr-o categorie foarte rară de rugători, cei care primesc de la început, prin râvna lor, sau mai degrabă prin preştiinţa lui Dumnezeu, un mare har. Aceştia suferă cel mai mult, căci pe de o parte, când harul îi părăseşte, tânjesc după ce au pierdut, iar pe de altă parte se fac părtaşi la iubirea răstignită a lui Hristos pentru oameni. Într-o astfel de stare, monahul dobândeşte o conştiinţă acută a propriilor păcate, dar şi o bucurie ce naşte compătimirea pentru făptura lui Dumnezeu şi o rugăciune cu lacrimi pentru întreaga lume. Harul se retrage şi reapare periodic, făcându-l pe rugător să rămână într-o stare de încordare duhovnicească ce-l face să înainteze spre desăvârşire.
Stareţul Anatolie, un bătrân duhovnic căruia îi cere sfatul, se miră şi exclamă: „Dacă ai ajuns deja aşa cum eşti acum, ce vei fi la bătrâneţe?” Vorbele acestea nu-i fac bine ascetului încă neexperimentat, care începe să fie ispitit de gânduri de mândrie (slavă deşartă). Dar învaţă de la Anatolie să se lupte cu gândurile, îndepărtând imaginaţia în momentul rugăciunii, pentru a nu primi lucruri ce puteau să-l vatăme. Lupta cu demonii a monahului e sfâşietoare, iar o palidă oglindă a ei e sfâşierea lumii noastre, toate ororile aduse de spiritualitatea demonică ascunsă sub diferite chipuri şi cultivată astăzi, cu deosebirea că cei insensibili duhovniceşte se supun fără luptă şi fără să-şi înţeleagă înrobirea. Monahul Siluan, amintindu-şi de pierderea harului şi de durerea pe care i-a adus-o, de nopţile în care duhurile necurate îl tulburau, spune: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc de la început cu ce mare iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura fie şi numai o singură noapte de acest fel, şi am avut o mulţime de asemenea nopţi”. La 15 ani după ce-L văzuse pe Hristos, când ispitele ajunseseră la extrem, Siluan a vrut să se închine la icoană, dar în faţa ei a apărut un demon, iar călugărul, ajuns la o disperare vecină cu moartea, a auzit glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”. "Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Iar Domnul îi dă în inimă răspunsul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. De atunci Siluan înţelege că smerenia e singura cale spre desăvârşire, iar mândria flagelul care-l ridică pe om împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor. Se smereşte pe sine într-o luptă continuă, socotindu-se vrednic de chinurile iadului din cauza păcatelor, dar fără să deznădăjduiască, înţelegând neasemănata milă a lui Dumnezeu. Încă 15 ani merge pe această cale, iar harul nu-l mai părăseşte şi ajunge în stare să poată respinge orice gând sau sugestie demonică.
În părintele Siluan începe să predomine ceea ce i-a marcat viaţa şi învăţătura, compătimirea pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. „A te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele”, spunea stareţul, care simţea în sine însuşi durerea şi nenorocirea întregii omeniri. Iubirea de aproapele nu mai era pentru el o simplă învăţătură, normă abstractă, ci viaţa însăşi, însoţită de rugăciuni cu lacrimi pentru tot omul. Plin de har, el se ruga: „Doamne, nu pot să fiu singur, fă ca lumea întreagă să Te recunoască”. „Fratele nostru e viaţa noastră”.
Părintele Sofronie a fost mult timp în preajma părintelui Siluan şi el i-a scris viaţa şi i-a editat învăţăturile. Îl descrie pe stareţul său ca pe un om auster, care nu se îngrijea de trup, muncea din greu şi era mereu smerit, tăcut, dar deschis faţă de ceilalţi. Cu doar două clase primare, Siluan poseda totuşi o inteligenţă vie şi un discernământ fin al lucrurilor, care nu vine decât din rugăciune. Judecarea celorlalţi îi era complet străină. Ne spune părintele Sofronie: „N-avea în el însuşi nici umbra unui dispreţ pentru cei ce duceau o viaţă necurată, dar în adâncul sufletului său se mâhnea de căderile lor, aşa cum un tată sau o mamă se întristează de greşelile copiilor iubiţi”. Iubitor faţă de ceilalţi, îi respecta pe cei de alte păreri decât el şi căuta să-i îndrepte fără să-i jignească sau fără să le impună cu forţa punctul de vedere. Nu se abătea însă niciodată de la adevărul de credinţă. Îi sfătuia după caz pe cei veniţi la el, şi socotea că a sosit epoca prezisă de un alt ascet, părintele Stratonic, când mulţi oameni „învăţaţi” vor fi monahi în lume, căci condiţiile sunt azi puţin favorabile pentru monahismul „clasic”, dar vocaţiile şi atracţiile monahale rămân. Părintele Sofronie socoteşte că ultimul cuvânt al stareţului, definitoriu, este că singurul criteriu al adevărului este iubirea de vrăjmaşi. Doar cine rămâne în ea ajunge la sensul existenţei, la oameni, la Dumnezeu.
În 1938, suferind, a mers la infirmerie, la îndemnul altor monahi, printre care părintele Sofronie, doar pentru că i s-a putut da o cămăruţă separată în care rugăciunea să nu-i fie tulburată. Senin l-a primit pe părintele Serghie, duhovnicul său, care i-a citit „Canonul Preasfintei Fecioare”, numit şi „rugăciune la ieşirea cu greu a sufletului”. Pe 23 septembrie, spre miezul nopţii, a întrebat dacă se citeşte Utrenia, deşi sunetul ei era foarte slab. Între 1 şi 2 noaptea a murit, trecând în veşnicie atât de lin, încât nici cei din paturile apropiate nu au băgat de seamă. A fost îngropat în aceeaşi zi, la 4 după-amiaza.
Deşi a trăit mai bine de 40 de ani în mânăstire, mulţi nu i-au cunoscut sfinţenia, tocmai pentru că era atât de smerit. Alţii, auzindu-l vorbind cu îndrăzneală despre Dumnezeu, se îndoiau de el şi se temeau să nu fi fost înşelat de demoni. Abia după moarte cele despre viaţa lui minunată au ieşit la iveală, iar pe 26 noiembrie 1987 a fost canonizat, fiind cinstit în Biserică sub numele de Sfântul Siluan Athonitul, cu sărbătoare în ziua morţii sale, 24 septembrie. Speranţa care răzbate către o lume deznădăjduită din viaţa şi cuvintele Sfântului Siluan au fost rezumate de episcopul sârb (canonizat) Nikolai Velimirovici, într-o convorbire avută în 1952 cu părintele Sofronie. Cel care a scris viaţa sfântului i-a spus episcopului că un arhimandrit l-a comparat cu Sfântul Simeon Noul Teolog. Atunci episcopul a lovit cu pumnul în birou: „Nu!... Nu, nu! Siluan în iubirea lui e mai mare decât toţi! Când îi citeşti pe ceilalţi, te cuprinde o deznădejde, dar niciodată aceasta nu se iveşte din cele scrise de Siluan!” Sfinte Părinte Siluane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

A apărut "DE BUN AUGUR" - o revistă crâncenă

2008-09-11T05:34:00.000-07:00

Senior editor: Atilla

Din sumar:

Editorial: „Opinii de expert despre orice” de MARIAN STANCIU

Eseu filosofic: „Cum stau cu adevărat lucrurile” de DAN-ADRIAN BITCH BĂDESCU

„Drept şi afaceri” – sfaturi şi idei de BOGDAN CIOCIU

„Tradiţii şi spiritualitate în lupta pentru unitatea românilor” de RICHARD RUDAS

„Despre cumpătare” de PAUL SLAYER GRIGORIU, urmat de un „Ghid al micului electronist”

„A mânca, un mod de viaţă”, de LARRY GOGA, urmat de „Scurte sfaturi pentru îmbunătăţirea vieţii sentimentale”

„Pastă de dinţi, minore şi cravate” – despre ascensiunea unui PR, cu TUDOR DĂESCU

„Femeia perfectă şi maimuţa”, studiu al idealurilor feminine contemporane de ŞTEFAN „BEZNĂ” SZABO

Reportaj-şoc: „Cum am încercat să mă spânzur de un bonsai după ce am pierdut finala NBA” – drama lui RĂZVAN ENACHE

„Curs de literatură comparată” (episodul I), de prof. Univ. Dr. EUGEN DUMITRU

„Întotdeauna m-am considerat pur şi simplu un hoinar” – interviu cu un idealist: ALBERTO BOLOCAN

Fotoreportaj despre „Pavarotti din Rahova” – SILVIU BORTEŞ

Colţul femeilor:
„Once a rocker, always a rocker”, o lecţie despre viaţă şi constanţă cu SILVIA HOFFMANN

„Vama Veche în anii 90”, amintiri despre perioada romantică a litoralului românesc, de ALINA CRUCERU

„Cum să ne comportăm în înalta societate”, ghid exhaustiv de ADRIANA COJOCARU

(Idee şi concept: Paul Slayer Grigoriu şi Alina Cruceru)

Despre Freud si arta modernă

2008-09-10T07:24:00.000-07:00

Un excelent articol al pr. Savatie Baştovoi.

http://savatie.wordpress.com/2008/09/10/valentele-freudiene-ale-artei-contemporane/#comments

8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului

2008-09-08T02:47:00.000-07:00

Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu: bucură-te, vestind, prin dumnezeiasca Întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască dintru tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi, cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă cântăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţă a lui Dumnezeu către noi, cei păcătoşi;
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor;
Bucură-te, chemarea lui Adam cel căzut;
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei;
Bucură-te, ceea ce ne curăţeşti de întinăciunea păcatelor;
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre;
Bucură-te, ceea ce eşti cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă;
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului;
Bucură-te, scară cerească, pe Care S-a pogorât la noi Domnul;
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!
(Din "Acatistul Maicii Domnului, Bucuria tuturor celor necăjiţi")