În joacă

Motanul Încălţat la Opera Naţională din Bucureşti

2008-10-12T07:08:00.000-07:00

M-am bucurat să merg cu Irina la Operă. M-am gândit că orice prilej de a învăţa copilul să se poarte frumos trebuie fructificat. Aşa că atunci când Mama lui Luca ne-a invitat la specatcol, am acceptat cu graţie. (Povestea e ceva mai lungă. Irina voia la un moment dat să se facă balerină. Dar ea credea că balerinele se ocupă cu balurile aşa că soluţia pentru a lămuri copilul era să o duc la un spectacol de balet. La Operă deci, unde se dansează cu succes Cenuşăreasa, pe care toţi copiii o ştiu pe dinafară. Pus mâna pe telefon, făcut rezervări, 4 locuri, just in case. Cu cine să ne ducem noi la spectacol, ca să fie toată acţiunea cu fundă? Ce mămică ar duce copilul la Operă la trei ani? Mama lui Luca. Până la urmă n-a fost balet, a fost operă, n-a fost pe bilete, a fost pe invitaţie, mă rog, complicat, dar important e că am ajuns acolo şi chiar mulţumim lui Luca şi părinţilor lui.)
A fost o zi frumoasă. Însorită. Aurie, aşa cum îi şade bine unei duminici de octombrie. Spectacolul a durat 2 ore aproape. Şi eu şi Mama lui Luca am ajuns la concluzia că 2 ore e cam mult pentru copiii noştri.
Începe cu stăpânul motanului care dă să se spânzure. Libretul e condimentat cu expresii cu lipici la pici de genul: prostule, tâmpitule. E şi o scenă de mare angajament care se petrece la închisoare, de care noi ne-am fi lipsit cu plăcere.
Pe parcursul spectacolului, Irina a spus de vreo patru-cinci ori că ei îi e cam frică.

Spectacolul e o combinaţie de operă, cu puţin desen animat proiectat pe un ecran mare, cu personaje foarte frumos îmbrăcate, cu un Uriaş foarte bine realizat (filmat şi proiectat la dimensiuni mari, cu mâinile 3d ieşind prin pânza pe care e proiectat chipul, mi s-a părut ingenioasă procedura şi pe Irina a convins-o că ăla chiar e uriaş.)Cel mai aplaudat personaj a fost Iepuraşul, cu care probabil copiii se identificau mai uşor şi era şi cel mai blând din toată adunarea. Lla finalul spectacolului pe scenă apar şi Albă ca Zăpada cu piticii şi capra cu trei iezi însoţită de un lup blând ca un mieluşel. Deşi prezenţa lor e de scurtă durată, copiilor le place de ei.
Dirijorul a primit urale, la fel şi Cotoşmanul şi Domniţa.
Nu ştiu cât a înţeles Irina la 3 ani şiaproape 9 luni din ceea ce se cânta pe scenă. Uneori îmi era şi mie greu să pricep, noroc cu afişajul electronic.
Dar ea a ţinut minte că la Operă e frumos. E cu roşu, culoarea ei preferată, a învăţat un cuvânt nou (cortină), miroase bine (o doamnă din spatele nostru cam scăpase sticla de parfum pe haine, dar mai bine aşa decât alte mirosuri) şi se cântă. Cel mai important este că la Operă ne îmbrăcăm frumos şi ne purtăm asemenea, drept pentru care a subliniat de câteva ori că ea e foarte elegantă şi că se poartă foarte frumos.
Cel mai mult i-a plăcut Iepuraşul. Cel mai puţin i-a plăcut împăratul care prea era supărat tot timpul. Dar adevăratul deliciu a fost minilabirintul din faţa Operei.
Ca experienţă, a fost frumos. Opera Română arată foarte bine. Elegantă, curată, "încatifelată". Decorurile ne-au plăcut şi mie şi Irinei. Ce m-a surprins a fost că spectatorii intră cu mâncare şi sucuri cu pai în sală. E ceva ce eu personal nu aş face. Nu pot să înţeleg de ce musai trebuie asociat actul artistic cu rumegatul. Mi s-a părut foarte elegantă metoda de a-i face pe spectatori să-şi închidă mobilele.
În ce priveşte spectacolul, e mai potrivit pentru copii mai mărişori, capabili să urmărească acţiunea. La pauză Irina mă întreba dacă tot cu motanul o să fie când se va stinge iar lumina.
Dacă aş putea sta de vorbă cu cei ce hotărăsc reţeta după care se montează spectacolele pentru copii i-aş ruga să le facă mai scurte, mai lipsite de cuvinte nepotrivite, mai scutite de violenţă (n-aş vrea să-mi văd copilul cu ştreangul de gât pentru că aşa a văzut ea la operă). Mi-amintesc cu drag de piesa "Baloane Colorate" de la teatrul Ion Creangă. Am scris despre ea aici.

Fotografiile aparţin Operei Române, care sper să nu se supere că le-am împrumutat.

La Operă

2008-10-11T01:23:00.000-07:00

Mergem la Operă. Mâine dimineaţă. Îi sunt datoare, pentru ultimele zile în care nu ea a fost pe primul plan. Pentru cât de cuminte a fost ieri toată ziua cât am aşteptat la Pipera.

Pentru că în ziua în care m-a lovit un nene cu o dubă, o lăsasem de cinci minute la bunică-sa şi alergam într-un suflet acasă, să ma apuc de lucru. Şi ca de fiecare dată când am avânturi prea bruşte, Dumnezeu îmi dă un bobârnac să-mi revin.
Pentru că mâine îmi propusesem să dau gata 3 capitole şi uitasem că trebuie să mergem la Operă. Pentru că există lucruri mai importante decât să munceşti de-a-n-boulea ca să câştigi bani pe care-i cheltui la supermarket. Ca de exemplu muzica. Şi prietenii. Chiar dacă prietenii au trei ani şi jumătate.
Prietenii sunt importanţi.

Cu soarele în ochi. Cu ochii în soare.

2008-10-07T01:39:00.000-07:00

Plecăm foarte de dimineaţă, când soarele abia răsare. N-am reuşit încă să identific fereastra (pe Maniu se circula foarte prost, deloc si relativ ok, în funcţie de minutul la care ieşi din casă). Dar exact când stau la stopul de dinainte de Cora, soarele e sus pe cer. Foarte strălucitor. Ne intră drept în pupilă.
- Nu-mi place soareleeee!
- Nici mie nu îmi place soarele, Irina.
Ne întoarcem pe la 17.00...
Când soarele apune. Stăm în vest. Mergem spre vest. Urcăm pe pante. Soarele ne intră în ochi. Foarte strălucitor. Uneori ne dau lacrimile. E de la soare!
De-aia purtăm ochelari de soare. Ca să nu ne vadă soarele ochii şi oamenii lacrimile.
Ieri n-a plâns deloc la grădiniţa cea nouă. Am lăsat-o râzând, am găsit-o jucându-se cuminte. Îi promisesem un ou kinder dacă nu plânge. S-a bucurat de el, s-a bucurat de un teanc de jucării primite din partea grădiniţei, de un puzzle nou primit de la mami şi de la tati pentru că a fost aşa o fetiţă cuminte...
Azi a fost de neconsolat. Deşi i-am promis că dacă e cuminte când vin să o iau îi mai aduc un ou kinder. Am cămara plină de ciocolată şi bomboane în acest scop.
- Dar eu nu mai vreau să mănânc niciodată ciocolată. Eu vreau la tine.
Am crezut că va fi mai uşor de data asta. Nu e. Ştiu că va fi bine. Ştiu că o să treacă. Ştiu că se va obişnui. Am plecat cu ochelarii ei de soare agăţaţi de bluză.
Sper să n-o găsesc plângând. Ce se face ea fără ochelari?

La revedere, Smiley! Mulţumim, Cosmina.

2008-10-03T04:38:00.001-07:00

Astăzi ne-am luat la revedere de la Smiley. Smiley este grădiniţa la care Irina a mers un an şi mai bine.
Anul trecut, la începutul grădiniţei, Irina arăta aşa:

Acum, aceeaşi Măriuţă cu altă coroniţă...

De luni începem o nouă aventură, cu mai mulţi copii, într-o clădire mai mare şi cu o educatoare care s-a prezentat drept "Doamna A.". Eu am emoţii. Ea protestează, dar i-am explicat că asta-i piesa. Lucrurile au un început şi un sfârşit.
Pentru că umbla vorba printre pitici că toţi copiii care nu mai vin la grădiniţă au murit, mai mult ca sigur şi pentru că zilele trecute, în maşină, Irina m-a întrebat aşa într-o doară, dacă şi ea o să moară de luni încolo, am simţit nevoia sa ne despărţim de prieteni printr-o mică petrecere.

Nu e nevoie de prea multe ca să faci o petrecere la grădiniţă. Nişte coifuri, nişte trompeţele de hârtie, un set de creioane special pentru desenat pe faţă, multe baloane şi mai ales, cel mai important, un tort.
Nu am spus adio, pentru că ne vom mai petrece niscai vacanţe de primăvară-vară la Smiley, cu siguranţă.
E momentul să-i mulţumesc Cosminei Neagu, directoarea grădiniţei pentru răbdare. Pentru că a răbdat toanele de mamă nebună, care se bagă peste tot (în bucătărie, în sala de mese) care răsare de niciunde, când te aştepţi mai puţin, care vine numai aşa, să mai pupe o dată plodul şi se bagă în seamă cu toată lumea, de la şofer la bucătăreasă.
Să-i mulţumesc Carolinei, care a dezvăţat-o pe Irina de pampers când încă nu împlinise trei ani (mare victorie, kudos, Caro!)şi-a învăţat-o cam 80% din ce ştie domnişoara azi.
Şi domnului Nicu, care-şi împarte covrigii calzi cu ţâncii din maşină şi m-a învăţat scurtăturile din Militari spre centru.
O statuie în mod special i-aş ridica doamnei Doina, care aproape un an a gătit separat pentru Mam'zel.
N-am prea stat de vorbă cu Corina, profesoara de dans, dar şi pe ea o iubeste Irina foarte tare.
Nu plecăm de la Smiley că suntem supăraţi. Plecăm că aşa au picat zarurile.
Dacă aveţi nevoie de o grădiniţă bună, mergeţi la Smiley. E mititică dar oamenii sunt buni. Şi pe Carolina o iubesc toţi.

Just a reminder: Aveti grijă ce le spuneţi copiilor!

2008-10-03T04:24:00.000-07:00

Una dintre mamicile din grupul meu de pe forum ne-a dat azi un link. Pe care il pun şi eu aici, aşa, just in case, deşi ştiu că voi cei care citiţi blogul ăsta sigur vă iubiţi copiii şi sigur aveţi grijă ce la spuneţi.

How do you say to your child in the night/Nothing is all black but then nothing is all white?/How do you say it will all be alright/When you know that it mightnt be true?What do you do?

Careful the things you say,/Children will listen.
Careful the things you do,/Children will see.
And learn. Children may not obey, But children will listen.
Children will look to you/ For which way to turn,/To learn what to be.
Careful before you say, Listen to me./ Children will listen.
Careful the wish you make/ Wishes are children/Careful the path they take,
Wishes come true, Not free./ Careful the spell you cast, Not just on children.
Sometimes the spell may last/ Past what you can see/And turn against you...
Careful the tale you tell. That is the spell. Children will listen...
How can you say to a child whos in flight, Dont slip away and I wont hold so tight?
What can you say that no matter how slight wont be misunderstood?
What do you leave to your child when youre dead/ Only what ever you put in its head
Things that your mother and father had said/Which were left to them too.
Careful what you say, children will listen/ Careful you do it too, children will see and learn.
Guide them but step away, Children will glisten.
Temper with what is true And children will turn,
If just to be free. Careful before you say, Listen to me.
Children will listen...

Multumesc, Liviana.

Nu ne-am pupat! Şi seara se pupă!

2008-09-29T23:54:00.000-07:00

Am fost la munte. Eu la treabă, ei la joacă. 11 familii, nenumăraţi copii. Erau dificil de ţinut la un loc. Fetele, mai mari decât Irina mea şi-au făcut imediat gaşca şi s-au retras într-un colţ. Băieţii, puţin mai mari decât Irina, au făcut ce fac ei de obicei. S-au alergat pe holuri, au bătut cu furculiţele în farfuriile de porţelan fin, s-au războit cu foi de salată. Pe mine m-a amuzat, pe domnul soţ l-a scos din sărite foiala continuă. Comunitatea a hotărât că ne mai trebuie un copil ca să ne mai relaxăm.
Nu că e a mea, dar a fost cea mai cuminte de acolo. Ea şi Patrick, care când a dat cu ochii de ea, a alergat s-o îmbrăţişeze şi a strigat vesel: Irina! ce dor mi-a fost de tine.
Domnişoara Zuluf n-a reacţionat, dar nici nu s-a tras de la pupat. După vreo două ore de puzzle în doi, Patrick a invitat-o să doarmă cu el, iar zâna noastră a venit să ceară voie de la tata să doarmă cu Patrick în noaptea asta. Tata s-a făcut verde-albastru-roşu, eu am izbucnit în râs, am dezamorsat situaţia explicându-le tinerilor că la 4 ani fiecare copil doarme cu mămica lui. Să revină Patric cu cererea asta peste vreo 14 ani, că noi ne mai gândim între timp dacă o lăsăm sau nu pe Irina.
În ultima seară s-a făcut un foc de tabără pentru copii. Au fost încântaţi. Tati şi Irina au căutat un lemn gros pe care l-au aruncat în foc împreună. Apoi ne-am urcat în maşină şi-am luat-o spre casă.
Pe drum, V îmi mărturisea că e foarte mândru de fiică-sa şi că se gândeşte ce cadou să-i cumpere ca s-o recompenseze.
- Cred că dacă o iei în braţe şi-o pupi şi-i spui că eşti mândru de ea, o să conteze mai mult decât orice cadou care după 20 de minute se învecheşte.
A făcut întocmai. Am lăudat-o. Am pupat-o, am îmbrăţişat-o. Acum avem curaj să mai plecăm cu ea şi chiar plănuim să mai ieşim la munte cel puţin o dată până dă zăpada.
Duminica ne-am petrecut-o la Festivalul Masca, unde Irina a pictat bucăţi de lemn şi s-a uitat la teatrul de păpuşi. De ieri ne-am intrat în rutină. E greu s-o culci chiar la ora 20.30 după atâtea evenimente. S-a dat jos din pat de nenumărate ori, sub diferite pretexte. Dar cel mai dulce a fost următorul:
- Mami, nu ne-am pupat. Şi seara se pupă!
Ba ne pupasem dar am aflat de la părinţi cu state mai vechi că asta cu pupatul dispare de la o vârstă încolo aşa că nu refuz niciodată un pupic în plus.
- Hai, vino la mama să te pupe.
Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat, am mângâiat-o.
- Eşti atât de frumoasă, mami!
- Şi tu eşti cea mai frumoasă fetiţă din lume.
- Ba tu eşti cea mai frumoasă din lume.
- N-am cum să fiu eu că eu sunt mămică, nu fetiţă. Şi-apoi, tu eşti de două ori frumoasă: o dată frumoasă ca mami şi o dată frumoasă ca tati. Cum aş putea eu să fiu mai frumoasă decât tine?
- Mami, dar tu de ce nu ai părul auriu ca mama Alesiei?
Şi-aici s-a rupt filmul.

Scuză-mă. Dar plec la munte.

2008-09-25T14:12:00.000-07:00

Ea nu prea ştie cum vine treaba cu scuzele. Sau se preface că nu ştie.
Îşi cere scuze că pleacă la munte şi-i pare rău, dar nu mai are timp, n-o să mai vină la grădi, trebuie să plece, se grăbeşte să se dea pe munte ca pe tobogan şi să sară direct de pe munte într-un copac de la marginea drumului, pentru că asta ştie ea să facă aşa, mai periculos.
Ce ştie, de bună seamă şi stăpâneşte la perfecţie este arta scosului din minţi. Ea se urcă pe scăunelul ei din spate cu planul gata făcut:
"Am să vă pun o mie de întrebări, pe unele de mai multe ori, numai aşa, pentru că pot să fac zgomot dar pe voi vă păcălesc că mă interesează şi că vreau să ştiu când mie îmi place doar să mă aud şi să văd cât vă ţine, hai, mai rezistaţi, de câte ori îmi puteţi da aceeaşi explicaţie la aceeaşi întrebare pe care v-am mai pus-o şi acum treizecişişapte de secunde, cum, doar atât şi gata, recurgeţi la violenţa verbală şi la ameninţări? Cum adică, leocoplast pe gură. De ce să nu-mi mai bag degetele în gură? De ce să nu ling fereastra? De ce să nu-mi pun picioarele pe hăinuţele lui Costică, eu fac toate astea pentru că pot. Şi ce-s ăia microbi şi de ce trebuie să îmi pese mie? Mami, mi-arăţi şi mie microbii când ajungem acaasăăă?
Pe urmă tati o să mă întrebe dacă vreau la Medonald şi eu am să spun că da. Vezi cifra de la medonald? E frig şi plouă şi nu mai e nimeni la medonald, nu mai sunt copii, nu se mai joacă nimeni şi nu mai mănâncă nimeni, nimic. Dar mami, mergem la munte? Ai o surpriză pentru mine? De ce nu? Am să ajung acasă şi am să văd că ai. Ştii ce am visat eu aseară? Că se întorsese Alexandre la grădi. Să ştii că Alexandre a murit. A plecat la altă grădi şi n-o să mai vină niciodată. Şi Sofia a murit. Ştiu eu. Mi-a zis mie Iacob. Mami, a zis Iacob că mă dicstruge. Vine el cu nişte moştrii şi mă dicstruge, aşa a zis. Hai, lasă, nu-l spune lui tati, o să facem o excecţie. Ex---- cum? Dar, nu pot să spun. Bine, încerc. Ex-ceeec-p-ţie."
La ora la care citiţi acest post, noi facem bagaje. Şi dacă nu cade pe lume o ploaie cu spume şi Irina se ţine de promisiunea că nu ne va înnebuni pe drum cu întrebările, apăi să ştiţi că exact pe la a doua voastră cană de cafea, cea de pe la prânzişor aşa, Irina se va uita în sus spre Muntele Mare sau spre Marele Munte şi nu va mai şti ce să spună. Decât, poate: M-ai adus la muntele de sare! Mulţumesc, mami!
De unde să ştie ea că Muntele de Sare de care povestea mama lui Luca e mult mai departe? Încă nu ne-am hotărât dacă să-i spunem sau nu că ăla nu e muntele de sare.

Cum am ratat Zilele Bucureştiului

2008-09-21T08:33:00.001-07:00

Am plecat la 10.30. Am parcat lângă facultatea de teologie. Şi ne-am rătăcit puţin la Librăria Sophia. Nu mai fusesem niciodată dar mi-a plăcut că au un colţ amenajat pentru copii. Câteva scăunele, nişte cuburi, carioci... Şi multă, foarte multă bunăvoinţă faţă de copii. Era linişte şi pace acolo aşa că ne-am cam întins. Când am reuşit să ne smulgem din locul cu pricina, am pornit-o voiniceşte pe bulevardul cu fântâni. Voiam să vadă Mirandolina. Am prins reverenţele de final. Am dat apoi fuga la circ. Am văzut o jumătate dintr-un spectacol minunat pe care vi-l recomand din toată inima: Pădurea fermecată.

Am aplaudat de m-au durut palmele! Am cântat "smoke on the water" împreună cu şase clowni şi mi-a stat inima când am văzut trupa Almaş. Mi-au dat lacrimile de emoţie şi de bucurie. Nu ştiu dacă am eu inima mai proastă sau pur şi simplu au fost ei minunaţi. Şi când au intrat şi cei cu tangoul aerian care şi-ai făcut numărul pe un Meddley din "Moulin Rouge"... Am regretat sincer că nu am văzut şi prima parte. Nu ştiu cât s-a distrat Irina (se uita cu ochii maaaari de tot şi tot spunea "mami, uite, mami, mi-e frică să nu cadă" "Dar păpuşile, mami, unde-s?") dar eu am fost fericită.

Apoi am luat-o spre centrul vechi, căutând vestitele personaje costumate. N-am găsit decât vreo trei spahii. Am prins aplauzele de final şi la teatrul de marionete. Noroc că nu ştie copilul cam cât trebuie să dureze un spectacol. Am mâncat covrigi calzi. Ne-am aşezat pe o bancă la hanul cu Tei şi ne-am tras sufletul. Cineva a mâzgălit cu spray zidurile Hanului cu Tei. Altcineva a închis Manucul, în plină manifestare, în loc să-i geamă terasa de oameni ce savurează cafele la nisip şi alune prăjite în coajă, el sta aşa, trist şi părăsit, cu ditamai lacătul pe poartă. Trist!
Apoi ne-am întors acasă. Intenţionam să revenim în oraş seara. Plănuiam să o ducem la concertul lui Bryan Adams, să vadă artificiile şi jocurile de lumini. Nu s-a întâmplat. A venit buni. Buni e mai presus de orice membru al familiei Adams. Mă refer la Bryan Adams, nu vă gândiţi la prostii. Copilul s-a cerut la buni, buni n-a avut încotro. Noi, ăştia mari, am tras totuşi o fugă spre concert şi am căutat un loc de parcare până când, fiind chiar lângă Izvor, am auzit cum Bryan Adams spune "Good night Bucharest". Nu suntem fani Bryan Adams. Dar ne-a plăcut Don Juan de Marco. Şi-am dansat pe "Have you ever loved a woman". E melodia "noastră". Voiam s-o auzim live. Nici măcar nu ştiu dacă a cântat-o şi pe-asta.
Astăzi planul era să mergem la teatrul de păpuşi, imediat ce se trezeşte prinţesa.
Se făcuse 12.30 când m-a sunat buni să-mi spună că Irina Nu vrea să plece. Lasă c-o iau după-masă.
Bine şi-aşa, mai aveam şanse să găsim ceva păpuşi şi după-masă.
Buni m-a sunat la 18.30. Să mă duc cam într-o jumătate de oră s-o iau pe fată.
Rămânem cu 2 datorii pentru la anu': Un măr cu glazură roşie şi păpuşile uriaşe de la teatrul Masca.

Parada Marionetelor

2008-09-19T23:14:00.000-07:00

Eu si Irina (posibil si V) ne vom afla pe bulevardul cu fantani, sa vedem parada marionetelor, de la zilele bucurestiului. Cine mai vine?
Programul e aici.

Proiecte de toamnă

2008-09-16T12:10:00.000-07:00

Am găsit pe desprecopii.com un tutorial pe care
simt nevoia să vi-l împărtăşesc:

Toy - Kaleidoscope - video powered by Metacafe

Facem?
Eu am avut trei.
Unul cumpărat de la librăria de vis-a-vis de cinema cultural, 3 lei şi cincizeci de bani. Printre puţinele jucării cumpărate împreună cu mama, de care chiar îmi amintesc.
Unul identic cu cel roşu, primit în dar de la un amic în anul 2000, distrus de Irina cu câteva săptămâni în urmă.
Unul cumpărat de la un Târg de jucării şi donat la licitaţia pentru Sabina.
Acum nu mai am dar poate-mi fac.
Şi dacă vă place ideea de caleidoscop la fel ca mie, iată, de citit.

Familia Regală

2008-09-15T01:32:00.000-07:00

E opt. E târziu. E luni. E 15 septembrie. Doamne, ce plouă! Câte ore oi face până la serviciu? Ce întuneric. Ce vânt. Brrrr. Ce linişte e în casă! Ce-o face Irina? Dacă e linişte, e bine. Probabil doarme. Hai, să ne dăm jos. Să ne târâm la baie, să punem de cafea, să căutăm hăinuţe groase, să pregătim sacul de grădi.
Da, sigur, ştiu, puteam să pregătesc de-aseară, dar n-am avut timp, am fost la Poli, am povestit despre eschimoşi şi despre cum se construieşte un iglu, ne-am jucat de-a Apolodor şi fraţii lui de la Polul Sud. Am împachetat şosete în iglu-ul Irinei. Am fost arbitru în Războaiele Pisiceşti. Pentru că domnul Mitz, cum a văzut cortul cel nou al Irinei s-a gândit că acesta este locul perfect pentru o pisică regală, aşa ca dânsul. Şi-o fi zis că, în sfârşit, persoanele astea cu două picioare au înţeles că o pisică regală are nevoie de loc mai mult, nu se poate mulţumi cu orice cutie de fâş, mai potrivită pentru puii de pisică, deci, iată un cort uriaş, pe măsura regalităţii sale.
Dar Irina n-a fost de-acord.
- Nu! Am zis, nu! Pleacă de-aici.
- Mrraaau?
- Ieşi, Mitz!
- Irina, nu-l trage de coadă, că o iei.
- Dar e cortul meu!
- Lasă-l şi pe el, că aveţi loc amândoi.
- Ba nu!
- Atunci îl strâng.
- Ba nu!
- Fii bună cu Mitz, că şi el e al nostru. El e bun cu tine.
- Ba nu e, că mă zgârie.
- Dacă-l loveşti, te zgârie. Altfel, e cuminte, te păzeşte de visele cele rele...
- Dar eu nu vreau sa intre la mine în cort...
Discuţiile astea ţin mult şi tind să se repete aşa că n-am să mai insist asupra detaliilor. Ideea e că domnul Mitz nu are voie în cortul ei, pe balconul ei, în camera ei, ba nici măcar în patul meu, când ne uităm la filme.
Dar acum e linişte. E dimineaţă şi trebuie să ne urnim, să mâncăm, să ne suim în maşină şi să mergem la treabă. În maşină... Bietul Costică. N-am îndrăznit să ies din casă ieri, să-l spăl, după ce sâmbătă Irina l-a împodobit cu masa ei de prânz şi pe urmă a făcut o criză de plâns că e foarte murdară şi miroase foarte urât, vai ce nenorocire că a vomitat pe hăinuţele lui Costică. Probabil pute groaznic. Trebuie să-l spăl azi. Trebuie să pun benzină. Trebuie să fac cumpărături. Trebuie să...
- De ce te-ai trezit aşa de devreme, mami?
Stă cuminte în colţul ei, cu o carte în mână, aproape de lumina lămpii de veghe.
- Nu e devreme, Irina, e tarziu. Trebuia să fim deja la serviciu
- Eu la serviciul meu şi tu la al tău?
- Da.
- Pot să iau inelul ăsta cu mine la grădi?
- Da.
- Este inelul meu de vară. Eu eram prinţesa de vară. Tu erai prinţesa de toamnă şi tati era prinţesa... prinţul de iarnă.
- Serios? Şi cu ce ne ocupam?
- Păi, eu mă ocupam de lucruri de vară, tu de lucruri de toamnă...
- ... Şi tati?
- De lucruri de iarnă, bineînţeles...

Dialoguri

2008-09-09T10:38:00.000-07:00

- Mami, cum se fac copiii?
- Cu multă dragoste, Irina.
*
- Aseară am visat că zburam cu aripile mele.
- Erai înger?
- Nu. Eram pasăre.
- Ce fel de pasăre?
- O pasăre mare.
*
- Când am să fiu eu mare am să mă mărit cu Luca.
Eram la volan. Involuntar am apăsat pe frână şi bietul Costică s-a cam înecat.
- Ce-ai să faci?
- Mă mărit cu Luca.
Nu-i deloc o partidă rea. Silvana o să se amuze. Aş suna-o chiar acum să-i zic dar prind toate semafoarele în undă verde.
- De ce, mămico?
- Aşa a zis Luca.
- Cum a zis?
- "Când o să fii tu mare să te măriţi cu mine". Auzi, da' eu când cresc?
- De ce te grăbeşti?
- Vreau să fac copii.
Aer. Aer în piept. Inspir, expir. Oare ştie? Cine i-a spus? De ce?
- Cu cine, mamă, să faci tu copii ?
- Cu mine, cu cine!
Bun. Inocenţa e încă salvată. Îi povestesc şi lui V.
- Ei, să vină s-o ceară şi mai vedem. Când o să vină eu probabil n-o să fiu acasă.
Mintea bărbaţilor e un mister.
Azi o sun pe mama lui Luca. Îi povestesc.
- Şi unde or să stea, întreabă mama de băiat.
- Păi la mine nu, că stăm cu chirie. Dar am zis să vă spun din timp, să vă pregătiţi.
Râdem. O aud întrebându-l:
- Luca, te-ai hotărât să te însori, mamă?
- Da!
- Cu cine?
- Cu tine.

End of story. Mai au de rezolvat aspectele astea.
*
- Mami, uite o maşină fără geamuri.
- Da, mămico, e o maşinuţă bătrână.
- Şi tu o să îmbătrâneşti?
- Toţi îmbătrânim, Irina.
- De ce?
- Aşa se întâmplă. Ne naştem, creştem, trăim, îmbătrânim şi pe urmă murim.
- Dar eu nu vreau să îmbătrânesc.
- De ce?
- Nu-mi place mie. Am să îi spun lui Dumnezeu că mie nu îmi place să îmbătrânesc. Şi dacă am să îmbătrânesc, am să-l cert.
- Dar cine eşti tu să-l cerţi pe Dumnezeu?
- Sunt mămică.
- Acum?
- Nu, dar o să fiu. Mămicile au voie.

Promisiuni

2008-09-08T10:01:00.001-07:00

Când o să fiu eu tânără...

... dacă eşti cuminte, uite:
Am să-ţi cumpăr un ou kinder.
Am să te duc la un parc de distracţii.
N-am să ţi-i dau pe copiii mei. Dar dacă o să obosesc, am să te chem să ai grijă de ei.

... O să am mulţi bani şi o să-mi cumpăr o maşină mai mare decât Costică.
... Am să mă fac doctor de căţei.

Scorpia

2008-09-02T11:52:00.001-07:00

... sunt eu.
când o ameninţ c-o rup în bătaie dacă mai pune mâna pe jos/ in nisipul mizerabil / pe mitz/ pe jos / pe chestii murdare şi-apoi o bagă în gură.
când îi spun că dacă mai face ca Alesia/Luca/Andrei şi alţi copii de la grădi pe care găseşte cu cale să-i imite, o trimit la mama Alesiei/lui Luca/lui Andrei.
când o pleznesc peste mâna cu care duce la gură lanţul căruciorului de la supermarket, gata să morfolească sistemul de prindere ca pe îngheţata pe băţ.
când o oblig să mănânce măcar 4 (patru) linguri de supă la o masă.
când nu-i dau ciocolata şi nici îngheţată şi nici nu-i cumpăr dulciuri în cantităţile pe care le doreşte ea.
când nu-i dau voie la TV mai mult de un film pe zi.
când n-o las să-şi facă ungiile nici măcar cu oja ei (Tatiana, abia aştept să ai o fetiţă :D).
când nu merg pe unde vrea ea, când nu cumpăr zilnic surprize, când mă uit urât (înfigându-mi unghiile în carne ca să n-o lovesc şi muşcându-mi buzele tare, ca să nu urlu cât pot de tare "copil prost ce eşti").
când o rog să se gândească înainte să facă un lucru.
când mă uit pe pereţi şi mă prefac că n-o aud că mi-a cerut ceva pentru că n-a spus "te rog".
când insist să-şi împartă jucăriile cu alţi copii şi să nu-i calce pe cap pe cei mici.
când o cert că linge tejghelele caselor de marcat sau se atârna de barele dintre case sau se lasă cu toate cele 14 kilograme ale ei să alunece pe gresii, atârnată de un singur deget de-al meu şi asta îmi suprasolicită spatele care uneori mă doare cam tare.
când nu mai am putere/chef/energie/mana să mă joc, să citesc, să găsesc răspunsuri la ghicitori.
Eu sunt Scorpia fără suflet. Mama cea rea. Uneori, mama cea isterică (doar când uit să-mi iau pastilele, se întâmplă rar). Dar în realitate nu-mi doresc decât să înţeleagă că-s lucruri care nu se fac şi lucruri care nu e bine să fie făcute şi că dacă eu nu-s prin zonă, trebuie să se descurce.

- Vrei să ne iertăm? mi-a zis duminică seara, abia trezită din somn.
Nu voiam. Eram supărată. Nu mai voiam să fac puzzle. Nu mai voiam să o privesc dându-se pe tobogan. Nu mai voiam să o rog să nu-şi bage mâinile în nisip, nu mai voiam să spun de o mie de ori "te bat!", "nu mai face aia!" "ia mâna!" "nu pune mâna!" "nu te trânti pe jos!" "nu te da pe burtă!" "ai grijă să nu cazi" "treci pe trotuar!" "nu-ţi scoate centura!" "nu lăsa geamul!". Voiam să tac.
- Ei, nu-i nimic, eu te iubesc şi când mă baţi. Când o să fiu eu mămică, am să le fac toate plăcerile copiilor mei. Şi o să le cumpăr tot ce vor ei, dulciuri şi suc, şi îngheţată. Nu ca tine. Şi o să-i duc în parc şi la salteluţă şi o să îi las să facă tot ce vor ei.

Şi-atunci am izbucnit în râs. Şi m-am gândit la vremurile în care abia aşteptam să fac 18 ani, ca să plec de-acasă şi să cuceresc lumea. Şi-am ştiut că într-o zi, dacă va avea norocul să fie şi ea mămică, Irina se va gândi la mine cu drag.

De viaţă şi de moarte

2008-08-29T07:24:00.000-07:00

Frânturi de discuţii pe tema: "dacă tu mori".

Şi dacă tu mori, pe mine cine mă mai ia in braţe ?
Şi dacă tati moare, pe mine cine mă mai iubeşte ?
Auzi mami, da' tu când mori, că am stat destul cu tine ?

Treaba cu soţul

2008-08-27T12:22:00.000-07:00

- Când o să fiu mare o să am şi eu un soţ?
- Da, Irina.
- Numai al meu?
- Da, Irina.
- Dar oare unde o să-l găsesc eu pe soţul ăsta al meu?
- Cine ştie, mamă, la facultate, la serviciu. Pe-acolo.
- Am să-l rog pe Dumnezeu să-mi facă şi mie un copil.
- Da ? Şi ce copil vrei tu să ai, un băieţel sau o fetiţă?
- O fetiţă.
- Da? Şi cum o s-o cheme?
- O s-o cheme cum vreau eu, nu cum vrei tu.
- Şi cum vrei tu s-o cheme?
- Ioana.

Cât o mie de cuvinte

2008-08-25T12:38:00.000-07:00

Drept în rochiţă

2008-08-24T09:54:00.000-07:00

- Asta s-o crezi tu, fetiţo!
A îndreptat spre ea mitraliera si a tras.
Tudududududuudu! Ea a-ntors capul şi l-a privit, apoi şi-a continuat drumul spre vârful platformei de pe care intenţiona să-şi ia zborul, într-o alunecare lină.

- Ha-haaaaaa, drept în rochiţă, a strigat sniper-ul de ocazie.
- Dar eu n-am rochiţă.
- Am să-ţi cumpăr eu. Când o să mă fac mare, bine?
- Nu.
- Hai, că-ţi iau şi una roz şi una roşie. Patru rochiţe îţi iau.
- N-am nevoie, am destule rochiţe acasă.
Apoi s-a aşezat graţioasă pe tobogan şi-a ieşit din raza puştii.

Soluţii de criză pentru temperaturi de 39.9

2008-08-20T12:49:00.000-07:00

E o temperatură de groază.
Se rezolvă astfel:

1. Supozitor cu Novocalmin.
2. Sirop antitermic
3. Vitamina C picaturi (5)
4. Scurt masaj cu spirt
5. Şosete roşii înmuiate în apa cu oţet (o parte oţet, 2 părţi apa)
6. Comprese reci/cearceaf rece
7. Fereastră deschisă.
8. Multe lichide (suc de portocale - fresh) la temperatura camerei
9. Baie cu apa de 37 de grade

+

Ţinut în braţe, mângâiat, cântat, legănat, asigurat că mamele pot să-şi vindece copiii.

Durează cam jumătate de oră. Dacă febra nu scade sub 39 după 30 de minute de încercări, chemaţi salvarea.
Ce poate face Salvarea?
O injecţie cu algocalmin + diagnosicarea cauzei febrei.

Acum Irina are 38.3 N-am chemat salvarea.

Lecţia de înot

2008-08-20T01:04:00.000-07:00

Pentru că am fost impresionată de faptul că Luca, după aproximativ două luni de lecţii chiar a învăţat să înoate, am lăsat-o şi pe Irina la curs. Fără mami după dânsa, cu Carolina de mână şi cu toată grupa ei de pitici.
Seara am întrebat-o:
- Ei, cum a fost la înot, ţi-a plăcut?
- Nu.
- De ce?
- Era o doamnă profesoară care s-a supărat.
- Pe tine?
- Nu.
- Dar pe cine?
- Pe toţi copiii.
- Şi ce a făcut?
- A zis că ne bagă cu capul la fund. Dar nu ne-a băgat.
- Aha. Şi, te mai duci?
- Nu.
- Eşti sigură?
- Nu.
- Dacă merge mami cu tine te duci?
- Aşa, da. Ca să nu mai ţipe doamna la mine.

S-o mai las? Să n-o mai las?

Din nou acasă

2008-08-17T00:02:00.000-07:00

Suntem acasă. Iri e la bunica. Dacă n-ar fi aşa de cald, ce bine ar fi! Mâine Irina se duce la grădi. Mâine reintrăm în supa cotidiana. Hot, very hot.
Mi-e încă somn aşa că mai pun nişte poze şi nani!

In ultima zi am dus-o la Aquamagic. Nu-mi pare rău, părea foarte fericită acolo. Iar eu, pentru prima dată în 15 zile, am putut să închid ochii şi să mă bucur de soare. Pe copilă o supraveghea tati. Tati care nu avea voie să dispară din raza ei vizuală. Tati, care e doar al ei nu şi al meu.

Iar aici, dragul de Luca. Dacă ar fi avut un frate, probabil aşa ar fi fost.

Şi cea mai frumoasă fotografie a Irinei din August 2008 (până le primesc pe cele făcute cu Luca la 2 mai, pe dig - superbe!)

Două stele, cu vedere spre plajă

2008-08-12T14:07:00.001-07:00

Suntem aici de două săptămâni. Ei îi e dor de copiii de la grădi. Mie mi-e dor de liniştea mea, de casa mea, de cafeaua lui.
Ea s-a hotărât să-şi schimbe perdelele cele roşii cu unele mai albastre.
Îi e dor de Carolina şi de domnu' Nicu şi de doamna Gabi şi de Ovidiu şi de Alesia şi de Alexandre Noel.
De Luca nu-i e dor. Pe Luca l-a întâlnit şi aici, la mare. Cu el s-a jucat neaşteptat de frumos. Au înotat. Au mers la braţ pe promenada de la Mamaia. S-au stropit reciproc cu apa şi s-au împroşcat cu nisip. Au urcat pe o corabie de piraţi şi s-au fotografiat cu pălăria cu cap de mort.
Mă întreabă mereu când mergem acasă. La jucăriile ei. La tati! Când vine tati? Încă puţin, Irina, încă puţin.
- Când mergem?
- Imediat!
- De ce mai lucrezi acum, mami?
- Ca să pot să-ţi cumpăr vestuţa aia de înot.
- Când mi-o cumperi, mami? Dar un dulci când îmi iei? Azi nu mi-ai luat nici un dulci.
Nu-i place mirosul de alge putrede. Nici mie nu-mi place. Sunt zile în care marea nu e frumoasă, e ca o supa verde îngrozitor de puturoasă, imposibil de atins, abia dacă merită să o vezi în ochi. Dar sunt şi zile cu apa limpede, cu tot felul de castele de nisip şi scoici misterioase găsite la mal. A aflat că dacă mănâncă destui morcovi e posibil să vadă o sirenă. Şi chiar a găsit una pe un dig.
S-a împrietenit cu Apolodor, pinguinul. I-e dor de dragonelul ei cel verde, care sigur acum plânge după ea. Şi-i mai place şi povestea cu Sarea în bucate. Şi-a pierdut colacul cumpărat de tati. Azi l-a găsit, prin nu ştiu ce miracol, pe plajă.
Şi-n fiecare zi se întâmplă mici minuni.
- Mami, fă o vrajă cu ciocolată. Hai, încearcă. Uite, zicem împreună. Pocus, Pocus, Preparatus.
Şi cel mai important lucru, a învăţat răspunsul la întrebarea: De unde eşti tu?
- De la mine, de la Bucureşti.

Pe drumuri

2008-07-31T08:35:00.000-07:00

În seara asta plecăm din nou la mare. Mami la treabă, copilul la joacă. 2 săptămâni la Radiovacanţa!
Până ne stabilim cartierul general, vă rog aruncaţi o privire în galeria cu schiţele pentru Domnişoara Firicel şi ajutaţi-mă să aleg cea mai potrivită întruchipare.
Galeria este aici:
Şi n-o uitaţi nici pe Alesia.
Am stârnit valuri mari şi artiştii au donat obiecte minunate. Le puteţi vedea aici.
Pe curând!

Biblioteca Irinei 2

2008-07-26T04:19:00.000-07:00

Pentru că puiul mamei doarme şi tocmai i-am aranjat biblioteca,
m-am gândit să mai trec în revistă câteva titluri.

Angellina Balerina, editura Corint, 19,90 lei.
Mie nu-mi plac şoarecii. Nici hamsterii. Nici porcuşorii de Guineea. Nimic legat de şoareci nu-mi place şi asta cred că are de-a face cu faptul că în copilărie, fratele meu vitreg a prins un pui de şoricel şi mi l-a lăsat mie în grijă. Îl ţineam într-un borcan şi îl hrăneam cu bucăţele de brânză sărată, primită de la rudele de la ţară. Nu mai ştiu dacă a murit şoricelul ăla sau am încurcat-o amândoi, şi eu şi fratele meu din pricina lui, cert e că am o aversiune instinctivă faţă de animalele cu coadă rozalie. Nici Ratattouille nu mi-a plăcut.
Pe Angellina Balerina o avem în două versiuni: în română şi în engleză. În engleză am primit-o cadou de la Paula. În română, am primit-o cadou de la Ella. După ce i-am citit Irinei povestea balerinei cu codiţă, fetiţa mea a început să facă şi ea piruete. Când tati agăsit la ikea un şobolan gri de pluş şi l-a strecurat în coş, Irina s-a bucurat.
"Uite, mami a venit Angellina la noi! Hai să-i facem fustiţă!".
Ilustraţiile sunt blânde, textul e suficient de puţin cât să nu plictisească şi mai are şi morală. Le învaţă pe fetiţe să îşi ajute mămicile ca să poată merge la şcoala de balet. Nu ştiu ce i-ar putea învăţa pe băieţei.
Pe o scară de la 1 la 5 seria cu Angellina primeşte nota 3 doar pentru că mie nu îmi plac şoarecii.

Seria Prinţeselor cu Sclipici, editura Crişan, preţ mediu 10 RON (din câte îmi aduc aminte).
Perfectă pentru doi ani! Pagini groase, strălucitoare, frumos colorate, desene blânde, firul epic cam subţirel, dar la 2 ani nu trebuie mai mult.
Le citim în special când mami e foarte obosită şi ar cam sări peste lectură.
- Una mică, măi mami, uite-o p-asta cu sclipici, se miaună Mamzel Zuluf şi mă convinge, mai mult pentru că ştiu că durează puţin. Maxim 3 minute.
Acum îmi dau seama că nu le-am mai citit demult, ori le-a învăţat fetiţa mea pe dinafară, ori i se pare şi ei că nu-i mai vin.
Pe o scară de la 1 la 5, Prinţesele cu Sclipici (serie de 4) primesc nota 5. O bună investiţie.

Tot pentru 2 ani: Seria educativă tridimensională, de la aceeaşi editură, preţ 10 RON.
Irinei i-a plăcut în mod special cărticica despre forme şi culori. Textele nu-s grozave, dar cărţile îşi îndeplinesc rolul. Cea mai puţin fericită dintre toate mi s-a părut cea despre ceas. Poştaşul ăla are un program cam rigid. Dacă vreţi să-l învăţaţi pe copil ceasul, puteţi apela la alt produs similar, eu încă n-am găsit unul care să mă ajute.

Aceeaşi editură a scos seria zânelor tridimensionale, foarte apreciată de Irina.
Tot de aproximativ 10 lei.

Foarte frumos editate, fără greşeli, traducere fidelă originalului, decupajele nu-s spectaculoase dar sunt îngrijite. Au ceva mai mult text, deci se potrivesc pentru copii de ambele sexe dar să aibă minim 3 ani, părerea mea.
Pe o scară de la 1 la 5, Zânele iau nota 5. O investiţie excelentă.

Prietenii de la Cartea Copiilor ne-au trimis prin curier încă două titluri:
Winnie Melcuşorul cel Grăbit şi Şcoala Urşilor.

Cartea cu Winnie s-a potrivit la fix pentru că melcuşorul porneşte într-o călătorie spre mare. La mare i-am citit-o prima oară şi a ajutat-o să înţeleagă că nu e musai să ne grăbim să ajungem primii. E o bună investiţie, textele sunt plăcute, nici prea dense, nici prea sărace, lectura durează cam zece minute cu tot cu explicaţii. Merită banii.
Pe o scară de la 1 la 5, Winnie înţeleptul care se grăbeşte, dar se grăbeşte încet primeşte nota 5.

Şcoala Urşilor

Personajul principal este Jackie, năzdrăvana, cea mai micuţă dintre toţi ursuleţii de la Şcoala Urşilor. Jackie e un soi de Gică Contra. Pe Irina a amuzat-o ideea că nu toţi ursuleţii fac tot ce li se spune. Mă tem însă că Jackie nu e un bun exemplu. O fi năzdrăvană, dar face totul pe dos. Când ursuleţii fac lecţii, ea s-ar plimba. Când ursuleţii fac sport, ea nu vrea şi pace. Are însă inimă bună şi ştie să-i împace pe toţi cei din jur. Pe o scară de la 1 la 5, lui Jackie îi scădem nota la purtare. 4

Mama lui Luca mi-a recomandat seria Albumelor muzicale scoasă de Corint Junior.

Potrivită mai degrabă pentru vârste de peste 6 ani, seria povesteşte viaţa unor compozitori celebri şi oferă şi un disc muzical. Poate fi cumpărată la salariu, costă cam 29.90 şi copiii mai mici se pot bucura de muzică. Povestea în sine o vor aprecia probabil mai târziu. Nu ştiu ce conţine, în ce notă sunt scrise poveştile deci nu voi semnala decât ideea. Aşteptăm un review adevărat de la cine a deschis cartea şi a studiat textele.

Căutând un ilustrator pentru Firicel, am dat pe net de o referire la o ediţie de lux a Crăiesei Zăpezii, ilustrată de un rus.
Aşa de frumoase sunt desenele, aşa de minuţios executate, cum numai ruşii de la Căluţul cocoşat (după care încă plâng...) încoace au ştiut să o facă, încât e pe lista mea pentru Crăciun. Desenele pot fi admirate aici. Cartea costă în jur de 75 RON, merită însă toţi banii pentru că mi se spune că ilustraţiile reale sunt şi mai frumoase decât ce se vede pe net. Se găseşte la Cărtureşti, dacă aveţi noroc şi dacă nu m-a sunat pe mine prima băiatul ăla drăguţ care mi-a promis că mă sună imediat ce o aduc din depozit. Textul este în engleză, dar e ok. Cei mici se pot minuna de desene.
Pe o scară de la 1 la 5, Crăiasa Zăpezii ilustrată de Vladyslav Yerko, primeşte 10. O vreau. Pentru mine. Nu vă duceţi la Cărtureşti! E a mea!
(HINT: zice că mai la iarnă se mai importă.)

Am lăsat la urmă cea mai costisitoare serie de cărţi în care am investit o mulţime de bani, tot de dragul desenelor. Poveştile lui Shirley Barber editate de Flamingo GD. Preţul mediu al unei cărţi este de 17 RON. Ilustraţiile sunt frumoase, dar traducerea e plină de erori, textul are scăpări de tehnoredactare. Merită banii pentru desene şi cu indulgenţă aveţi grijă însă, pe coperta 3 sunt întotdeauna pozele cu coperţile celorlalte titluri din serie. Nu veţi scăpa, dacă le plac copiilor, va trebui să le luaţi pe toate.
Mai am şi alte cărţi de trecut în revistă dar nu vreau să vă plictisesc. Mai scriem peste încă o vreme.

Ochelari de lună

2008-07-25T02:29:00.000-07:00

Irina nu merge la McDonalds. Aproape niciodată. Nu zic niciodată, niciodată, pentru că ar fi o minciună sfruntată.
Prima oară a primit un Happy Meal la serbarea de Crăciun organizată de onor instituţia pentru care lucrez. A mestecat doi cartofiori prăjiţi şi atât i-a fost. Hamburgerul nu i s-a părut bun şi eu m-am bucurat.
După 7 luni, într-o seară de vară, pe când ne întorceam din celălalt capăt al oraşului de unde-l luasem pe tati de la serviciu, s-a auzit o voce de pe bancheta din spate.
- Eu n-am mâncat nimic azi.
Ora 23.00. În frigiderul nostru era relativ beznă pe motiv de deadline-uri combinate. Sătucul ăsta în care trăim, la ora 23, e ca şi mort. Asta dacă nu cauţi cluburi de striptease sau cine ştie ce joint în care se dă din cap şi din picioare, se etalează fiţe, şamd. Doar la cazinouri se poate mânca pe săturate şi pe gratis (în contul banilor pe care oricum o să-i pierzi) dar ceva ne spunea că nu primesc şi copii.
Ce ne facem?
- Şaorma?
- Neah.
- McDonalds?
- Parcă te rugasem să nu duci copilul la McDonalds, m-am zbârlit. Nu e nimic bun acolo. Pute. E scump şi prost. No way.
- Nu mai e nimic deschis.
- Da' mi-e foame, a continuat miorlăiala.
- Mergem acasa, oprim la non stop şi improvizăm noi ceva.
- Da' vreau la restauraaaant.
Ptii, drace, mare ne-a trebuit, acuma, intrarăm în hora asta, să jucăm deci.
- Bine, mergem la Mc. Dar să nu devină un obicei. Aţi înţeles?
- Haide, că o dată n-o fi foc.

Ne-am dus. Nu i-am luat happy meal, să nu se dedulcească la jucăriile alea odioase de plastic. A mâncat. I-a plăcut, am plecat, a supravieţuit experienţei fără nici o bubă... Toate bune şi frumoase. Cu trei zile în urmă, am retrăit scena. Noapte, maşină...
- Mie mi-e foaaaame, tati, pe cuvânt...
Am izbucnit în râs. Am cedat. N-o fi foc.
Ieri, dintr-o întâmplare cosmică, eu, Irina, Luca şi părinţii săi ne-am dus împreună la cumpărături, la Carrefour. Am reuşit cu greu să desprindem cărucioarele de care se ţineau amândoi cu mânuţele, ca să meargă deodată, cu promisiunea că după ce terminăm de cumpărat ce avem de cumpărat, ne vedem la un suc. Irina s-a prins că la hypermarket nişte doamne drăguţe te lasă să mănânci pe gratis, cu scobitoarea, bucăţele de tot soiul de chestii interzise de mama acasă. De aceea, brusc i se face foame. Şi foarte sete, dacă tot trecurăm pe lângă raftul cu sucuri. Vrea d-ăla cu pai. Nu d-ăla. Ălălalt. Ăla! Aşaaa, Mami, pe ăsta îl voiam. Asta nu m-a scutit totuşi de obligaţia de a-mi respecta promisiunea.
Aşa că, de dragul întâmplării, am ales să dăm curs invitaţiei graţioase a lui Luca, după următorul dialog:
- Ilina, melgi cu mine la Mec?
- Nu, eu vleau la lestaulant.
- Nu la lestaulant, la Mec.
Când sunt împreună, nici unul din ei nu-l spune pe R aşa că atât eu cât şi părinţii lui Luca ne străduim să corectăm pronunţia, evident, cu rezultate temporare şi irelevante.
Ne-am dus. O doamnă drăguţă, cum a văzut copiii a sărit cu gratuităţile obişnuite: Nişte ochelari ca ăia folosiţi la eclipsă, cu holograme în loc de lentilă, baloane în formă de săbii şi invitaţie la întâlnirea cu clovnul companiei.
Ne-am aşezat la masă, copiii şi-au ales jucăria din vitrină ("Eu îl vleau pe glăsanul ăla" "Şi eu!") s-au duelat apoi cu săbiile şi în cele din urmă au mâncat frumos, împărţindu-şi cu graţie cartofii, sosurile şi tot ce se mai putea da la schimb.
O plăcere să-i urmăreşti, mai ales când ştii bine că fraţi sau surori nu-s şanse să aibă copilul unic la părinţi. Ne-am despărţit cu greu.
Aş mai fi stat la poveşti cu mama lui Luca, am descoperit că avem afinităţi şi că până şi problemele noastre cu cei mici sunt cam aceleaşi. Copiii, la fel, s-ar fi luat reciproc acasă. Dar poate altădată, cine ştie.
Am ajuns acasă, am lăsat cumpărăturile şi am plecat să-l recuperăm pe soţul nostru.
Oricât m-am străduit să-i explic că tati e soţul meu şi ea n-are decât să-şi facă singură rost de altul, mai potrivit pentru ea, nu s-a lăsat. Ba e al meu! Nu e al tău. Ba da! Ba nu! E al nostu!
N-am insistat, am citit că e o etapă normală de dezvoltare şi acest debut al complexului Electra, mai ales că soţul nostru se topeşte de fiecare dată când mai aude câte o perlă de la Mamzel Zuluf.
Ajungem, mai scoate câteva vorbe de duh spre încântarea ultimilor rătăciţi prin redacţia minunatului ziar la care lucrează soţul nostru. Apoi, spre marea mea bucurie răutăcioasă, unul dintre ei s-a băgat singur în gura lupului atunci când a acceptat să-l ducem acasă.
- Da' să ştii că va trebui să-i faci conversaţie domnişoarei.
- Nici o problemă, am şi eu doi. Bine, acum sunt mari.
Bietul Gelu. Oare şi eu am să uit perioada de ce-urilor înlănţuite?
Şi-a făcut-o cu mâna lui. Irina i-a oferit o pereche din ochelarii cu holograme.
- Vai ce drăguţ, ce animale sunt astea?
- Nu ştiu, că eu n-am fost la grădina zoologică.
Pentru a depăşi momentul cu grădina zoologică, Gelu a-nceput să-i povestească o chestie fantastică despre o eclipsă de soare, încercând să transpună ideea de eclipsă în cuvinte potrivite pentru ce-şi amintea el că înseamnă copil de trei ani. Noi ne străduiam din răsputeri să nu râdem în hohote.
- ... Şi a venit cineva şi a acoperit soarele cu mâna...
- Cine a venit?
- Luna!
- De ţe?
- A zis: ia mai du-te şi tu la culcare, ce, doar tu să luminezi? Ia să luminez şi eu.
- De ţe?
- Că voia să se uite şi la ea oamenii ziua. Şi atunci, copiii, ca să se poată uita la soarele pe care îl acoperise luna cu mâna, au folosit nişte ochelari d-ăştia, cum ai şi tu, numai că erau special făcuţi ca să te uiţi cu ei la soare.
- Eu am şi ochelari de lună, dacă vrei să ştii.
- Serios?
- Şi unde i-ai pus, mămico? m-am băgat în vorbă, cu un zâmbet până la urechi
- I-am pus bine, că erau de ceară şi să nu se topească.
Şi pentru această cugetare adâncă, soţul nostru a dus-o încă o dată la McDonalds.
Iar eu n-am crâcnit. Pentru că aşa de frumoasă mi s-a părut mintea ei în seara asta, că n-am mai găsit nici un argument să mă bag în dragostea lor.
Şi ca să-mi fie seara şi mai frumoasă, când aşteptam să se întoarcă soţul de la vânătoarea de hamburgeri, am pus capul pe braţe pentru trei secunde. De-ajuns să mă vadă şi să sară ca arsă:
- Mami, de ce plângi?
- Nu plânge mama, iubito. Sunt doar obosită.
M-a mângâiat. Apoi a reînceput să ţopăie pe fotoliile atât de comode, în care ne place să ne scufundăm.
Nu ştiu pe unde şi-a lăsat Irina ochelarii de lună. Dar mă bucur că are imaginaţie. Soţul nostru ezită.
- Nu ştiu dacă să mă bucur că are imaginaţie sau să mă îngrijorez că minte.
Mama lui Luca spune că la vârsta asta copiii nu mint, inventează. E bine şi-aşa. Ochelari de lună! De ce nu?