amalia niţă

Omul, prietenul câinelui de pluş

2009-07-10T19:53:00.000-07:00

Într-o dimineaţă mi-am găsit fata pe trei sferturi alunecată din pat, în timp ce patruzeci de burţi de pluş se lăfăiau pe rozul cearşafului. Am înghesuit stângaci şi somnoros menajeria şi am purces la a-mi rearanja prinţesita cu capul pe pernă. Am readus mâinile şi picioarele pe locurile unde acum două minute se răsfăţau lăbuţe şi urechiuşe de căţei, ursuleţi şi numeroase alte arătări a căror apartenenţă la o categorie nu poate fi stabilită cu precizie. Parcă începe să treacă vremea prinţeselor, acum cumpărăm, cazăm şi obosim animalele din categoria Pet Shop. Mici şi mari, frumoase şi mai urâţele, nu contează, atâta vreme cât poartă discret pe fund însemnul Pet Shop-ului.

După mintea mea proastă avem destule. Dar degeaba mintea îţi spune una, plină de bun simţ, iar inima îţi strigă alta, plină de pofte. Tocmai când îmi frecam palmele, bucuroasă că nu mai încape gheruţă de locatar în Pet Shop, au apărut alte vietăţi de pluş, care răspund la numele de webkinz. Toată lumea la şcoală discuta despre webkinz, aşa că am luat şi noi unul roz, să fie de prăsilă. Am mai făcut eu câteva curăţenii pe şest prin camera cu jucării, şi am eliminat prostioare culese de pe la McDonalds-uri şi altele asemenea, piese mici care seara se adună îngrozitor de greu, ba parcă în loc să se adune chiar se înmulţesc.

Într-o zi s-a organizat la şcoală o vânzare de jucării, cu bani desenaţi pe hârtie. Fiecare copil trebuia să aducă de acasă trei sau patru jucării, să le vândă colegilor şi să cumpere altele de la ei. Adelina mi-a comunicat pe un ton sec, de customer service care îţi spune că întârzie avionul dar nu precizează cât, că nu există în casă lucruri disponibile pentru vânzarea de a doua zi. Nu ne putem despărţi de nicio jucărie.

Pe urmă, a stat pe gânduri şi a decis să vândă jocul meu de Păcălici, adus aici din motive preponderent sentimentale, mă ştiţi. As soon as it is not mine, I can sell it, zise ea. Am sărit ca arsă, that one is mine, and it stays here. Toate bune, dar ce punem în punguţă, pentru acţiunea de mâine. Am abordat chestiunea cu răbdare şi cu povestioare motivaţionale şi am reuşit să extragem din vraf patru articole, printre care şi o felicitare făcută de ea la Borders.

A doua zi, după vânzare, fata vine acasă cu braţele pline, cu un ponei cu corn şi luminiţe, şi cu un nou căţeluş de pluş. I bought them from copilul X şi copilul Y. Dar tu le-ai vândut pe ale tale? Nu. Copii au fost interesaţi şi au vrut să le cumpere dar eu am decis că nu sunt pregătită momentan să le vând. Na, mamo.

A vândut numai felicitarea făcută de ea la Borders. Pot să mai fac felicitări, mi-a spus, dar cu jucăriile astea vreau să mă mai joc. Ştiu că trebuia să îi spun, nu draga mea, nu ai făcut bine, trebuia să vinzi şi tu, bla, bla. Am zis numai atât: vino, să nu se răcească supica. Dacă tot am hotărât să îi dau şi ei din când în când dreptate, poate e mai bine să încep chiar acum. Şi să ne moralizăm mâine la aceeaşi oră :)

Gând la gând

2009-07-08T17:10:00.000-07:00

Şi, ca să nu mai plimbăm printre dinţii virtuali gustul cam trist al băgării anterioare de seamă, trebuie să recunosc că am întâlnit în ultimul timp şi oameni mişto, unii dintre ei şi datorită acestui blog. Îmi amintesc că l-am pornit în ianuarie 2008, după o excursie cu peripeţii la St. Louis. De fapt la St. Louis, vorba vine, căci majoritatea timpului ne-am petrecut-o pe autostrăzi. Atunci am vrut să povestesc ce s-a întâmplat, şi dacă tot am aşternut pe hârtie (electronică), de ce să nu afle şi alţii, la o adică.

Mi-au rămas în minte momentele primelor întâlniri cu prietenii cunoscuţi prin blog, le pot povesti pe fiecare. În afară de asta, mai sunt mulţi oameni de care mi-e dor, deşi nu i-am întâlnit încă, i-am cunoscut numai aici, în scris. Trag nădejde serioasă că vom dezbate cândva împreună, în direct, câteva dintre problemele importante ale lumilor în care trăim, la o terasă cu flori, cu cafele şi cu cât mai mult soare. Ei, sigur că pot să visez, si să îmi fac astfel un cadou suplimentar, post – ziua Americii. Asta pe lângă hoinăreala prin oraş, privitul artificiilor de departe, grătarul naţional, telefonul acasă, şi încă nişte mărunţişuri, care fac viaţa frumoasă.

Nevoia de noi, cei vechi şi cei noi

2009-07-03T17:19:00.000-07:00

Toată lumea mă caută numai când are nevoie de mine, mi-a spus odată cineva, pe un ton semiplâns. Am sărit să îi spun că nu e adevărat, că eu, cel puţin, nu fac asta, şi o caut ori de câte ori mi-e dor de ea. M-am grăbit să mă exclud din tagma interesaţilor, să pun accent numai pe sentimentalismul meu tâmpit, care mă face de multe ori să caut oameni cu care am împărţit câte ceva, şi despre care aş vrea să ştiu ce mai fac, cum şi unde le e viaţa.

Am învăţat chiar şi eu că prieteniile se pierd, mai ales când te trambalezi peste ape mari. M-am bâţâit de bucurie de fiecare dată când am primit mesaje de la cei dragi, cu care acum nu mai împart aceleaşi intersecţii de latitudini şi longitudini. Am răspuns cât am putut de repede, cât am putut de cald. Le-am deschis repede fişierele cu poze, le-am vizitat cu vervă albumele foto de pe internet. Le-am scris.

M-am întristat mereu când n-am mai primit de la cineva chiar nici un mesaj în ani de zile. Am împărţit clipe atât de irepetabile cu oameni despre care credeam că ţin, aşa, un picuţ, la mine. Că îi mai interesează dacă sunt fericită, dacă m-am îngrăşat, dacă am slăbit, dacă mai am de gând să fac un copil, dacă mi-e bine. Dacă am vreo mulţumire suplimentară traiului de zi cu zi.

Am mai încercat să reînsăilez nişte contacte care apoi au pierit iar, ca şi când nu s-ar fi povestit niciodată despre ele. De fiecare dată mi s-a raportat care cât are şi cât mai vrea să adune. Am dat din cap, admirativ, am oftat, mut, desigur, şi mi-am văzut de treaba mea. M-am hotărât să îmi pun energiile în chestii mai egoiste decât săparea după informaţii de suflet şi obţinerea în schimb a balanţei de venituri şi cheltuieli a vreunei foste foarte bune prietene.

Dar mă mai gândesc uneori, oare chiar aşa nasol ne uităm unii pe alţii? Oare fetele acelea nu mai râd deloc aşa autentic cum râdeam noi pe vremuri, împărţind egal ultima sută de lei? Nu mai contează deloc toate lucrurile acelea? Şi am reuşit să accept cumva că nu.

Partea bună e că există şi excepţii notabile şi, în plus, am cunoscut alţi oameni, dar fără a-i uita pe cei de dinaintea lor. Aşa sunt eu, duc cu mine chefurile din căminele 4 şi 6, speranţele de atunci (actualizate bineînţeles cu o oarecare luciditate cam acră, dobândită cu scurgerea anilor şi a apei la canal), cheful de vizite, pofta de râs, dorul de înţelegere din priviri sau dintr-o înclinare a capului. Aş fi vrut să îi fi şoptit lui Dumnezeu, când m-am dat jos de pe linia de fabricaţie: te rog, mai tăvăleşte-mă încă o dată prin oala cu nepăsare, s-ar putea să îmi fie de folos pe parcursul călătoriei. Oare ar fi făcut-o?

Până una, alta, eu îi doresc mulţi ani fericiţi Americii, şi îi mai mulţumesc încă o dată că m-a tras de mânecă din rostul meu comod, şi mi-a oferit experienţe care au fost, trebuie să recunosc (oricât aş fi de cârcotaşă), extraordinare.

Şuăr

2009-07-01T21:32:00.000-07:00

Mi-e destul de simpatic şuăr, acest intermediar între eleganţa lui you are welcome şi gâlgâiala nesuferitutul îhîîî. Pe şuăr, ca şi pe chiut, l-am cunoscut personal numai după sosirea aici. Umblam cu metroul, cu Adelina în cărucior, şi multă lume ni se adresa (sau i se adresa) ouuu, she is sooou chiuuute. Eu nu ştiam ce e chiuuutul, dar nu putea fi decât de bine. După o vreme m-am împiedicat peste cuvântul scris, cute, şi am făcut legătura cu oamenii aceia amabili din metrou, care îl foloseau până la exasperare (a mea).

Tot la început răspundeam cu you are welcome oricărui tip de thank you, nu conta pentru ce mi se mulţumea. Toată lumea era welcome pentru mine. Mă străduiam să nu scap vreun with pleasure, desi nu pot garanta ca n-am făcut-o chiar deloc. Dar îmi aminteam repede cum grăia cartea roşie de engleză americană: cu plăcere = you are welcome. Apoi am început să bag tot mai mult de seamă că lumea spune foarte des şuăr şi am început, foarte timid, să îl folosesc şi eu.

Dar aproape că nu mă mai puteam pune cu you are welcome-ul intrat deja în sânge. Pe urmă am hotărât că dacă nu e o chestiune de viaţă şi de moarte, pot spune liniştită şi şuăr, şi toată lumea o să fie mulţumită. Şuăr azi, şuăr mâine, astfel noua obişnuinţă-i gata.

Dar nici nu l-am amestecat bine pe şuăr în vocabularul meu adaptat uzanţelor locului, că din văzduh, din piatră seacă, a apărut îhîîîî-ul. După ce omul îţi mulţumeşte frumos, cu toată gura şi cu tot zâmbetul, tu te uiţi la el, îl măsori oarecum cu milă, oarecum cu silă, şi îi trânteşti un îhîîîî cu cât mai scârbit, cu atât mai generator de relaţii armonioase între oameni.

Mărturisesc că nu îl prea pot folosi, pentru mine rămâne tot marca unui limbaj cocoşat sub lenea de a deschide cumsecade gura. Nu poţi să-i spui lui taică-tu, care ţi-a plătit frumuseţe de studii undergraduate, îhîîîî chiar de fiecare dată. Adică poţi să îi spui, pentru că este o formulă acceptată şi absolut ok, dacă sunteţi obişnuiţi cu ea de când vă ştiţi, de când ţi-a tăiat cordonul ombilical. Pentru mine îhîîîîî-ul rămâne însă doar unul dintre acele cultural challenge-uri verbale despre care mai povestesc din când în când, cui are bunăvoinţa să mă asculte.

Garage sale

2009-06-30T07:59:00.000-07:00

Sâmbătă s-au petrecut mai multe lucruri şocante, nu numai treaba cu domnii şi fundurile. Înainte de masă, nu-mi venea să-mi cred simţurilor, suburbika mea s-a însufleţit. În jur de vreo 50 de case şi-au deschis, hai să nu zic porţile, ci curţile, aleile, garajele, în cel mai impresionant garage sale de cartier american cu care m-am întâlnit până acum.

Fiecare şi-a săpat prin mondir şi a extras câteva lucruri de care nu mai avea nevoie şi despre care avea impresia că se pot vinde. Lumea circula între centrele de chilipiruri pe jos, pe biciclete, sau, unii mai conservatori, în maşini. Era o vânzoleală veselă, o însufleţire bruscă şi nesperată a unui spaţiu frumos bibilit, dar de regulă încremenit în propria perfecţiune.

Noi ne-am căţărat pe biciclete, ca nişte buni cetăţeni verzi ce suntem, şi am pornit hoinăreala. La una dintre case am văzut un covor aproape la fel ca cel pe care l-am prăpădit la plecarea din Romania, atâta doar că varianta expusă aici era albastră şi pătrată. Varianta mea era roşie, pasională, şi ovală. Am văzut poveşti pe casetă video, formatul VHS, pentru cine îşi mai aminteşte.

Am mai văzut, ţineţi-vă bine, discuri din alea cum ascultam noi la pick-ul-ul Tesla, tot pentru cine cunoaşte. Dar nu unul sau două, ci sute. Nu mi-am luat pentru că am acasă o întreagă colecţie, chiar sunt curioasă dacă mai merg. Adică sunt curioasă dacă mai merge pick-up-ul. Îmi dau seama cât de anacronic sună, dar mie lucrurile astea încă îmi plac.

Am văzut televizoare vechi scoase la vânzare, e drept că toate erau mai noi decât al meu. Dar eu când vine timpul îl duc direct la muzeu, după ce bineînţeles îi pregătesc psihologic pe curatori, să nu leşine de bucurie şi de mirare.

Mai erau jucării de bebeluşi, printre care şi platforme din acelea în care stau ei fără să fugă, de te poţi şi tu duce la un pipi long overdue. Acasă am folosit una împrumutată şi sosită tocmai din... America. Am găsit jucării nejucate, cu eticheta Disney neatinsă şi o carte nouă cu Dumbo, la 25 de cenţi.

Umblând noi din (aproape) casă în casă, am văzut că oamenii pregătiseră şi apă şi sucuri şi hot-dogi pentru hoinari, contra cost, desigur. Prima dată am spus ce proşti, cine o să le cumpere apa. După vreo două ore, după ce am terminat cele două sticle de apă plată pe care le aveam cu noi, am spus ce deştepţi.

Un ţânc a sărit la mine să mă chestioneze, pe un ton de sales-associate la AT&T, dacă vreau pop and water şi i-am spus că nu, apoi am întrebat în stânga şi în dreapta, acolo unde ne erau prietenii, ce este pop and water şi am aflat că este tot un fel de suc. Eu credeam că e popcorn. Apoi ne-am retras fericiţi spre căşile noastre, cu prada înghesuită în coşuleţul Adelinei şi supraveghetă foarte atent de ea.

Încurcături de vară

2009-06-29T05:11:00.000-07:00

Sâmbătă am ieşit, ca aproape tot neibărhudul, la piscina parcului de care aparţinem. Am ocolit cu mare grijă intrarea în vestiarul pe care scria men şi am păşit cu toată încrederea pe a doua intrare. Că doar se ştie că, în principiu, există numai două sexe. După doi paşi am observat cu spaimă fundul gol al unui domn trecut de câteva dintre tinereţi. M-am mirat şi m-am revoltat ce caută în vestiarul femeilor, apoi am mai zărit încă un fund, aproape similar. Apoi am cuplat că parcă nici vestiarul femeilor nu mai arată cum arăta odată, ceva s-a schimbat. Am ieşit ca din puşcă, înainte de a admite conştient că m-am rătăcit prin vestiarul bărbaţilor.

Norocul meu a fost că spionaţii se găseau cu spatele la mine şi nu mă puteau vedea. Am dispărut înainte ca cineva să mă observe şi să cheme poliţia, pompierii şi salvarea, aşa, just in case. Ghinionul meu a fost că nu am văzut nimic frumos, dar de, nu le poţi avea pe toate, şi mai ales nu poţi avea o baie grozavă în piscină şi un peisaj superb, peste care să te nimereşti din cea mai inocentă şi irepetabilă greşeală. De sâmbătă încoace verific de trei ori inscripţia de pe orice uşă pe care se întâmplă să trebuiască să mă strecor.

Inegalitatea inch-ilor

2009-06-28T08:20:00.000-07:00

Am citit azi zicala conform căreia an inch of gold could not buy an inch of time şi am cam rămas cu gândul la ea.

Transpirăm sau ne condiţionăm?

2009-06-26T20:24:00.000-07:00

Deci, vorba ălora a căror căruţă se împiedică peste boul concluziei, transpirăm sau ne condiţionăm aerul? Prima dată am zis că hai să transpirăm dar măcar să fie linişte în casă, să nu zumzăie hardughia aia de instalaţie pe care iarna ne vine mângâiere de cald şi vara ne sosesc fiori de frig. Treaba e că am transpirat cât am traspirat, şi apoi am decretat că pornim aerul. Am zăvorât bine ferestrele, una mi-a picat în cap, dar nu rău. Ştiam eu că pică, încă de anul trecut, aşa că am parat cum se cuvine.

Aşa de mult îmi place să stau cu ferestrele zăvorâte şi cu aer condiţionat, de numa’. Plăcerea maximă o ating la birou, unde nu se deschid ferestrele niciodată, adică never. Deşi nu lucrez într-un turn, ci doar într-o clădirucă cu două nivele, dar aşa le-au puiat unora minţile, să te aeriseşti pe gaura cheii.

Să nu mai spun că, într-o zi, în timp ce fircăleam la balanţe contabile şi conturi de profit şi pierderi, la un moment dat m-am trezit că îmi face un individ un semn prietenesc cu cârpa, din exteriorul geamului. Să leşin şi mai multe nu, Miţo, eu lucrez la etajul unu, şi la mine de obicei se uită numai zidul şi copacii de vizavi, nu domnii care lucrează două job-uri, al doilea fiind de spălător de geamuri. Uh, ce m-am emoţionat, şi apoi ce m-am enervat. Între aceste stări s-a intercalat un semileşin.

Deci, condiţionăm aerul, că a venit vara, probabil impulsionată de plângerile noastre că nu mai vine. Dar nu trebuia să o ia şi ea aşa de în serios, noi de plângem numai din obişnuinţă. Că în America ne dau prea mult de mâncare, că în Europa prea puţin, că iarna e prea lungă, că ploaia e prea udă, că criza, că briza, că priza. Dar vara, ţi-ai găsit, a venit cu toţi farănhaiţii plictisiţi prin storage, başca nişte umiditate excedentară.

Dar eu nu mă plâng. Că dacă nu am şi nu am poftă să transpir, dau de buton în jos şi declanşez reacţia nucleară ce îmi aduce în casă, la servici, în magazin, în maşină şi în vană răcoarea zeilor. Ce dacă mi-au îngheţat tălpile, că am scris la calculator şi iar am uitat de mine, şi chiar sub masă sălăşluieşte o gură căscată de aer condiţionat. M-aş putea contorsiona să intru sub birou şi să îi pun capacul, dar mi-e prea lene. Şi mi-a venit şi un pic de inspiraţie, de ce să mă chircesc şi să o pierd. Transpire cine o vrea, eu azi mă bazez pe buton. Şi mâine tratez iar dilema în forul meu interior, cu tot respectul, aşa cum se cuvine.

Adio Maicăle

2009-06-25T16:30:00.000-07:00

Maicăle, mie îmi pare rău că te-ai dus. Am citit pe yahoo. Ai cântat frumos şi a fost o vreme în care te-am iubit. A fost o vreme în care mă uitam ca la zei la cei care “au fost la concertul lui Maicăl”. Da, ştiu, eram şi noi mai mici atunci, abia scăpaţi din chestia aceea al căreia nume nu mi-l mai amintesc, orânduirea aia bolundă în care aveam salar şi n-aveam ce cumpăra cu el. Tu ai venit printre primii la noi, nu ştiu exact cum ai aflat că existăm şi dacă ţi s-a părut o chestie cute. Dar ai venit, cu camioanele tale, cu armata care îţi sprijinea împărăţia muzicală.

Ai cântat, şi noi am plăns, aşa cum am uitat acum să mai plângem . Acum suntem grăbiţi, sătui, mai capitalişti cu zbaterea fiecărei secunde. Acum nu ne mai doare esenţial nici de mamă, nici de tată, da, vocile acelea două care se aud din boxe sâmbăta dimineaţa, la zece. Atunci am cumpărat cu mama cartea despre tine, am dat o mie de lei (o mieeeeeee) ca să îţi citim povestea şi pozele mari. Nu ni s-a părut mult. Doar era despre tine. Adică ba da, ni s-a părut mult, dar nu ne-am mai gândit la asta. Am plătit din banii mamei pe concediul de vară. Ne-am bucurat împreună.

Am răsfoit de curând cartea, am zâmbit. Uite, îţi spun numai ţie, că tu acum nu mă mai judeci, am fost în stare să stau şi să nu-mi văd mama doi ani. Cum cum? Uite aşa, de azi pe mâine. Începeam de luni, marţi nu mă gândeam la asta, miercuri mă gândeam la joi, vineri ştiam că mâine vorbim, duminica mergeam la biserică, să îl rog pe Dumnezeu să mă ajute, în ciuda tuturor detaliilor pe care nu i le mărturiseam. Dar pe care acum am înţeles că El le ştia.

Mai mult de atât nu-ţi spun, Maicăle, dar una nu pot totuşi să mi-o reprim. Nu trebuia să te albeşti atât. Că omul alb e la fel de nasol per sublim ca şi omul negru, atâta doar că dă mai bine pe sticlă. Că la concerte oricum nu se vede bine, numai dacă cheltui un purcoi de parai (auzi-mă cum zic parai, io care nu pot nici bucks să spun ca omu). Of, îmi pare rău. Aş fi vrut să îţi fie bine, poate că ţi-a fost, la anumite intervale, ca şi nouă tututror. Nu te uita că acum sunt mai pornită, mi-e necaz că te-ai dus, că s-au dus Billie Jean şi atâtea altele, că nu o să mai fie live, că o să mai învie numai pe discuri şi în amintirile mele aiurite. Dumnezeu să îţi liniştească sufletul, şi să ţină cont numai de harul tău.

Bilanţ şi previziuni de cumpărătoare atentă :)

2009-06-23T22:23:00.000-07:00

De când am venit în America mi-au plăcut, în această ordine: hainele, cărţile, parfumurile, poşetele, blogurile, şi biletele de avion. Haine mi-am tot luat, şi îmi mai iau din când în când, nu foarte des. Am rărit-o şi cu cărţile, căci am trimis acasă din ele şi m-am speriat cât de multe sunt. În domeniul parfumurilor am avut aproape tot ce mi-a dorit sufletul, şi mi-a dorit destul, mişelul. Trăznaia poşetelor m-a lovit mai târziu, dar m-a lovit puternic. Nu mă interesează să fie nu ştiu ce firmă, trebuie doar să îmi placă grozav de mult, să îmi taie respiraţia. Şi dacă nu sunt scumpe, cu atât mai bine. Prefer să fie din piele, dar am mai închis ochii de câteva ori. Blogurile, ei, cu blogurile treaba e sensibilă şi delicată şi zilnică :) Bilete de avion nu am avut câte aş fi vrut, şi toate au fost, într-un fel sau altul, spre România.

Chiar când mă speriasem că mi-am epuizat toate pasiunile de strângăreaţă, de curând mi-am descoperit o altă îndârjire: păpuşile Barbie la garage sale. Arată bine, sunt mai ieftine decât 5 minute de parcare în downtown, au cele mai grozave rochiţe (pe care le spăl totuşi, desigur), unele şi cântă, toate au buclele obligatorii intacte şi nu au tălpile roase în dinţi (Adelina obişnuia să le roadă, ca şi mine de altfel, când eram copil, pe atunci nu erau Barbie, dar aveam o păpuşă cu mâini moi şi i le-am ros aproape de tot, se mai ţineau în câteva molecule de plastic). Să vedem ce va urma.

Căpşunari pentru o zi

2009-06-21T10:17:00.000-07:00

De la o vreme majoritatea cetăţenilor urbani pe care îi întreb unde şi-au petrecut week-end-ul îmi răspund la fermă, aşa că sâmbătă ne-am împachetat şi am luat-o pe urmele lor. Ne-am deplasat la hotarul dintre Indiana şi Illinois, cu scopul declarat şi asumat de a culege căpşuni cât încape. În termometru farănhaiţii au ajuns la 90, adică e de bine, mai ales după ce toată vinerea s-au dat peste cap norii şi ploile.

După ce am parcat maşina ne-am urcat fain frumos într-un fel de minicar, din cele cu care ne plimbam pe vremuri la Mamaia, pentru cine îşi mai aminteşte. Doar că minicarul nostru era tras de un tractoraş verde. Am fost descărcaţi pe câmp, unde o tanti cu staţie de transmisie a raportat, cred, că am ajuns cu bine, şi operaţiunile sunt sub control. Apoi ne-a poftit pe tarla.

Am privit cu câmpul cu o uşoară melancolie şi m-am gândit că poate nu era rău să-mi fi lăsat acasă geanta. Bine măcar că era o geantă din material textil, haioasă, nu m-am dus totuşi cu poşeta de piele. De, femela urbană, ca femela urbană. Dar mi-a prins bine totuşi, că am putut ţine în geantă aparatul foto, apa şi credit cardurile. Şi cine o să mai aibă poze aşa frumoase ca noi :)

Am cules cât am cules, mi-am umplut rapid găletuşa, nu fără a mai face câte o poză, a mai bea nişte apă şi a mai mânca vreo câteva căpşuni. La început le spălam, la sfârşit m-am plictisit de spălat şi le-am mâncat aşa, pur şi simplu. Aveau o aromă ruptă din soare, din zahăr şi din ploaia care trecuse peste ele cu o zi înainte. Am mestecat şi câteva grăunţele de pământ şi mi s-au părut şi alea foarte bune. Oricum, eram siguri că bunătăţile pe care le mâncam nu s-au copt într-un tir şi asta mi se pare ceva grozav.

La final ne-am retras arşi de soare, aduşi de spate, setoşi, fericiţi şi cu găletuşele pline. Am mai hoinărit un pic prin zona unde se vindeau flori şi am mai făcut câteva poze, nu mă dădeam dusă dintre dezlănţuirea de culori. Apoi ne-am întors frumuşel acasă şi aseară am mâncat spumă de căpşuni la discreţie.

O zi bună

2009-06-19T21:04:00.000-07:00

Toată lumea, cu mic, cu mare, îmi spune hi şi îmi doreşte o zi bună. Vecina de la casa de alături, bătrânelul care îşi face plimbarea de dimineaţă ajutat de cadrul metalic, conductorul de tren, şeful, poştaşul, colega temporară de birou, fata de la Dunkin Donuts, vânzătoarea de parfumuri, vânzătorul de pantofi, prietena cu care mă întâlnesc pe messenger. Aşa că m-am gândit să consemnez cum arată o zi bună. Dar una perfectă, aici şi acum? O zi lucrătoare, în care nu am lucrat.

trezirea la 7.45

cafeluţa cu două frişti mici, în cana made in Mediaş

o jumătate de litru de apă

două piersici

pornit Europa FM

o jumătate de oră de bicicletă (se eliberează în sistem o mie de endorfine la preţ de nici una)

micul dejun – un ou şi un grătar

pupat degeţele calde care ies de sub pătură

împletit codiţele

invitat codiţele la masă

telefonat unei prietene

ieşit la oraş cu jeep-ul nepersonal

vizitat Shedd Aquarium

terminat bateria aparat foto în mijlocul peştelui

jurat că de mâine voi ieşi cu ambele aparate foto la mine, câte unul agăţat de fiecare ureche

extaziat lângă peştii caraibieni

intrat pe şest la show-ul cu delfini

mâncat pişcoturi

sosit acasă fără turbuleţe de trafic

mâncat supă proaspătă de vită

descărcat pozele din aparat

citit editorialul şi un interviu din revista Tango

început un roman de Marc Levy

citit blogurile favorite

aranjat treburile pentru seară

lăsat la o parte cele doua fire de praf din ochiul zilei perfecte

venit idee pentru postul acesta

o dâră de parfum

somn bun, cu fereastra deschisă

ploaie

poate am zâmbit

promisiunii de dimineaţă proaspătă

Vă doresc o zi bună!

Bucurie

2009-06-18T09:55:00.000-07:00

Şi, ca o bucurie mare, căci bucuriile mele, când vin, sunt foarte mari, vă conduc acum spre eseul pe care l-am scris cu drag pentru Tango-ul de iunie. Revista noastră de citit şi iubit.

Sunt sigură

2009-06-18T05:50:00.000-07:00

Sunt sigură că am mai trăit încă o dată, într-un apartament mic, în centrul unui oraş mare. Nemetalic.

Şi nu îmi pot aminti drumul.

17 iunie

2009-06-17T15:09:00.000-07:00

Azi, 17 iunie, sunt şapte ani de când am ieşit din ambasada americană cu viza de emigrare în dinţi.

Azi, 17 iunie, mă doare capul încercând să răspund unei întrebări care m-a fascinat încă de când apărea pe coperta unei cărţi pioniereşti din seria ABC: "Şi acum încotro?".

Jimmy şi Ami

2009-06-15T17:01:00.000-07:00

Azi m-am cunoscut cu Jimmy John’s. Ne ştiam numai după miros, dar continuam să ne ignorăm, eu nefiind foarte interesată de sendvişuri, el nefiind sensibil la Miss Dior-ul meu. De, fast-food, ce vrei, nu pricepe nuanţele de galbanum şi gardenie.

Tărăşenia a debutat vineri, când mi s-a făcut poftă de salată de paste de la Jewel. Pentru că tot week-end-ul am avut lucruri mult mai interesante şi mai importante de făcut decât să mă duc la Jewel după salată de paste, am amânat pofta pentru dimineaţa de luni.

Am coborât tacticoasă din tren (a se citi împleticită de somn, călcând cu grijă să nu-mi sucesc vreun picior) şi am intrat în incinta uriaşei alimentări cu nume de bijuterie. La raionul de gustări erau expuse toate cele, minus, evident, salata din pofta mea. M-am reorientat, am luat tot o salată de paste, dar, îh, pe asta n-am putut să o mănânc.

Am dus-o la gunoi, dar nu chiar la gunoiul de sub biroul meu, ci la unul vecin, ca să în caz de crimă să nu se poată face legătura dintre victimă şi obiectul contondent. Treaba era că totuşi mi-era foame, m-am instalat în scaun şi am suspinat a lehamite.

Apoi mi-am amintit de Jimmy John’s, localul unde se vând sendvişuri şi unde, am decis eu, miroase totuşi foarte bine pe lângă uşa de la intrare. Mi-am tras după mine sandaua care mă jena încă de la concertul de ieri şi m-am înfiinţat în uşa lui Jimmy.

Aici am găsit doi băieţi tineri şi veseli, ale căror mâini se mişcau aşa de repede pe ustensile că îmi venea ameţeală. Am stat circa aproximativ cinci minute cu capul strâmb, să citesc meniul, şi la final am mai stat încă cinci, să decid între Turkey Tom şi încă un soi de mâncărică, al cărei nume, halal să-mi fie, nu mi-l mai amintesc acum. Era ceva cu genoa salami, dar parcă pot să ştiu eu ce înnseamnă genoa salami la ăştia.

Turkey Tom era cu piept afumat de curcan, şi pe ăsta îl ştiam, în principiu. După ce mi-a căzut cu zgomot fisa că mayo înseamnă maioneză, m-am şi dat lângă tejghea, să zic ce am de zis.

Băieţii ăia s-au uitat la mine aşa de ciudat, de parcă am aterizat de pe Lună în staţia în care se aterizează de pe Soare. Am zis că vreau un Turkey Tom, please. Şi dacă am citit în profunzimea expresiilor lor faciale că nu au pătruns înţelesul păsului meu, am procedat simplu şi inteligent, mi-am repetat păsul. Sendviş, aaa, păi sendvişuri facem numai peste o juma de oră.

Aaaa, păi atunci de ce staţi cu uşa descuiată, băieţi? De ce nu mă lăsaţi să mă necăjesc pe trotuar? Că uite, aici înăuntru la voi, în miros de pâinici proaspete, necazul e şi mai mare, şi mai de nesuportat.

Mă rog, am mulţumit şi mi-am târâit sandaua retur, până la birou. Acolo am clocit trei ore un număr mai mic de adjusting entries pentru finalul de an decât aveam în program Dar eram înfometată şi, în plus, fişierul care conţinea informaţiile suplimentare ale clientului de pe masa de operaţie contabilă, era nedecompresibil, adică nu se deschidea. Aşa, ca lunea în mid-morning.

La prânz am tras o gură de apă plată şi m-am deplasat înapoi spre Jimmy John’s. Chiorăitul stomacului acoperea scâncetele provocate de sanda. M-am oprit la Jimmy ca un vechi cunoscător şi am comandat frumos şi politicos un Turkey Tom, please. Să nu uit să zic please, că mă sfâşie ăştia în conştiinţa lor. M-au întrebat dacă vreau şi brânză pe Tom, şi am zis că da, adică de ce nu.

Până m-am dat mai încolo, mi-am băgat debit cardul în portofel, portofelul în geantă, şi până m-am mai uitat încă o dată în geantă ca să văd dacă mi-am băgat portofelul, Turkey Tom era gata, împănat şi împachetat.

I-am sfâşiat cum am putut ambalajul şi am sosit la birou cu bunătatea pe jumătate mâncată. Oooo, păi pentru sendvişul ăsta îi vând şi pe mama şi pe tata, că ţara mi-am vândut-o deja. Buuuuuun, şi exact cât foamea mea de mare. Am să mai trec pe strada lui Jimmy, dar numai când o să mai fiu lihnită, ca să onorez cum trebuie mirosul care inundă trotuarul. Şi uite aşa am lăsat în urmă Jewel-ul, Panera şi restaurantul tailandez, trădându-le cu un sendviş bine făcut. Oare ce surprize îmi mai rezerv eu mie?

Pa-ram-pa, pa-ram-paaaaa, uiiiiiiiiii

2009-06-14T22:36:00.000-07:00

Scriu impresii proaspete, am sosit de la concertul lui Goran Bregovic. A fost o după-amiază pe comandă, luminoasă şi caldă, plină de prieteni, cu muzică de cea mai bună calitate. La un moment dat m-am uitat un pic la propriile picioare, bâţâiau sub mine cum puteau, în ritmurile folclorului balcanic.

Schimbul de cântări ritmate şi aplauze şi chiuituri nesfârşite a avut loc la Ravinia Park, un loc pe care abia azi l-am degustat la Chicago. Este o scenă, înconjurată de un număr de scaune şi apoi totul înconjurat din nou, de data asta de spaţii verzi şi copaci uriaşi. Pe spaţiile verzi lumea vine şi se instalează cu pături, scaune pliante, măsuţe, mâncărică, băuturică, lumânări, fiecare după pofta sufletului.

Totul se derulează frumos, civilizat, mi-a fost mai mare dragul. Am întâlnit mai multe grupuri de prieteni, cu unii chiar nu ne-am mai văzut de mult. Mi-a plăcut genul acesta de spectacol, poţi să cumperi bilet cu loc, sau poţi să stai la picnic, poţi dansa, ba chiar îţi poţi serba şi ziua de naştere, printre altele.

Când s-a apropiat ora de începere am stat să fac şi câteva poze, iar când au început să cânte, am uitat de tot, de mâncare, de băutură, de scaune, de locuri, de noi înşine. E grozav cum a reuşit omul acesta să ţină în priză o adunare imensă de oameni, era o voie bună de zile mari. Şi atmosfera e mult mai relaxată decât la alte concerte, dacă vrei stai, dacă vrei circuli, dacă vrei dansezi, dacă vrei mănânci, dacă vrei bei.

La final nu ne mai dădeam duşi nici noi, nici Goran cu a sa Wedding and Funeral Orchestra. Urma încă un cântec şi încă unul. Mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să ai un har aşa de mare şi să reuşeşti să ţi-l fructifici la maxim, să trăieşti din el şi să aprinzi în mii de oameni veselie şi un chef nebun de viaţă.

Ceşcuţa cea de toate zilele

2009-06-14T08:44:00.000-07:00

Pentru Lola, cu drag, aceasta este ceşcuţa mea de cafea. Ca să parafrazez poezia: Beau şi scriu. Beau (cafea). Am avut dreptate ieri, de după nori a apărut soarele, nu prea cald, dar suficient de prietenos. Unde mai pui că în dimineaţa asta de duminică l-am găst deja la datorie, probabil se simţea un pic vinovat după chiulul precoce de ieri. Azi avem două evenimente, ambele în premieră pe ţară, pentru mine.

Tot apropo de cafea, îmi amintesc când lucram la Teora, dimineaţa vroiam să fac cafea şi mereu încurcam unde trebuie să pun apă, o puneam unde de fapt trebuia să se scurgă cafeaua!! Ei, dar apoi am învăţat. Şi tot acolo mâncam supă Knorr la pliculeţ, încă era ceva destul de exotic. Unde mai pui că lângă noi era şi un Pizza Hut. Pizza Hut? Uau, ce meserie:)))

Mulţumesc mult pentru comentariile de la cafea, nici nu ştiţi ce înseamnă pentru un blogăr care se trezeşte cu ochii lipiţi şi se aruncă la calculator (nu, nu e dependenţă, e plăcerea de a citi şi de a scrie, conjugată cu dimineaţa de duminică), să găsească mesaje de la oameni dragi şi faini (astea merg mână în mână).

Ceşcuţa de cafea

2009-06-13T08:40:00.000-07:00

Deşi nu sunt prea prietenă cu tehnica de vârf, acum mi-aş dori să fiu. De la o vreme visez un dispozitiv inteligent, care în secunda când deschid ochii, să îmi înfunde în gură o conductă subţire cu cafea. La mine intervalul dintre trezire şi băutul cafelei este cu adevărat periculos. Ferească Dumnezeu să mă opresc cu ceva trebuie neprevăzute, în drumul până la bucătărie, că pot bufni în aşa fel încât stric întreaga zi. Îmi amintesc nedreptăţile pe care mi le-au făcut diverşi, de la origini până în prezent, şi poate chiar până în viitor.

Uneori adun pe drum vreo hârtiuţă de pe covor, apoi mut o sticlă de apă plată, poate merg să mă şterg cu un şerveţel pe faţă, aranjez nişte parfumuri lângă chiuveta din baie, îmi tai unghiile, sună telefonul, sună cineva la uşă, trebuie să îmi schimb pijamaua cu patalonii de trening, încălzesc laptele copilului, adaug cacao, deschid geamul, închid geamul că e toamnă iar, şi aşa a trecut o jumătate de oră şi încă n-am băut cafea. Mi se rostogolesc prin memorie toate nenorocirile, toate neîmplinirile, toate neîndrăznelile, toate cusururile planetare.

Apuc cu stânga ibricul albastru, dibui cu dreapta robinetul, pun linguriţa de zahăr şi, cu ultimele puteri neerodate de nenorocirile lumii, deschid aragazul. Apoi eşuez pe un scaun lângă masa de bucătărie şi aştept, aştept să aud murmur de apă fiartă. Când fierbe, îmi încordez voinţa, mă ridic, şi umblu la borcanul de cafea Jacobs. Şi aici, ca şi acasă, beau tot Jacobs, asta îmi place, cu asta m-am obişnuit. Adevărul este că la Chicago ne salvează magazinele poloneze, altfel ar fi destul de trist.

Am un set de şase ceşcuţe, roşii cu negru şi auriu, şi îmi sunt îngrozitor de dragi, le-am adus de acasă şi sunt fabricate la Emailul Roşu, la Mediaş. În cănuţa mea roşie se răsfaţă cea mai bună cafea, şi apoi se produce miracolul. Cafeaua gâdilă în talpă nişte neuroni, ştie ea care, nu-i treaba mea, şi ce crezi, lucrurile încep să se aşeze în ordine. Prin sistem se porneşte să alerge nişte dopamină, başca ceva serotonină, şi, pe la jumătatea ceşcuţei, la orizont apare o Amalie aproape umană. Iar la răsăritul zaţului vedem o Amalie aproape fericită, capabilă să înţeleagă că dincolo de norii acestei dimineţi se ascunde şi se răsfaţă soarele.

Cap(italism)

2009-06-11T09:13:00.000-07:00

Nu mă pot hotărî dacă să mă reprezinte un cap sau o floare, dar pentru că astăzi am ales capul, am să spun că capitalismul ăsta nu e chiar capitalism cum scrie la doctrină, după cum nici comunismul nu a respectat litera cărţilor. Nu deranjaţi cacofonia de mai sus, ea ştie că e acolo şi se simte bine. Pentru că e intenţionată, gândită îndelung, şi servită cu garnitură de adevăr. Într-un fel sunt încântată că am trecut prin atâtea orânduiri, şi în serile când nepoţii se vor întoarce din excursiile cu clasa pe Lună, le voi povesti cum m-am simţit în fiecare sistem socio-politic pe care l-am întâlnit pe drum: comunism cu faţă umană, comunism simplu, debut de tranziţie, tranziţie permanentă, capitalism de cumetrie, capitalism american (teoretic) pur, capitalism american care se împute încet şi sigur, capitalism american care se va recupera dar nu ştiu cum, capitalism românesc care se va recupera dar nu ştiu când.

Iară povesteşte bunica, o să spună ei, las-o să povestească, aşa nu ne încurcă prea mult şi uneori scapă chestii simpatice. Bine, numai să nu ne mai repete ce a însemnat pentru ea revoluţia română, că eu ies pe prispa stelei, şi stau până tace, spune o nepoţică, cea mai vioaie dintre ele.

Cum, nu ştii, pentru ea revoluţia a reprezentat o cutie de bomboane cubaneze şi biscuiţi Eti Negro, cumpăraţi pe drumul de la liceu spre casă. Lasă, că asta încă e bine, numai să nu înceapă cu adidaşii pe care lipea abţipilduri, ca să arate ca ăia străini. Şi cu plasele goale cu care compunea poveşti.

Nu, nu pare să mai vorbească, cine ştie la ce se gândeşte. Vă spun, pare să aibă în minte că nici capitalismul pe care l-a trăit nu era chiar capitalism, vedeţi, are o cută specială pe frunte, care apare numai la acest gând. Mai ştiţi când ne povestea despre bursă şi bănci, cum au păcălit ele oamenii şi au scăpat cu balanţa contabilă aproape curată? Mai ştiţi poveştile despre străduţa aceea cam strâmtă, Wall Street parcă se numea, ce patimă mai punea bunica, repetând la nesfărşit ce escrocherii faine s-au făcut acolo legal. Atunci trăia în America. Săraca bunica, nu prea şi-a găsit ea locul.

Mai ştiţi cum s-a încurcat când a vrut să ne explice ce sunt alea cdo-uri, dar nu-i mare lucru, că aproape nimeni nu a înţeles, în afară de domnii aceia importanţi care le-au copt şi le-au băgat pe gâturile lungi şi lacome ale fondurilor de investiţii. Eiii, mare noroc avem cu bunica, ştiţi că pe vremuri ţinea un blog?

Încă o ispită şi mă duc

2009-06-10T21:37:00.000-07:00

Într-o zi, aşteptând să iasă copii de la şcoală şi bătându-mă puţin soarele în cap (a fost una din cele două zile cu soare ale primăverii care a ţinut trei zile şi care apoi a plecat, că a avut o treabă, şi a lăsat în loc un pui de toamnă, mai ales seara), aşadar într-o zi, mi-am închipuit cum ar fi ca noi, cei care ţinem legătura şi ne citim mai ceva ca revista Cinema pe timpuri, să ne şi vizităm din când în când. Ştiu, n-avem concediu (huo), n-avem timp, n-avem pâine, n-avem unt, s-a terminat şi gemul de prune, parcă am trage şi o fugă până în România, parcă am fura un week-end la mare, la munte, la o cabană, la plajă, la schi, la Six Flags Great Americaaaaaa. Ei, ce încercam să comunic e că stând aşa şi zâmbind mamelor din suburbie (pe ele soarele excesiv le făcea foarte vorbăreţe, pe mine mă făcea excesiv de visătoare), în închipuirea mea au crescut întâlniri între noi, ăştia răspândiţi pe la capetele Pământului. Şi până să bag de seamă, trăsesem deja o fugă până la Vancouver, mă scuzasem că trebuie să îmi iau un corn de la Zurich, mă plimbasem un pic prin Italia (am auzit o chestie faină, cum că pentru fiecare biserică din Roma există o bancă în Milano), am trecut razant prin inima Parisului (şi mi-am lăsat acolo o felie fiebinte de fericire), am aterizat la Williamsburg pentru o seară, şi acolo am visat cum o să fie următoarele zile la New York. Maaaami, I’m here, m-a trezit tandru Adelina, oferindu-mi să car ghiozdănelul cu zâne all the way home.

Dar dincolo de vise, iată încă o ispită concretă, podurile din Chicago care se ridică atunci când trec bărcuţele cu pânze. Cel mai frumos e când se ridică podul peste Michigan Avenue, am prins evenimentul în timp ce eram la plimbare pe faleza cu tei. Bărcuţele treceau ţanţoşe şi podurile le făceau hatârul şi se ridicau, unul câte unul, se odihneau un pic şi apoi se aşezau cuminţi la loc, restabilind peisajul familiar şi strălucind mai puternic sub sutele de aparate foto declanşate aproape simultan.

A, şi încă un lucru, Carla, să nu te muţi de unde eşti acum, sunt alături de tine cu închipuirea şi cu un gând bun. Am vrut să îţi las mesaj pe blogul tău şi cum nu eram sigură unde să îl las, am încercat să îţi transmit în felul acesta ce simt :)

My Chicago

2009-06-09T21:23:00.000-07:00

Pe muzica domnului coleg de internaţionalitate Haddaway, care declară că life will never be the same, mă suflec şi mă apuc de treaba trasată de Flavius, preşedintele adunării noastre spontane de blogări (cred că aşa ne numim). Între timp mai intervine în fundal şi o replică dintr-un film românesc care se derulează în treaba lui pe TVR Internaţional: aşa să ştii, că fără şcoală nu merge.

Acestea fiind consemnate, hai să ne închipuim că vă apropiaţi de Chicago. În primul rând eu nu-i spun Şicago aproape deloc, nu pot, nu că nu vreau. Bine, îi mai spun Şicago la ocazii speciale. În rest şi în privat îi spun Cicago, de, urmă de gintă latină.

Buuun, să zicem că sunteţi în avion. Dacă aterizaţi ziua şi nu sunt nori, s-ar putea să vedeţi downtown-ul pe vreo fereastră. Asta dacă nu sunt acoperite toate hublourile pentru că acolo stau tipi care au văzut în câteva rânduri întreaga lume şi sunt deja sictiriţi de panoramele marilor oraşe. Şi dacă aterizaţi seara o să vedeţi downtown-ul, ba chiar o să fie mai spectaculos.

După ce aţi aterizat cu bine, străbateţi kilometrii de culoare de la O’Hare şi depăşiţi cu bine amprentarea (acolo să aveţi mare grijă, vi se va introduce în sistem microbul cumpărăturilor). Apoi vă recuperaţi valizele cu vişinată de casă şi alte cadouri pentru americanizaţii voştri dragi, cu hainele personale (nu aduceţi multe, oricum o să cumpăraţi, la câte milioane de magazine sunt, întotdeauna o să găsiţi ceva foarte frumos şi absolut convenabil). După ce duceţi toate la bun sfârşit, vă rog, faceţi bine şi ieşiţi pe uşa terminalului.

Rudele şi prietenii vă aşteaptă deja de o oră, la început au fost emoţionaţi, acum sunt şi puţin nervoşi. Au verificat că aţi plecat din Budapesta, Amsterdam, Frankfurt sau Londra şi, în consecinţă, trebuie să apăreţi din minut în minut la ieşirea A sau B a terminalului internaţional. Dacă sunteţi aşteptaţi la ieşirea B veţi ieşi, desigur, pe la ieşirea A.

Bun, să zicem că ne-am întâlnit, v-am luat bagajul şi am plătit parcarea. Nu vă luaţi după faptul că poate fac pe dura, mi-era un dor nebun de voi. Ne lansăm împreună pe autostradă, îmi povestiţi ultimele bârfe şi zvonuleţe de acasă, nu sunt om dacă nu le ştiu. Ajungem repede, mâncaţi ce am gătit din greu în ultimele două zile şi apoi dormiţi. Mâine o luăm la picior.

Prima şi prima dată mergem pe centru. Pe Michigan Avenue. Acolo găsim zgârăie-nori, unii dintre ei chiar dantelaţi şi bibiliţi cum îmi plac mie. Aceştia sunt, bineînţeles, printre cei mai vechi, când mai era timp de bibileală. Oricum, există atmosfera aceea de oraş mare, cu plimbăreţi veniţi din toată lumea. Majoritatea poartă şlapi cu gaică între degetul mare şi restul degetelor, flip-flopi. Dar sunt şi doamne cu toc şi cu coc. Bine, poate nu chiar cu coc, dar cu frizură mai elaborată, în unele cazuri chiar şic. Lumea leagănă plase de hârtie cu diverse cumpărături, care mai de care mai firmoase şi mai mari. Oamenii vorbesc tare, sunt veseli, viaţa erupe în cel mai grozav fel.

După plimbarea pe Michigan Avenue, vreţi, nu vreţi, ne deplasăm la Art Institute. Nu plătiţi nimic, ştiu un truc de băştinaş, care ne va permite să umblăm prin muzeu cât ne ţin ochii la frumuseţe şi picioarele la solicitări.

Pe mine, dacă mă pierdeţi, mă găsiţi la galeriile impresioniştilor, dar ştiţi asta deja, nu vă mai plictisesc. Acolo am căpiţa mea de fân favorită, peisajele iubite, tot tacâmul. Unele ghiduri turistice dau Institutul de Artă drept prima atracţie a oraşului. Mergem la etajul unu, vedem picturile şi apoi ne strecurăm, dacă vreţi, şi în aripa nouă.

Pe râul Chicago în downtown sunt poduri foarte dese, şi toate se pot ridica să treacă bărcuţele cu pânze.

Putem face o pauză de urbanism şi mergem să savurăm Templul Bahai, acolo unde sunt acceptate toate credinţele şi toate rugăciunile, într-o înfrăţire care poate ar trebui să se manifeste ceva mai des între popoare şi între convingeri de tot felul. Există numai şapte temple Bahai în lume. Templul este aşezat într-o suburbie afluentă, ca să nu spun putred de bogată. Dar dincolo de asta, locaţia e deosebită, aproape lângă malul lacului, verdeaţă, îţi merge la inimă.

Putem vizita casa natală a lui Hemingway din Oak Park.

Revenim in centrul oraşului, ne plimbăm şi facem poze pe faleza cu tei, unde în iunie miroase superb.

Şi pentru că avem prieteni cu şcoală, ştim unde să ne urcăm la etajul zece pentru a fotografia o panoramă în care trenurile par un joc din camera copiilor.

Apoi urcăm la Hancock Tower, unul dintre cele două turnuri renumite, alături de Sears Tower. Hancock Tower este chiar pe Michigen Avenue şi oferă şi vedere directă la lac.

Fântâna Buckingham din Grant Park

După atâta activitate urbană petrecem o zi la grădina botanică, sigur prindem covoare de flori, comandăm şi o zi potrivită, nu prea caldă, nu prea rece, fără vânt, cer senin şi exact atâţia farănhaiţi cât e optim. Acolo vom întîlni cel puţin o nuntă şi aproape toţi nuntaşii vor vorbi româneşte. Dacă avem cu noi copii, aceştia vor face o poză cu mireasa (care între noi fie vorba, habar n-are în ce se bagă, dar orişicum, poza rămâne). Ne răsfăţăm prin grădina simţurilor, colindăm aleile, spunem bancuri, dăm pâine peştilor graşi şi blânzi din lac. Dacă e seară or să ne cam mănânce ţânţarii, sau măcar o să încerce, dar noi am fost deja mai şmecheri decât ei, ne-am uns cu diverse poţiuni protectoare.

Dacă vizita la Chicago e scurtă, nu o putem încheia fără o plimbare cu vaporaşul pe lac şi pe râu, printre zgârâie-nori. Dacă vizita la Chicago e lungă, cu atât mai bine, o să găsim o grămadă de lucruri de făcut, numai să începem o dată :)

Holy and faraway cow!

2009-06-08T16:45:00.000-07:00

Stând aşa pe prispa casei şi numărând avioanele, mi-am amintit o secvenţă antologică din copilărie. De multe ori am impresia că numai mi-am închipuit copilăria mea românească de la ţară, că e unul dintre visele şugubeţe care mă foiesc de pe o parte pe alta a globului pământesc. Bunicii mei s-au dus demult, asta e prea trist ca să intru acum în amănunte. Sunt fericită că am avut o copilărie grozavă, într-un sat cu un castel adevărat, înconjurat de un parc splendid. Bunicii mei trăiau cu nostalgia timpurilor în care la castel venea în vizită, destul de des, Regele Mihai. Bunica tot mai spera că regele se va întoarce în ţară la un moment dat, noi dădeam atoateştiutori din mână, şi pe ascuns şi din cap, aşa ceva părea cumva fantastic, de neconceput. Ieri, stând şi aşteptând să iasă copii de la şcoală, mi-am amintit aceste lucruri şi m-am uitat apoi la lumea din jurul meu, atât de sută la sută alta, atât de esenţial diferită.

Dar pornisem de pe prispa casei şi de la avioane. Stând pe trepte şi rătăcind cu privirea pe traficul aerian şi pe traficul rutier (ambele la fel de intense), mi-am amintit cel mai interesant moment al serilor copilăriei, momentul pândit şi aşteptat în care veneau acasă vacile. Plecau la păşune dimineaţa, la o oră la care eu abia mă întorceam de pe stânga pe dreapta în patul confortabil, şi soseau lent spre seară. În fiecare zi le îngrijea altcineva din sat, oamenii făceau cu rândul şi astfel aveau toţi asigurat zilnic un cow-care de calitate.

Abia aşteptam să vină iar rândul bunicilor mei, mergeam cu ei şi pretindeam şi eu şi ei că ajut la regularizarea itinerariului câte unei viţici mai impertinente. Vacile beau apă din Mureş şi se desfătau cât era ziua de lungă cu iarbă proaspătă de pe luncă. Viaţă grea, ce mai. Iar eu îmi duceam cu mine o carte şi sendvişuri şi citeam sau stăteam la soare. Şi nici măcar prin vis sau prin gând nu-mi trecea că într-o bună zi lucrurile astea vor deveni ceva cumplit de exotic, cumplit de îndepărtat. Şi totuşi nu au trecut sute de ani, numai în jur de douăzeci. Şi un Ocean, desigur.

Seara, când începeau să se arate pe uliţă vacile, o strigam emoţionată pe bunica şi deschideam porţile cele mari, ca să fie pregătite pentru importantul eveniment. Vaca-mamă sosea prima, se scărpina un pic de dudul din faţa casei, ne privea blând şi înţelegător şi se încadra cuminte în pătratul porţii deschise. Apoi venea şi viţeluşul şi uneori o lua la picior şi ajungea în grajd primul. Bunicul le lega, aveau un fel de lanţ mai lejer, le aranja fânul în iesle şi apoi trecea la muls vaca, într-un vas alb numit şuştar. Niciodată n-am să uit şuştarul cel alb, oricât de americană sau europeană sau mai ştiu eu ce altă bâzdâganie aş putea să mai devin. Lumea ieşea pe la porţi când veneau vacile, se pasau în zbor ultimele zvonuri, cine a fost văzut venind de la gară cu trenul de şase, când a plecat a lui Iosu la Arad, când vin nepoţii în vacanţă, ce medii au avut ei la biologie. Era frumoasă lumea aceea, era foarte legată, ca să nu mai punem la socoteală că era şi foarte organică.

Eiiiii, knock, knock, knocking on heavens door, vorba ăstuia care cântă la radio.

La Mulţi Ani!

2009-06-01T19:41:00.000-07:00

La Mulţi Ani copiilor de lângă noi şi din noi, azi a fost 1 Iunie!

Trei trenuri, două petreceri şi un festival

2009-06-01T17:37:00.000-07:00

Sub acest nume îmi voi aminti week-end-ul de graniţă dintre mai şi iunie. N-am mers cu niciun tren dar am aşteptat să treacă trei, toate marfare, toate foarte încete, toate foarte lungi. Pe primul l-am întâlnit sâmbătă târziu, în timp ce ne transbordam între petreceri şi abia aşteptam să ajungem la a doua. Plecasem cu părere de rău de la prima, dar ţineam neapărat să ajungem în ambele locuri. Prima petrecere a fost de fapt un botez, frumos şi emoţionant, cu atât mai special cu cât părinţii au purtat costume populare din Maramureş, o migălire încântătoare de culori şi volane. Iar fetiţa, o minune cuminte şi frumoasă, în vîrstă de două luni, a sosit şi ea la biserică tot în costum popular, cu fustiţă roşie şi băsmăluţă.

A doua petrecere a fost o zi de naştere, într-o casă frumoasă, aşezată între copaci bătrâni şi uriaşi. Seara a fost foarte caldă şi am stat afară, ascultând, printre altele, foşnetul misterios al frunzelor, şi am privit cum Adelina aleargă după un căţeluş tare simpatic, care i-a întors favorurile. Amândoi au fost fericiţi până peste poate. Am plecat de acolo duminică devreme, cu promisiunea de a ne revedea la concertul lui Goran Bregovic din 14 iunie. Pe drum spre casă ghici cine ne taie iar calea, trenul. Altă jumătate de oră de semi-aţipeală în spatele barierei. Am pornit mai departe, am mers cât am mers, ne-am bucurat un pic de trafic lin până când, surpriză, altă barieră, alt tren. Al treilea. Probabil că fiind al treilea ne-a oferit ca bonus un număr mai mic de vagoane, am stat numai vreo zece minute.

Abia am apucat să ne trezim duminică şi am pornit ca din puşcă la un festival. Unul pitoresc, bine organizat, cu mâncare bună, cu costume frumoase, cu muzică şi dansuri. Festival nemţesc, adică. Nu se plăteşte pentru simplul fapt că intri în ţarc, aşa cum se întâmplă la eternul şi fascinantul Taste of Romania, din septembrie. Aici plăteai doar mâncarea şi băutura. A fost o vreme superbă, perfectă pentru asemenea demersuri în aer liber. Ne-am plimbat apoi printr-o zonă plină de farmec, cu magazine mici şi oameni care se bucurau din plin de chestia aceea exotică, numită mers pe jos. Datorăm Anei duminica superbă petrecută în Lincoln Square. Am şi câteva poze, mai puţine decât aş fi vrut, pentru că, ei da, iar am uitat să încarc bateria.