Pilulele

Zen Chi

2008-07-25T14:24:00.007+03:00

S-a descoperit în cinci zile că Dunărea are ochii verzi la Severin şi în Serbia, mai ales dacă se lasă privită în toată tulburăciunea ei din dreptul unei tabule scrijelite cu îndârjire de romani, bărbaţi determinaţi care se scufundau cu tot cu lănci şi felurite dalte sub Dunăre şi profitau de pauzele de aer ca să se zgâiască la sfârcurile sirenelor dace. Din maşină am căscat gura şi am înghiţit Orşova şi capul lui Decebal până la Cazane. Am primit cheia de la graniţă de la un vameş foarte înalt şi foarte ochios pe care a trebuit să-l sărut pe gene ca să mă pot proiecta la Belgrad. Am trecut graniţa pe vârfuri şi m-am liniştit, fără ţigări, fără bere şi, mai ales, fără teama că I'll lull myself to sleep. Când am închis ochii am simţit că nu sunt prea bătrână pentru perfuzii cu ab4 şi m-am cazat în Fabrica de bere a Reginei Maria, de unde am chemat ploaia ca să îmi onduleze părul şi să pornesc de vineri cu o nouă identitate, femeia din care curge nisip şi fum pe o plajă pângărită din marea cea mai neagră a celor mai negre gânduri înfăşurate vreodată în ţigări.

Ceea ce pornisem să spun vrea să fie că Luisa se ghiceşte ca nume nelegitim al zeiţei răsfăţului şi somnului de după-amiază. Şi mai ales să spun că am aflat cum vreau să miros, otrăvitor, dar dulce, ca polenul de leandru, pur, să-l nască ploaia pe Grenouille ca să îmi prepare parfumul şi infuzia în căuşul palmei omului care zâmbeşte acum în dreapta mea.

mâine

2008-07-18T12:01:00.011+03:00

am contractat un mini-concediu.
l-am luat, el al meu, nu îl dau înapoi. îmi împachetez nişte bancnote într-un portofel şi mă duuuuuc că vreau să mă regăsesc cu un flashback absolut seducător în obiectivul de 70-300mm gen canon 400D, în timp ce ne cumpărăm bilete de skateboard spre Madrid. ca să nu mă găsească lumea care vrea de băut că am picat licenţa, plec înainte de răsărit, deghizată în ţigară de foi din care iese fum, că, femeie-inversă cum sunt, foc şi pară o să fie când mă întorc.

wii wiid

2008-07-15T23:55:00.001+03:00

În lumea celor care îndrăznesc să cuvânteze, poveştile se scriu neapărat în două priviri şi cu vârful degetelor, apăsat şi definitiv până se încurcă bujorii în iţele flirtului, iar zâmbetele se înroşesc pe la colţuri. Oamenii aceştia au mereu sclipici pe umeri, hârtii a patru scurte, aproape retezate şi soldaţi de plastic chinezesc în sertarele biroului, locuiesc în jilţul lui Moş Crăciun şi, când nu au stare, străbat agenţia în lung şi în lat şi pe scări şi în mansardă ca să se facă luntre-punte pe care eu nu pot să mă întind. Şi sunt oameni visători şi leneşi, le plac poveştile şi detaliile le rămân printre dinţi, crâcnesc când aud tocuri venind dinspre miazăzi şi nu ar mai vrea peşte uriaş la fiecare masă, momit numai de valurile telefonice. Uneori îşi scot cu toţii limbile şi măsoară temperatura aerului condiţionat; mereu trebuie să se dezbrace cineva sau să i se scoale cuiva, rareori rezistă până la final vizitatorii lumii de dedesubt şi atunci o fac cu cămăşile încheiate, bărbieriţi şi cu mâinile la spate.

Atât? Nu, oamenii de care vorbesc gândesc, mâzgâlesc, colorează, desenează cu stilouri cărora le cade cauciucul, răspund mereu la telefon şi strănută imposibil de fiecare dată când sunt chemaţi la tablă. Sau la tabel. Nu asta este important. De pus în ramă să fie tocmai cuprinsul oamenilor cumva şi calzi şi reci şi blonzi şi bruneţi şi cu ochii albaştri. Şi să nu scuip eu în sânul dimineţii în care m-am prins în joaca de-a punem banii în cutie ca să ne luăm Wii sau Wiid?

Lăcusta

2008-07-15T19:00:00.005+03:00

Mi-e aşa deplină viaţa încât o lăcustă pe tavă îmi mai lipsea. A avut ea grijă să îmi aducă aminte că dacă sar de pe un perete pe altul şi ţip de fericire nu înseamnă nimic, poate doar când o ascult pe bjork să am vreo scuză că nu mai ştiu de lume şi să mă văd piatră preţioasă scuipată de un peşte de diamant dintr-o oglindă crăpată de ruşinea dungilor de la slip. Lăcusta a plecat numai după ce am lovit-o peste picioare cu prosopul umed cu care am lustruit plaja şi a ţinut morţiş să mă anunţe că războiul nu se sfârşeşte aici - o viaţă avem de ţopăit şi eu şi ea - şi că mai bine mă antrenez la ambiguitate în opt minute cu andy warhol şi montez plăcuţa cu OPEN la poartă:

Rău, deci bine

2008-07-14T13:24:00.007+03:00

PE DRUM: M-am mutat pe un corp cu burtă, îmi plăcea cum bate soarele, făceam duş în buric, vorbeam puţin şi făceam multă mişcare, mâncam aluniţe şi pistrui avec creme brulee, până când am devenit prea grea, aproape incomodă. Am căzut de acolo, lovindu-mă în aortă, lăsând în urmă prea puţine amintiri distilate. Ceea ce e rău.

Or

PRIN PĂPUŞOI: eu am dat la un moment dat de un drum foarte drăguţ care pornea din hipotalamus şi se ducea undeva în orizontul inimii mele, care este, cum să spun cât mai politically correct, zglobiu. am plecat cam sfioasă, uitându-mă înapoi la cei care îmi făceau semne cu batiste din cauciuc lubrifiat. cred că îmi spuneau "te aşteptăm aici orice s-ar întâmpla" - ceea ce s-a adeverit câteva luni mai târziu, când m-am retras speriată şi am fugit cu spatele tot drumul înapoi până m-am împiedicat de vârfurile pantofilor lor.

când alerg cu spatele e nespus de trist, memoria se mişcă haotic, vertijurile mă fac să cred că sunt însărcinată, mirosurile şi imaginile se transformă în tricouri pe care mă încăpăţânez să nu le spăl şi în cărţi poştale lipite cu superglue de retina mea mioapă. cred că lacrimile se petrec aşa: amintirile sunt luminoase ca nişte panouri de casino şi încăpăţânate ca o fată de douăzeci de ani care crede că ştie multe lucruri - singure se ung cu lipici pe cristalin. lipiciul e incomod, mai întâi gâdilă, apoi enervează, ca la final să râcâie în spatele ochilor până se sparg digurile pârâiaşelor dulci-sărate din care se adapă imaginile.

începe mica furtună a neputinţei, care ia pe sus umbrele şosetelor şi scamele din buric, amestecă mirosul de paella cu cel de holeră şi dragostea se socoteşte cumva ridicoolă, caietul în care am început să scriu cu cretă colorată se dezintegrează, paginile se tăvălesc prin noroi, literele se sparg, cearşaful pluteşte deasupra capului, mă înfăşoară cu mireasma zilei de ieri şi cu bucăţi uriaşe de planuri seduse şi părăsite. vorbesc urât - pentru că eu nu ştiu să înjur - şi râd. niciodată tristeţea nu a mirosit mai delicat ca acum. reuşesc să adorm abia după ce sting focul pe care l-am aprins când am plecat la drum. e foarte linişte şi parfumul nu-mi ajunge să mă sufoc. Ceea ce e bine.

I know why people go insane

2008-07-10T11:15:00.004+03:00

Iulie este o lună urâcioasă, lipicioasă, fărâmicioasă, răutăcioasă. În iulie răguşesc, îmi crapă călcâiele, am alergie la prafuri şi descântece.
Iulie este ironic: se descompun trotuarele şi se toarnă mult ciment.
Iulie nu cumpără cărţi. În iulie nu mai vreau să mă tăvălesc cu Kafka, nici să-l văd pe Tom Waits.
În iulie am descoperit diferenţa dintre rewind şi moving on:

Efuzia

2008-07-07T17:24:00.005+03:00

O nouă abordare, foarte proaspătă şi foarte pertinentă, revoluţionară aş putea zice dacă nu ar fi bănuit-o înainte polonezii în infuzii cu fructe, acum o sută de ani omeneşti, a care se leagă cu o nouă abordare (pay attention people!) unui shot de vodcă este că aduce foarte fierbinte şi mai ales când vreau, cu o idilă dulce-acrişoară. Nu e clar, a? O dai pe gât, aprinde focul pe drumul spre stomac, unde îşi dă drumul cu pui de fluturi (da, nu mai inventăm metafore, FLUTURI). Fluturii îşi desfac picioarele şi se caţără pe ficat, pe inimă, înapoi pe faringe, dau petreceri cu buburuze pe limbă, flirtează cu amigdalele, hipnotizează neuronii, pe unii îi momesc cu orgasme-de-mestecat, îi leagă cu lanţuri de cuvinte lipicioase şi îi omoară cu snopuri de lumină care intră în ochi sub formă inimioare excitate. Apoi... mmm... apoi... ei, bine, fluturii îmbătrânesc, devin molii pisăloage care transpiră, le pute gura îngrozitor, le trosnesc picioarele, nu mai sunt în stare decât să sugă din degetul unui neuron, în fine, se prăbuşesc în stomac şi îşi aşteaptă cu gura deschisă moartea care, de obicei, vine sub forma unui alt shot de vodcă.

Femeia-limonadă

2008-07-04T18:55:00.002+03:00

Paharele nu fac laringită oricât de multă gheaţă aş îndesa în ele. Paharele nu ţipă dacă "e prea rece". Buza paharelor nu se înroşeşte de la ceaiul de tei cu lămâie. Paharele nu strănută, nu se încreţesc atunci când le spăl, nu au nevoie de uleiuri şi creme cu factor de protecţie - paharele mele nu au cunoscut niciodată vreo ultravioletă. Paharele nu se sparg de ciudă când pun flori în ele sau castane uscate. Paharele stau pe capul oricui, dar mai ales pe cărţi, pe boxe şi lângă piciorul scaunului. Paharele nu vomită, se răstoarnă sau se ciobesc şi atunci înseamnă că sunt foarte nefericite. Eu sunt nefericită când nu-mi dau seama la timp că trebuie să ţin şedinţe mai dese în care să le povestesc paharelor mele, cu vocea răguşită, despre cât de frumos este să fii pahar cu limonadă în loc de femeie cu laringită.

Invertor

2008-06-24T21:30:00.008+03:00

De câteva ore am senzaţia că o să-mi fac oracol. Am coborât în librărie să caut caiete pentru oracole, dar gospodina din mine a zis că prepară ea hârtia, şi-a scos şorţuleţul pătat cu cafea şi, imediat după ce şi-a împletit părul într-o coadă până la tălpi, m-a trimis după frunze, tei putred, buline de buburuze şi sfoară obişnuită cu care se leagă cărnurile afumate în poduri. Pentru că voiam să mă întorc la timp ca să-mi visez alesul, făceam jogging pe borduri, privind mostrele de frunze din vitrine – aveam să cumpăr la întoarcere - şi mă păzeam de buburuzele care se lipeau de degete şi nu mai voiau să zboare oricât le-aş fi cântat de ducă. În urma mea venea Moş Crăciun pe un scuter oldies but goldies, mi-a aruncat din mers un sac cu tei putred şi mi-a făcut semn să nu-l mai aştept la iarnă. Sacul era greu, abia puteam să-l car la gât. Am scos din el toate ceasurile care au ticăit luna asta în mine şi un teanc de maculatură legată cu sfoară obişnuită. Pentru că strânsesem deja frunzele, bulinele, teiul şi sfoara, şi nu trecusem la nivelul următor, am extras dintr-o fantezie mai veche un glonte coclit pe care mi l-am înfipt în inimă ca să mă pun la încercare. Şi-atunci am vorbit pentru prima oară în episodul ăsta: „Nu intră!” Inima prinsese o pojghiţă de mândrie care se întărise în ultimele zile mai ceva ca Trenta Pizza, iar glontele, văzusem atunci, era bont. M-am resemnat în poala unui bătrânel care se odihnea pe un curcubeu şi am început să formulez primele întrebări pentru oracol:

1. De unde vine paranoia atunci când vine?
2. Paranoia se tratează cu pilule? Exemplificaţi.
3. Teorii şi personalităţi paranoice (câte două la alegere).
4. Retorica paranoiei.
5. Poţi să-i dai send to morţii măsii? Argumentaţi.

Crâmpei de duminică

2008-06-22T19:58:00.007+03:00

Cu două seri înainte de marea adunare a pinguinilor Adelie din ţinutul Leului care păzeşte cele zece pietre preţioase din care se construieşte cuibul cel mai de nedărâmat, am ieşit din cortul pe care îl ridicasem cu o seară înainte pe un mal oarecare şi îngheţat al Antarcticii, îmbrăcată cu opt fuste albe şi un hanorac cu Kinder Delice. Le-am întrebat pe fetele care dormiseră cu mine dacă nu vor o îngheţată, ce aromă, ce culoare şi să se grăbească abitir că pe cer doi sori negri se aleargă cu două găleţi cu gheaţă. Amândouă au vrut bere brewed with passion for quality şi mi-au ţipat să închid uşa la cort că intră soarele şi li se înnegresc gleznele. Aveau de gând să-şi cumpere umbreluţe, dar cum am ajuns prea târziu la aeroport, nu am mai avut bani nici măcar de pungi pentru gheaţă.

Aşa că eu am mâncat toată îngheţata cât am stat de vorbă cu o focă amnezică, nu ştia dacă să înoate sau să zboare, şi m-am întors la cort cu un trailer de ridicat pe youtube şi cu ideea genială de a mă apuca de citit. Manolo Blahnik nu a fost de acord, mi-a pus o piedică scurtă, mi-am ţinut echilibrul fix deasupra capului, dar m-am împiedicat de un cub de gheaţă adus în cioc de un soi de barză cu guler de vulpe, am înghiţit zăpada care îmi ajunsese până la nări şi m-am dat cu capul de ceasul morţii agăţat în spatele cortului: "ok, ok, sex la cinematograf în grup de şase cu tot cu oraş şi cu flori de pânză în piept şi stilleto în călcâie". Manolo părea satisfăcut, Sarah stătea în genunchi în faţa lui şi-i aranja cureaua. Au ieşit fetele din cort şi m-au împins până în faţa uşilor rotitoare care păreau să nu ducă nicăieri, dar mai ales la mall.

Asta e, am zis-o!

Dolce far Niente

2008-06-16T23:12:00.011+03:00

Colecţia vară-noapte

Când citesc pentru ca să ştiu când mă întreabă unii oameni pentru ca să-mi dea note peste şase pentru ca să pot pleca la Amsterdam pentru ca să fac master despre cum se comportă alţi oameni peste tot, dar mai ales între ei, se întâmplă că tot universul meu conspiră timid la bunăstarea mea. Să vorbesc puţin despre bunăstare sau bună stare, care între cei patru pereţi ai camerei în care citesc, înseamnă starea perfectă pentru a sta locului fără a mânca de zece ori într-o oră, fără a spăla perdele, a călca batistele vecinei, a număra hulubii de pe antena de satelit, sunt sigură că se înţelege despre ce vorbesc, aşa că voi pune punct.

Cameră cu patru pereţi, un catwalk încropit din două mii de pagini scrise la tipografie, VIP-uri: patru cărţi suple şi un marker fosforescent. Pe canapea, eu deschid cărţile, fruntea mi se lăţeşte brusc, în ochi se aprind două torţe din ceară parfumată, lobul occipital se îmbrânceşte cu lobul temporal, fiecare vrea să fie primul care face dragoste cu frazele interminabile şi clasificările chiar din capitolul întâi. Ceva crapă. Un scâncet şi o pocnitură urcă pe şira spinării, ducând după ei o lingură de măduvă. Îmi dau să gust, pregătesc un brunch sub maiou, s-au gândit că mi-ar prinde bine o pauză. Mi se face sete şi imediat somn. Două scobitori cu Parkinson coboară din dreptul pleoapelor ca să susţină colţurile gurii. Casc. Sfidez toate muştele şi furnicile cu aripi care îşi dau startul chiar acum de pe marginea ferestrei. Închid gura şi ochii şi două pânze de păianjeni s-au ţesut în urechi cât ai zice "publicitate". Douăzeci de neuroni ucişi în weekend cu bere brună dansează contemporan pe sânii unei amintiri de acum o săptămână când nu mă durea nimic. Unghiile dau iama prin păr şi părul se fâstâceşte. Literele aplaudă cu ropote, cu tropote, cu trompete, cu pensete! Cât de frumos! Apare şi lenea în rochie de mireasă, defilează chiar acum în aerul din camera în care eu fac master la Amsterdam despre cum se comportă oamenii de peste tot, dar mai ales între ei, pentru ca să iau note peste şase de la unii oameni care mă întreabă pentru ca să ştie dacă citesc.

Poză cu noi la plajă

2008-06-12T16:00:00.003+03:00

Meteahna mea din joia dinainte de vinerea în care nu plec la mare, atunci când e soare chiar şi în trenul cu aer condiţionat care nu ştie să fluiere, este să mănânc căpşuni cu iaurt numa’ bun şi zahăr dintr-un castron ca o pălărie de porţelan creţ, în vreme ce citesc dintr-o carte foarte importantă, o pagină în care este scris „limbă” de douăsprezece ori... aşa... meteahna mea, ziceam, este că mă închipui dormind în nisip, cu nasul mototolit în părul de pe mână al singurului om din lumea asta care poate să alerge din bucătărie până în balcon în jumătate de secundă, meteahnă dealtfel explicată în sesiuni de hipnoză scriitoricească de Marquez, pe care l-am cazat la mine în balcon pentru că fumează foarte mult, mai ales fără filtru, şi de fratele meu în şedinţe scurte de telepatie sangvină, aducându-mi aminte că m-a abandonat temporar într-un dormitor al desfrâului intelectual, căci, vedeţi voi, meteahna asta a mea nu are nici măcar o crustă de fantezie erotică: e doar nisip care curge din urechi, apă de la robinet şi costum de baie sfinţit cu tantum rosa.

Bgdn

2008-06-11T14:24:00.005+03:00

Deasupra, acolo, da, da, este o melodie, pe care o s-o asculţi ca să înţelegi cum se mişcă o stea îndrăgostită.

Dedesubt, este un text scris cu unghii de sticlă. Nu vezi nimic, dar dacă pui degetul, poţi să simţi cum se aburesc propoziţiile. Ceeeee? Uite o inimă mioapă s-a trezit de dimineaţă ca să gătească tort de mere de la cofetărie şi să scrie o carte, pe care s-a semnat Max Frisch, în timp ce o gură udă toată s-a prăvălit într-un pahar cu suc de mango şi murmură patru consoane, cât de curând are audiţie pentru un film de lung şi drag metraj. În pat doarme o inimă pistruiată, gura udă toată intră în cameră şi începe să cânte la mulţi ani, da' nu foarte mult că se sting lumânările şi dorinţa o zbugheşte pe sub uşă. Se aburesc geamurile de la caramelul de pe tort, cifra 8 dansează cu cifra 2 şi inimile coboară cu liftul direct la metrou, unde tipul din videoclip cerşeşte hop-hop bănuţi de ciocolată cu marţipan.

Marea roşie şi lămâile hipnotizate

2008-06-08T19:38:00.004+03:00

Pentru că la nici 18 kilometri de aici au răbufnit râurile cu şampanie, m-am întins goală în pat cu palmele la ochi, numărând ursuleţi koala. Am levitat câteva secunde deasupra aşternuturilor ude ca să cobor ca o pană pe buricul Jennei Jameson pe un şezlong din vată de zahăr. M-a oprit un turc chel, proprietarul plajei, care vorbea limba rusă şi ţinea o coadă de şopârlă între dinţi. Îmi cerea să nu folosesc mierea pe post de loţiune de plajă şi, mai ales, să nu hipnotizez lămâile care atârnau deasupra capului meu. Din când în când scotea coada de şopârlă dintre buze şi gesticula ca şi când ar fi ţinut între degete o pipă. Cu mine erau Anca, pe care o puteam auzi cum haşurează proiecte imobiliare pe hârtie creponată, şi încă o fată care îmi număra aluniţele şi plângea de câte ori dădea peste o vânătaie.

- Domnule Vladimir, trebuie să ştiţi că lămâile se coc mai repede atunci când sunt hipnotizate. Dacă izbutesc să le coc pe toate până deseară, trebuie să mă scutiţi de chiria şezlongurilor, i-am zis turcului, în vreme ce lingeam mierea de pe un deget.
- 2 euro şi 53 de cenţi, urlă Vladimir şi lămâile începură să vibreze, fiecare pe crenguţa ei.
- 2 lămâi şi 35 de cenţi, domnule Vladimir! Nici un sâmbure în plus!

De unde ştia turcul că găsisem cu o seară în urmă 2 euro şi 53 de cenţi într-o cutie de pantofi? L-am privit cum se depărtează, stâlcindu-şi limba în literele chirilice. Ne aştepta pe toate trei la bar, de îndată ce soarele avea să apună. M-am întors la hipnoza lămâilor, numai că, între timp, crescuseră mai mari decât portocalele roşii. Până să deschid umbrela, le-au pocnit cojile şi s-a pornit o ploaie rozalie, dulce-acrişoară ca un ceai de măceşe, care a săpat un şanţ în nisip până în dreptul mării, înlocuind apa sărată cu sangria.

- Ce-ai făcut, nefret edilen? Nenorocito! Afară de pe plaja mea! La Polul Nord! La Polul Nord cu voi!
- Dar, Vladimir, uite ce culoare! Ca obrajii de fecioară, plaja gurilor fierbinţi şi a mândrelor burice pline cu nisip! Câte minţi năucite, câte orgii subacvatice şi peşti acrişori şi sirene bete, cu cozile crăpate, numai să vezi!
Probabil mă ameţise ploaia lămâilor, nu mă mai recunoşteam vorbind, aşa că am tăcut şi l-am lăsat pe Vladimir să se apropie cu ochii roşii ca marea şi să-mi toarne miere în ureche, în timp ce ţipa ca un lunatec: LA POLUL NORD!!!

De aici tot ce îmi amintesc e că ne-am urcat toate trei într-un ghiveci-lift cu trei-fraţi-pătaţi, ştiam că o să ajungem la ultimul etaj şi că acolo nu sunt nici calorifere, nici aparate de aer condiţionat. Ne-am aprins câte o ţigară şi am început să fumăm ca turcul la bar, ghiveciul s-a umplut de fum ca o saună uscată, ne-am dezbrăcat şi ne-am şters şters broboanele de pe frunte cu petale mov, când am auzit-o pe Anca:

- Eu pot să plec? Am de terminat proiectul pentru mâine!
- Nici eu nu mai stau mult, tre’ să mă trezesc şi să citesc ceva...

Altfel spus

2008-06-06T10:29:00.003+03:00

Pe scaun şi casc.
Casc şi-mi cad din gură perle de cultură, dospite sub limbă.
Limbă aromatizată cu gumă de mestecat şi irish cream tea, ca şi cum cumru cartof cu spanac nici nu a existat la micul dejun.
Micul dejun este atunci când caşti gura şi primeşti.
Primeşti doar pe jumătate dacă s-a făcut deja ora nouă.
Nouă ni se părea aseară că the police spionează îndrăgostiţii din borcane cu dulceaţă de tei.
Tei să mănânc până încep să-mi iasă fluturi pe gură.
Iar gură.
Gură să casc şi fum să alung departe de pleoapele care caută orice motiv ca să-mi explice că somn am.
Am impresia ca e luni.

Patul

2008-06-03T16:17:00.001+03:00

Patul se sprijină dârz de peretele pe care Ana fratelui meu a lipit pagini din revistele pentru adolescente într-un weekend în care i-am lăsat singuri, cu frigiderul gol, dar cu cearşafuri proaspăt spălate. Privit din uşă, patul arată ca o bucată de săpun de casă, dreptunghiular, mirosind a uleiuri curioase, a răşini şi tulpini culese de pe cine ştie ce câmpuri sălbatice. Bineînţeles că patul nu miroase a ulei, ci a cămăşile tuturor bunicilor care nu au apucat maşinile de spălat automate şi, uneori, a drum de ţară pe care treci în goană cu maşina 4x4. Şi pe calea Mihai Bravu se trece în goana a câte patru roţi care vântură praful, îl ridică în rotocoale uriaşe până la etajul şase şi-l opintesc pe balcon, apoi pe fereastră direct în casă, de unde îşi alege, după criterii prestabilite ce ţin de poziţia soarelui, pătrarul lunii şi curentul de pe hol, un raft de bibliotecă, covoarele, noptiera, biroul sau patul. Ai zice că doi uriaşi cu probleme de sănătate, dar mai ales de bătrâneţe, s-au aşezat în patru labe, unul lângă celălalt, uitându-se fix în perete şi s-au lăsat legaţi între ei cu arcuri şi frânghii din mătase de porumb, ca mai la urmă să fie închişi într-un ţarc de lemn ca într-o ladă cu nisip pentru pisici şi acoperiţi cu o pânză odioasă. Materialul care îmbracă saltele, ca mai toate pânzele paturilor făcute până în ’85, are calitatea inutilă de a păstra intacte imprimeurile cu flori şi crenguţe de cireş ca nişte petale presate în dicţionarele de limba rusă.

Am încercat să-l întorc ca pe ceasul bunicului, dar la fel ca ceasul a ajuns după numai câteva zile la poziţia iniţială, lipit de perete, ruşinat parcă de bătrâneţea sa. Aşa că am făcut ce se fereşte o femeie să facă, mi-am cumpărat frânghii adevărate, lipici şi un cleşte, l-am întors cu fundul în sus, chinuind, de data asta cu fratele meu, arcurile transformate în adevărate arme albe, circulare, spiraloide sau, din contră, în cordoane de metal moale ca o plastilină nedescoperită nici măcar de musulmani. Încăpăţânarea mea n-a ţinut mult, mai ales că fratele meu începuse să dea semne că începe meciul. Aşa că i-am adus saltele cu dungi colorate, o pătură aspră primită de tata de la o unitate militară din Brăila şi cearşafuri lungi care să-i acopere picioarele. Aş putea să vorbesc până mâine despre materiale, culori şi clame de păr ce se pierd sub pătură, dar uite că am ajuns la zece fraze şi încă n-am pomenit de cum se doarme în pat.

Când mă urc în el, arcurile îşi dau drumul! Se lungesc ca nişte râme spânzurate de crengi şi îşi dau drumul cu scârţâituri prelungi, răsfăţate. Unde mai pui că, de câte ori mă întorc de pe o parte pe alta, cearşaful se strânge în mijloc, între cele două saltele cu dungi, trăgând după el cele cinci perne şi o jucărie de pluş care n-a mai coborât din pat de când s-a întors din excursia de la Balchik. Când suntem doi, patul o ia razna, pare că cere ajutor, arcurile scâncesc, iartă-ne, nu mai facem, saltelele leşină şi se preling lângă pat, transpirate, istovite şi au frisoane sub cearşafurile fierbinţi. Uneori ţip şi eu, mai mult ca să le ţin hangul, decât ca să le sperii. Apoi tăcere. Şi adormim.

Într-un pat ca ăsta nu pot decât să visez că alerg pe dealuri după arcuri cu aripi de albină, că înot într-un cazan în care fierb nişte feţe de pernă sau că doctorul nu poate să-mi dea rezultatul analizelor pentru că ia masa pe o colină, cu patru asistente în uniforme cu dungi.

În pace

2008-06-02T18:15:00.005+03:00

Mereu este un om cu mine în casă, chiar şi atunci când încui uşa de două ori. Omul drag adoarme lângă mine, pe jumătate gol, pe jumătate ud, sforăie şi se trezeşte din senin ca să-mi spună că a visat broscuţe cu ochi de aur.

Când omul drag pleacă, cearşafurile se schimonosesc printre perne, ceasurile sunt leneşe, nu curge decât apă fierbinte şi aerul clocoteşte, ţigările sunt de două ori mai scurte, iar muzica plângăcioasă.

Atunci intră pe fereastră un om-prieten-de-demult, aduce cu el caietele de fizică şi scuzele penibile de la ora de educaţie plastică din liceu, se uită pierdut prin cameră, l-a năucit sfiala cimentului care curge printre şinele de tramvai ca o pastă de fondant grunjos între două foi de napolitane. Omul-prieten-de-demult se apropie rapid de mine, numai că se împiedică de albumul de fotografii, îi cade casca de motociclist din mână şi rămâne întins pe spate ca o cămaşă aruncată pe margine de canapea. Mă sâsâie de pe podea, ca din penultima bancă, la orele de limba română, „Sssstrivesssste corola de minuni a lumii, Ladysssstarlight!” Nu-l bag în seamă, s-a dus joaca odată cu toca furată din cancelarie. Se aude o bufnitură, apoi un vârcolac care cască şi în trei minute omul-prieten-de-demult dispare între două fotografii de la balul de absolvire din liceu.

Mi-a fost greu să recunosc, nu pot să decupez fantome din fotografii color doar ca să îmi împart noaptea cu un om-prieten-de-demult care a plecat pentru totdeauna fără să-şi ia rămas bun.

Sufrageria de creaţie

2008-05-26T17:34:00.005+03:00

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o de tavan săptămâna trecută. Când am văzut-o prima dată m-am gândit că e un balansoar în care o să-mi odihnesc pleoapele şi o să-mi legăn cuvintele, lenevind pe banca de lemn din interior ca pe patul cu saltea de fân pe care nu am dormit niciodată, dar la care am visat în nenumărate veri când mă culca bunica în aşternuturi apretate, cu geamul deschis ca să aud greierii.

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o în tavan săptămâna trecută. Mi-au dat sâmburi de cireşe fierte şi apă caldă, strânsă după ploaia de sâmbătă, de undeva de la poalele curcubeului care săpa la temelia celui mai vizitat spital de boli contagioase. M-a cuprins febra de îndată ce mi-am dat seama că balansoarul e o cuşcă şi că scârţâie îngrozitor, iar din balamalele uriaşe curge sirop de rugină chiar pe vârfurile pantofilor mei. M-am descălţat şi i-am aruncat în Doi Oameni care se uitau în monitoare. Nu s-a clintit nici unul. Nu au scos o vorbă.

Mi-am privit degetele, toate degetele, unghiile, toate unghiile, mi-am pus căştile şi am început să ascult Vacaciones en Chile. Colivia devenea din ce în ce mai strâmtă. Pe la ora patru deja îmi ieşise nasul printre gratii, iar ochelarii se blocaseră între două stinghii, obligându-mă să privesc doar înainte, în monitorul cu professional picture effect. Într-un document word deschis la pagina nouă, diacriticele făceau pillates, după cum le cânta winampul; punctul se iubea cu virgula sub spacebar, iar parantezele se desfăceau în aşa hal încât litera X s-a triplat la fiecare paragraf. În footnote, fără niciun fel de steluţă (se strânseseră bisericuţe în header ca să vadă mai bine ce se întâmplă în pagină), scria: ATEN]IE, IUBIRE! Tastatura era setată pe english united kindom, iar butonul delete îşi dăduse demisia cu câteva ore în urmă, convingându-i pe insert şi pe backspace să se mute cu el într-o multinaţională de dans contemporan şi creativ ca dubluri pentru ligamente de tastatură.

La ora cinci şi douăzeci am apucat gratiile între pumni şi am început să trag de ele ca nebuna, smucindu-le de parcă venise sfârşitul lumii sau măcar săptămâna de reduceri la Mango. Doi Oameni erau la fel de înfipţi în scaunele lor, cu mâinile făcute căuş pentru mouse. M-am dezbrăcat de caracter, l-am izbit de câteva ori de uşa coliviei, l-am muşcat cu poftă până l-am făcut firmituri şi am început să-l mănânc, fără să mă ating de sâmburii de cireşe sau de apa de curcubeu. Până la şase şi jumătate eram iar eu, iar colivia devenise casă din hârtie creponată. M-am aşezat în faţa monitorului, mi-am scos portavocea din sertarul biroului şi am început să strig la literele din pagină, înjurând ca băieţii cu maiouri de pe strada Poteraşi. Undeva, în spatele meu, Gargamel îmbrăcat în costum Prada vomita în poşetă discursul de dimineaţă, avea vertijuri şi vedenii monocrome şi nici măcar nu începuse să regrete că agăţase colivia fix în mijlocul sufrageriei de creaţie.

4:55

2008-05-24T11:15:00.008+03:00

M-am trezit cu picioarele în tavan, lângă Ella Fitzgerald îmbrăcată în costum de baie, care a început să-mi cânte până s-a deschis uşa de la balcon şi au luat foc toate ţigările. S-a umplut camera de fum şi scrum. Îmi căutam în zadar jumătatea prin cearşafuri când Lady Ella s-a oprit la So hush little baby, don’t you cry şi mi-a zis: Trebuie să mă ierţi, dragă, Louis Armstrong e plecat la o filmare.

Louis Armstrong & Ella Fitzgerald - Summertime

Eiland

2008-05-20T13:50:00.005+03:00

M-am întors pentru a şasea, şaptea oară acolo. O vizitam mai ales iarna şi toamna târziu, când apa e liniştită şi luna atât de mică încât nu vezi broaştele care sar de pe mal. Adevărul e că insula arată ca o tigaie cu coadă (din cele în care se prăjesc în smoală trotuarele) care pluteşte pe un lac; a prins cruste negricioase de asfalt – potecile mărginite de bănci cu spătar şi coşuri de gunoi înguste în care sticlele de Salitos joacă twister cu cele de Nestea.

Vara, şi asta am aflat abia aseară, coboară din paradis sălcii cu plete de ciocolată cu fistic şi corcoduşi cu ţepi de Hubba Bubba în care se aleargă şopârle de jeleu. În afară de noi (trei băieţi şi o fată), nu sunt oameni şi nici nu prea se aud lucruri pe insulă. Ce-i drept se vorbeşte mult şi prost, de cele mai multe ori despre cum n-ar trebui să mergi în patru labe pe marginea lacului ca să nu şifonezi iarba sau despre cum Colt ar putea fi nume irlandez, sinonimul pentru un oarecare George din Brăila. O singură dată am auzit vorbindu-se despre fizică, se rezolva problema căderii mele de pe cel mai mare zgârie-nor i din America Latină, la greutatea mea de 58 şi înălţimea de aproape 170, de aflat timpul, vai, timpul stă în loc pe insulă! De fapt, uneori am impresia că nu am plecat niciodată de acolo, că stăm cu toţii turceşte pe rădăcinile crescute din apă şi fumăm cu pretenţii de filosofi, invocând soarele mic din brichetă şi înghiţind porţia de ameţeală printre sughiţuri care se sfârşesc cu lacrimi de râs.

Pe insulă e întotdeauna luna care îşi scaldă rotunjimile în lac şi intră în vorbă, de fiecare dată numai cu mine, imediat după ce mi se termină apa din sticlă, şi mă întreabă mai ales despre pământul de sub picioarele mele. Cine îl învârte? Ce este echilibrul? Cum e să ai picioare? Cum ar fi să ai doar genunchi? Nu-ţi sufli nasul? Nu eşti prea subţire îmbrăcată? De ce nu ţi-ai lăsat dorul acasă? Şi sunt multe întrebări, aşa de multe că mă apucă atacurile de dor. Înghit două pilule cu paracetamol ca să domolesc tremuratul şi mă adăpostesc sub pietre cu ţigara în gură, stârnind viermii şi larvele lor grăsune. Şi-atunci se întâmplă: luna îşi face gargară cu apa din lac, plescăie şi îmi suge lobul urechii până îmi pocnesc sfârcurile. Se porneşte vântul prin iarbă şi luna aleargă năucă de partea celaltă a norilor, mă lasă în întuneric doar cu sclipirea din ochi. Ies de sub piatră odată cu fumul din ţigară şi cu o şoaptă îngrijorată, a plecat? Începe răcoarea, cămaşa e prea subţire, iar braţele care ţin de frig nu au învăţat încă să cadă din senin pe insulă. Luna nu mai este, nu mai sunt nici eu, mi-a rămas doar nasul pe o creangă de salcie, săracul, înfofolit în şerveţele fără parfum, bâiguind în legea lui despre vremea de pe lună.

Şi ajung acasă, unde mă iau în primire vocile din mintea mea, vorbesc foarte tare, nici nu-mi dau seama dacă mă ceartă, fac eforturi să se sincronizeze şi mă întreabă sec: ce legătură are răceala cu luna?

Nirvana

2008-05-19T17:50:00.003+03:00

Nu ştiu dacă aţi observat, dar a venit vremea ca fetele mioape să-şi dea jos ochelarii şi să se îmbrace în rochii lungi până la glezne sau până la genunchi. Rochiile se cumpără din buticuri dosite de tocurile cui de pe Calea Victoriei, de la croitorese care ţes pânza din aripi de furnici şi pene de guguştiuci hrăniţi cu dulceaţă de tei de bătrânii care se uită la filme în grădinile cu pat de la Sala Palatului. Bătrânii spun că rochiile înmoaie inima oricărei mame şi că pot fi ridicate până în dreptul coapselor, discret şi aproape cuviincios la orice colţ de stradă, de singura mână din oraşul ăsta care îmblânzeşte aluniţele şi încinge pielea udă. Singura mână nu spune nimic pentru că e ocupată să repete alfabetul cu gura deschisă care s-a oprit la prima vocală.

Shhh

2008-05-19T09:34:00.004+03:00

Mi-am dat seama că din cauza la facturile de curent neplătite mi s-a stins aura şi am răcit la 32 de grade, sub plapumă, chiar în clipa în care, mâncând paella, am văzut cum intră pe uşă o orchestră de şerveţele care cântau un cover după şlagărul ăsta:

Haisa

2008-05-15T10:14:00.004+03:00

Hai să nu ne bosuflăm că ne-am trezit la şapte fără zece, că n-am mâncat micul dejun, că părul s-a transformat peste noapte în perie de spălat sticlele, că ne-am înghesuit patruzeci de minute în metrou, că ne-au strivit uşile liftului, că secretara de anul patru a avut o problemă şi nu a putut ajunge la serviciu, că altă secretară ne-a investit cu impertinenţă şi tupeu, că n-am rezolvat nimic cu toate că ne-am trezit cu drag şi spor de schimbat lumea interioară.

Hai mai bine să ne bucurăm că încă purtăm mâneci lungi, că avem şi ceai şi cafea şi suc de vişine, că funcţionează imprimanta, că mâine e deja weekend, că doi băieţi dragi au gătit mazăre cu pui şi că ne este dor în fiecare zi de pupici pistruiaţi.

Excuse me while I kiss the sky

2008-05-14T15:26:00.006+03:00

Într-una din zilele de miercuri o să mă aşez pe toate scaunele şi o să beau din toate cănile cu ceai verde câteva guri cu care o să ud florile din sala de şedinţe şi de întruniri. Odată cu setea o să vină somnul de amiază pe care aş vrea să-l mai prind o dată până ies la pensie, somnul de miercuri, să zicem, de la ora paisprezece, când briefurile sunt doldora de promoţii şi inaugurări de magazine.

Ochii se închid cu lene de pisică, iar degetele se pipăie cu butoanele de la tastatură şi îmi proiectează pe burtă un film de scurt metraj cu guri care râd şi se pupă o dată la cinci minute, umezesc umerii cu febră musculară şi coboară spre tălpi ca să le întrebe de ce au degetele atât de strâmbe. Tălpile nu ştiu să răspundă, se freacă una de alta şi buricul o ia din loc ca un titirez tras de o sfoară din gumă de mestecat. Doi fluturi ieşiti din urechi îşi spală aripile cu salivă, devin albinoşi excentrici, fără mustăţi, chiar şi fără polen pe şira spinării de mătase. Îşi dau drumul pe sănii de piele moartă şi se opresc pe genunchi, acoperind toate cicatricile. Din gură începe să curgă cafea peste aluniţe, pistruii au atacuri de panică, se îmbulzesc pe sfârcuri şi construiesc turnuri babel lipite cu picături de sudoare. Pe nas, proptită în cap, e Bjork care cântă Oceania, într-o limbă pe care nici gărgăriţele cu ochelari din emisfera stângă nu o cunosc. Din nări ies note muzicale ca aburii iuţi de saramură şi chitara lui Jimi Hendrix care începe să vibreze atât de tare că se pornesc inundaţii din fire de păr. Bjork se opreşte din cântat, urcă pe frunte, se înveleşte cu bretonul şi-mi şopteşte: Excuse me while I kiss the sky.

Prea zicerea zilei de luni

2008-05-12T17:13:00.006+03:00

Dacă aş număra nopţile în care am adormit gâfâind şi bâiguind despre oameni care se îndrăgostesc forever and ever, aş zice că bărbatul ăsta de-mi zâmbeşte de sub cearşaf, din tavan sau de la o masă cocoţată pe terasa unei case vechi, nu o să se dea jos de pe pieptul meu până nu mă aude spunând te iubesc. Oboseala nu mai e ediţie specială, în direct, a devenit serialul în care îmi port cearcănele ca pe nişte cercei extravaganţi. Un serial românesc, cu două personaje, mult dialog, dar fără onomatopee spaniole. Aşa se face că toate melodiile sunt scrise pentru mine şi cântate de singura gură care mă muşcă de umeri şi îmi sărută degetele. Coapsele miros a marţipan chiar şi atunci când le frec cu spumă de cireşe. Nu am ce face, mă scufund într-o gură flămândă ca într-o mlaştină de dulceaţă, alunec uşor spre un pat atât de îngust, încât visez bidimensional. Bi, adică doi. Amândoi, vreau să spun. Iar când ajung acolo, promit să vă trimit ceva dulce, ţigări şi câte o cupă de şampanie din care o să beţi şi o să vă simţiţi atât de fericiţi, încât o zi întreagă în loc de propoziţii interogative şi afirmative o să spuneţi: te iubesc!