povestile monicai

viata merge inainte

2009-11-27T03:42:00.003+01:00

azi era ziua aia in care, cum stau din ce in ce mai prost cu memoria, va spuneam cu podul, cum mi-au ales numele si cate riduri am in plus. N-AM!
mi-e somn.
am multe flori
un tort Sacher in frigider (ar vrea el sa fie Sacher)
flori si plante multe
tone de gunoi de aruncat, azi-dimineata
la multi ani cantat in spaniola si in italiana
m-am pus pe scanat poze din copilarie. mi-am amintit de petreceri, nume de prajituri de la alti copii care la noi nu se faceau (care ati avut roti de car innoroiate de ziua voastra, care?) Sacher am avut eu acum doi ani, cand m-am dus la Beci. Chestiuni thailandeze acum 10 ani, cand eram in Paris. Alte chestiuni basce acum trei ani, la Barcelona. Obsesii de copchil traumatizat care crede ca e grozav pana si acum sa mergi in strainatate, asa ca face tot posibilul sa fie altundeva decat la Targu Mures, sub un pod..a, deci stiati unde si-a zis mama ca nu e cazul sa excluda ca vine purtator de botosei roz nu bleu ciel?
va rog nu regretati ca ati pierdut doua minute din viata. blogul asta are si scop de tiitor de minte pentru oameni ca mine, cu amnezii.Eu sunt cea din dreapta

la mijloc de noiembrie

2009-11-22T17:09:00.003+01:00

...trecut, să scriu ceva, să nu dau impresia de dispărut în neant, că ceaţă nu avem aici decât pe Popocatepetl, unde n-am ajuns, dar nu-i timpul pierdut.

În primul rând că nu s-a întâmplat nimic spectaculos: uragane ameninţătoare, inundaţii puţintel mai la nord, sindicate lichidate de însuşi preşedintele, că prea se întrecuse măsura*.

A fost un val de frig soldat cu dormit ca pe vremea lui Ceauşescu, cu trening peste pijama şi alte alea, căci încălzire avem dar nu ne convine să ne trezim cu nasul, ochii şi gura uscate de prea multe valuri de căldură suflate din perete.

Ploile s-au terminat: putem lăsa rufele la uscat sub ceriul liber dar acum avem de udat grădina, ceea ce nu mi se pare omeneşte, mai ales că Mexicul rămâne fără apă în 10 ani, sau aşa spune legenda urbană. Aşa că am putea tăia toate plantele şi să facem o salată amară cu cine ştie ce proprietăţi curative.

Oo, aseară am fost la teatru, la Forul Shakespeare, o piesă care se joacă de 15 ani, aseară la a 3664-a reprezentaţie. Femeia în negru a lui Susan Hill, horror la teatru! Urlete pe bune ale spectatorilor, hohote de râs din partea ăstora ca mine, care nu ne lăsăm speriaţi de fantome, întuneric beznă, lanterne şi strigăte disperate, de actori buni care ştiu să-ţi facă seara mai frumoasă. (finalmente nu mânca nimeni în sală şi, pentru că lumea a fost rugată de trei ori, şi-a închis şi telefonul mobil, ce uşurare!)

No, şi ca să rămânem la horror, ma îmbrac, că aici e dimineaţă, să traversez, să votez. Unde mi-o fi paşaportul?

_______________
* (dacă vreţi să ştiţi ce şi cum mă aştern pe scris, dar altfel nu-mi vine să detaliez povestea unui sindicat cu vreo 40 de mii de membri, toţi lucrători ai unei, să-i spunem, regii de distribuţie a curentului electric în centrul ţării, care regie primea şi subvenţii pe lângă mişelescul obicei de a încărca nota de plată la curent. No, şi conducerea sindicatului trăia regeşte. Sau împărăteşte. În contrast cu sindicalistul şi mexicanul de rând, că altfel nu cred că ar fi fost păcat.)

leapsa floare la ureche

2009-11-11T23:00:00.003+01:00

din păcate...vedeţi mai jos de ce.
M-a lovit cu o pietricică la fereastra blogului Andreea, că să pun uite aici fotografii care să ilustreze stări contrarii. Vedeţi ce şi cum aici.
Se nimereşte fix acum şi, chiar dacă nu se întâmpla acum ce s-a întâmplat, na, de-ale vieţii, fotografia din postul de mai jos ar fi ilustrat un moment la care am râs o zi întreagă şi am povestit multe, după.
Betty cea hoaţă a aşteptat cuminte într-un colţ să-mi termin porumbul, m-a urmărit cu auzul doar până în bucătărie ca să ştie, din trântit de uşi, unde sfârşeşte coceanul, a mai stat, să nu dea de bănuit dupa care, tiptil, s-a dus şi s-a întors cu minunea în gură, flaut. Cu privirea rugătoare sau spăşită, să nu mă supere că nu ştie cum arăt supărată a stat ea aşa zeci de secunde. Timp în care am făcut click şi apoi i-am luat jucăria. Nu ţin minte dacă i-am dat altceva în loc sau am fost o ticăloasă până la capăt.
De apăsat nu prea mă apasă multe în ultimul timp, în afară de stingerea sufleţelului de mai sus. Aşa că vorbesc despre o singură fotografie.

good, good doggie!

2009-11-10T03:03:00.008+01:00

Poate că acum, din dimensiunea în care eşti, capac la toate, îmi citeşti şi blogul.
Pufuleţ micuţ şi negru care m-a învăţat, după 20 de ani de frică, să te iubesc pe tine şi pe cei ca tine!
Ghemotoc vesel care ştia că venim acasă când eram abia la capătul străzii!
Clovn vesel cu oase imense pe postură de flaut sau cocean de porumb în chip de saxofon!
Răsfăţat mic, alintat cu mămăliguţă cu lapte la micul dejun şi clătite cu nuci seara, de la bunici!
Îndrăzneţ foc, gata să se ia la trântă cu uriaşi de trei ori mai mari ca el!
Căţeluş drăgălaş, dacă înmulţesc cu 7, cât se spune că e anul pentru voi, aveai 70 de ani!
Era timpul să te odihneşti, nu-i aşa? De pe norişorul pufos unde primeşti cine ştie ce hrană să te uiţi puţin şi aici departe, distanţa ar fi aceeaşi, nu? Ştiu că e un Rai şi pentru voi,dar nu presupun că o poţi lătra prietenos şi pe bunica, ori pe bunicu'. Nu am înţeles dacă la acelaşi loc verde mergeţi şi voi.
10 ani, o lună, o săptămână şi o zi. Şi un ultim zero, pe lumea noastră.În care, timp de zece ani, ai fost un membru al familiei. Chiar dacă te-am lăsat singurică, nu te-am dus afară când ai fi vrut tu, nu ţi-a dat voie în pat decât cel care te-a cumpărat cât încă erai un mini mini căţel. Şi căruia i-ai fost prietenă când nimeni, poate, nu voia să-l asculte fără să comenteze. Acum că l-ai văzut la casa lui ţi-ai terminat misiunea, nu?

PS: te-am auzit plângând aşa că ştiu că n-ai râde de mine să ştii că bocesc.
Cel mai urât e că aici pe stradă văd zilnic un Schnauzer pitic cu mersul tău săltăreţ cu tot.

RIP, Black Betty!

harnicie, lene, Ziua Mortilor si Edgar Allan Poe

2009-11-08T20:29:00.005+01:00

la 200 de ani de la moartea lui Poe, studenţii celei mai mari universităţi din America Latină, UNAM, s-au gânditără ca Edgar să le fie temă de casă pentru altarele pe care le înalţă tot poporul de Ziua Morţilor.
Inspiraţie cu carul o să am altădată dar pot să închei, înainte de Na-vă poze! cu: am fost la o chestie care n-o să se mai repede Nevermore. Dedicaţie, Corbul în lectura lui Christopher Walken.

despre mine

2009-11-04T00:31:00.002+01:00

A apărut în The Chronicle povestea mea la muzeu. Aici.

Poate dacă o vedeţi o recunoaşteţi. E vorba despre Dolores del Rio, prima divă mexicană cu mare succes la Hollywood. Am văzut o expoziţie cu 100 de fotografii inedite care o întruchipează.

Gloria ei a început pe vremea filmului mut dar n-a murit odată cu apariţia sunetului în cinematografe.

Cu minţile sunt în pom, iar pomul e în aer: fac dovleac la cuptor. L-am tăiat bucăţele, l-am pus la 200 de grade Celsius pe care nu le poate verifica nimeni, aşa că nu le cred, după care am urcat la calculator să citesc reţete. M-a încântat teribil una în care dovleacul rămânea întreg. La cap:)

Cu doupă seri în urmă ne întâlnim cu o domnişoară pe care o cunoscusem la o petrecere. O întreb ce film a văzut, că ieşea de la cinematograf, după care ea, agitată, îmi spune, îmi arată tichetul de parcare şi se scuză că trebuie să plece. Mulţumesc, i-am zis! După care toată seara îmi făceam procese de conştiinţă că femeia s-o fi simţit prost că lumea îi mulţumeşte când ea se decide să plece.

Reclama mascata...

2009-11-02T02:28:00.001+01:00

...căreia i se dă uite acum masca jos, întru invitaţie.

Suzi, Liviu, Vio, Hiacint şi cu mine avem un proiect.

Fotografii, după putinţa fiecăruia, în fiecare zi, pentru ca e un proiect.

Luaţi de aici, puneţi în Google Reader, tweet, RT, link-uri pe Facebook, strigăte la geam şi ce alte metode de promovare mai cunoaşteţi.

Fiecare cu poza lui, adică.

Despre moarte si morti in Mexic [2]

2009-10-31T22:37:00.006+01:00

Ce şi cum se întâmplă în Mexic de Ziua Morţilor v-am povestit aici, anul trecut.

Ştiţi, poate, că altfel e privită Doamna cu coasa pe aceste meleaguri, aşa că zău dacă are rost să mai insist pe tema asta. Omul moare, universul se regenerează, decedatul e victorios, noi asemenea, viaţa merge înainte şi mai rămâne să vedem doar ce se alege din profeţia de la Palenque.

După Columb, poate, oamenii locului au devenit mai egoişti şi plecarea în alte dimensiuni a apropiaţilor a început să-i întristeze. Dar într-un alt fel decât cel pe care îl ştim noi ( ai căror strămoşi daci...nu-i aşa că e interesant cum se reacţiona după moarte acum două mii de ani pe la noi?)

Aşa se explică, desigur, modul în care văduva generalului Miguel Miramón, Doña Concha Lombardo, a reuşit să treacă peste moartea soţului. După ce Miramón a fost executat, în iunie 1867, alături de Împăratul Maximilian şi generalul Tomás Mejía, soţia le-a cerut călăilor să-i scoată inima pe care ea dintotdeauna o considera de aur. Zile întregi doamna Lombardo a crezut că organul tetracameral al fostului ei soţ continua să bată metaforic a iubire pentru ea, aşa că acesta se afla mereu lângă o lumânare aprinsă. A trebuit să apară un preot în toată povestea asta pentru ca femeia să fie de acord că inima îi aparţinea de acum Celui de Sus şi n-o mai poate căra pe unde avea dumneai treabă. Aşa că s-a terminat cu excentricităţile inimă-lumânare-dragoste de dincolo de mormânt şi cordul bietului general a fost înhumat, cum mi se şi pare, de altfel, corect.

A fost o vară îngrozitoare, cea a lui 1867, ca să rămânem puţintel locului. Vă dădeam mai sus o listă a celor executaţi. Să n-o lăsăm în pace: pe ea apare şi generalul Tomás Mejía care a lăsat, şi el, în urmă o văduvă. Mai puţin avută şi mai zdravănă la minţi, o să vedeţi. Femeia a cerut trupul bărbatului şi l-a dus până în Ciudad de Mexico. Nu avea bani să-l îngroape şi, dacă tot era bine îmbălsămat, l-a aşezat frumos la masă, în sufragerie. Trei luni bătute pe muche trupul fără de suflet al generalului îi întâmpina pe cei care veneau să-l vadă. Până la urmă, mulţumită preşedintelui Benito Juarez, văduva şi-a putut înmormânta soţul în panteonul San Fernando.

Faceţi-vă cruce, fie-le ţărâna uşoară, noi continuăm poveştile, că spor este.

" Înalţi domni, toată veneraţia şi respectul meu. Divina majestate a salvatorului nostru Isus Cristos a ridicat la ceriu sufletul (aici se completa cu numele defunctului) care acum e doar trup fără de viaţă. Prezenţa dumneavoastră e dorită, mâine, la înmormântare. Profit de această ocazie pentru a vă dori sănătatea cea mai perfectă şi ca Cel de Sus să vă dea ani fără număr."

Aşa suna, în traducere foarte foarte liberă, cu două sute de ani în urmă, o invitaţie la înmormântare. O nouă modă impusă de un ziar, El diario de Mexico. Potrivit conducerii publicaţiei, nimeni nu putea da buzna la trecerea fizică la subsol aşa că, la fel ca în cazul nunţilor şi botezurilor, o invitaţie era mai mult decât necesară. Ziarul şi-a încetat apariţia la vreo trei ani de la primul anunţ de acest fel, dar nu ştiu dacă există vreo legătură cauzală cu cele povestite mai sus.

Dorinţa răposatului nu a fost împlinită în cazurile de mai sus pentru că nu îmi rezultă că ar fi fost exprimată. Nu-i nimic, poveşti mai avem.

Preşedintele Miguel Barragán, un excentric şi jumătate, a cerut înainte să moară, în 1836, să i se împartă trupul iar bucăţile să fie duse în locurile care i-au fost dragi (şi importante) în viaţă.

O parte se află acum în Catedrala din capitală, ochii în Valle del Maíz, locul în care s-a născut, inima la Guadalajara, unde a fost comandant general, măruntaiele în Biserica aparţinând Colegiului de Guadalupe iar limba în localitatea San Juan de Ulúa, ale cărei fortificaţii le cucerise el cu mai bine de zece ani înainte de sfârşit.

De oftică avea să moară, în schimb, vreo treizeci de ani mai târziu, un faimos politician mexican, Francisco Zarco. Trupul lui n-a suferit însă trunchieri şi răspândiri în cele patru zări. Doar că mondenii momentului, ziariştii, cunoştinţele şi rudele defunctului habar n- aveau, când se retrăgeau înlăcrimaţi din Panteonul San Fernando, că era goală cripta la care îşi luaseră rămas-bun de la Zarco. Un prieten foarte bun nu concepuse să se despartă de cel alături de care împărţise şi bune şi rele de-a lungul anilor aşa că a avut grijă să fie bine îmbălsămat şi l-a luat la el acasă, unde l-a aşezat la un birou. "Părea că scrie!" N-aţi mai auzit niciodată din astea la vreun priveghi, nu-i aşa? Pe mine de cele mai multe ori mă şochează, în acele triste şi cernite momente, când cineva se găseşte să spună "parcă-i viu/vie, parcă doarme!" de parcă ar mai ajuta la ceva constatarea.

Revenind, Sánchez Solís, deputat de meserie, credea cu tărie în prietenia după moarte şi timp de şase luni s-a bucurat de compania bunului său amic în biroul său personal unde, cum spuneam, Zarco "scria", iar deputatul care nu credea în moarte citea cărţi, scrisori, ziare. Cum tot ce e frumos se termină repede, macabrul spectacol s-a sfârşit când deputatul a fost convins să permită creştina înhumare a lui Zarco.

Zilele următoare umblăm prin cimitire să vedem cum îşi cinstesc mexicanii morţii. Asta cu ţintirimurile e o veche pasiune (că tot sunt sănătoasă la cap).

Aşa că, dacă dau mai puţine veşti decât până acum, să nu vă îngrijoraţi prea tare.

nu e cum credeti, sa fie clar!

2009-10-29T16:06:00.005+01:00

Dacă măcar pentru o clipă în ultimii ani aţi crezut că românii plecaţi în vestul Europei la lucru mor de foame, poftiţi de vedeţi căutare pe internet.

monica si elfii

2009-10-28T22:02:00.002+01:00

Îmi permit să dau puţintel la o parte praful aşternut pe acest blog şi să vă povestesc despre ce fiinţe extraordinare cunosc eu, pentru că sunt specială, dar desigur.

Să-i spunem, simplu, N. Nu prea înalt, firav, cu ochi mari şi urechi ascuţite. Fiinţă umană cu o meserie scrobită, nimic particular în afară de aspect. Urechi ascuţite, gură-botic, bărbie lungă. Un elf, desigur. (cine nu l-a recunoscut până acum să pună mâna pe cărţi şi desene animate. Filme inclusiv.)

În sprijinul afirmaţiei mele vin şi vorbele unui domn serios care, după ce l-a cunoscut pe N., a zis că are un aspect straniu. Elf, distinse domn? Desigur, veni răspunsul de la domnul care petrecuse mult timp printre celţi, deci era mai mult decât în cunoştinţă de cauză.

Nimeni altcineva nu s-a prins. Vă scrie o fiinţă specială, am zis? Şi totuşi, aveam o îndoială. La televizor nu spuseseră nimic, pe actele elfului nu scria decât că e un cetăţean ca mulţi alţii.

Până la o scrobită sindrofie când, în timpul unui discurs despre viaţă şi aspectele ei complicate, după ce mi-au lăcrimat ochii de la uitat la vorbitori ca să nu mă uit pe tavan, a apărut el. Un fluture galben pai spre vanilie, care descria cercuri mici în raza mea vizuală. Până când s-a aşezat pe capul elfului. Acum sunt liniştită, nu era doar o părere, personajul meu e un elf.

PS: Şeful lui e un orc, dacă e să vă spun adevărul până la capăt.

în rest, lucrurile merg excelent

2009-10-26T00:00:00.004+01:00

Iar eu vă întrerup ca să vă anunţ trecerea în alte dimensiuni a episcopului de Celaya. A făcut infarct în capitala Mexicului unde venise ca să poată lua avionul spre Las Vegas, destinaţia sa de vacanţă.

Am citit clar în ziarul Reforma că pentru vacanţă mergea faţa bisericească tocmai la Las Vegas aşa că poate mă lămuriţi voi ce poate face acolo un episcop, că mintea mea nu prea mă duce.

Yours stupidly,

Crima de pe strada Horaţiu

2009-10-19T17:15:00.012+02:00

"Dar de-acuş,

Ridicând un picioruş,

Dar de-acuş s-a isprăvit.."

Frigul despre care citesc că s-a lăsat peste România a ajuns în mică, dar foarte mică!, măsură şi în Mexic. Un uragan pe nume Rick a creat alertă în partea vestică a Republicii, pescarii nu au mai ieşit în larg, restaurantele cu specific marinăresc au rămas fără de creveţi nearomaţi pe mese şi nori negri s-au ridicat asupra Capitalei.

În tot acest timp, noi eram la trei ore de mers cu maşina sus la munte la izvorul pe care nu l-am văzut şi la lacul în care nu ne-am înmuiat picioarele.

Ca să respirăm mai bine şi ca să dulcefănimic, că prea mult dolce farniente am scris pe aici.

La întoarcerea acasă, când am sîmţit frigul care se lăsase peste oraş, unicul strigăt de bucurie a venit după ce m-am gândit că or fi plecat greierii. Deşi am susţinut tot timpul (fără de dovezi) că zgomotele veneau din casă. Şi de acolo proveneau, veţi afla mai târziu ce şi cum.

După ce am desfăcut masa care se lungeşte cât să înfulece 18 persoane în jurul ei, după ce am dat tablourile la o parte să vedem unde se ascunde criminalul, după ce am pus în funcţiune aparatul cu ultrasunete care nu distruge viaţa bebeluşilor dar căţeii mici să fie ascunşi de raza de acţiune, nimic.

Greierul îşi cânta tristeţea autumnală şi îşi chema greieriţele la procreat, noi căutam sursa de zgomot. Aveam de scris fiecare câte un text lung, exact zgomotul deloc romantic ne mai lipsea!

Până când, cu obidă, scoţînd aspiratorul din priză după un al zecelea aspirat prin toate ungherele încăperii, am luat sprayul minune care omoară şi virusul A1Hn1 sau cum îl cheamă şi am dat blegită pe sub o monstruozitate arhitecturală decorativă care nu ştiu ce utilitate are în afară de cea vizuală pentru cine apreciază pozitiv o dungă maro de 10 centimetri unde se îmbină peretele cu podeaua.

Şi, cum am început de unde eram convinsă că vine zgomotul l-am văzut disperat sărindu-mi pe pantouffles, noroc că sunt gen cizme şi disperarea lui s-a transmis imediatamente şi la subsemnata şi, după un flic flac şi nişte urlete de femeie în faţa unui şoricel, a venit gestul criminal. Cazacioc peste greier şi un oftat prelung. L-am ucis!

Două ore am vorbit despre asta ca acel călător din vagonul de dormit care o oră spunea cât îi e de sete şi încă una, după ce se îndurase cineva de el şi îi dăduse de băut, ce sete i-a fost.

O linişte deloc apăsătoare s-a lăsat în cameră şi, din când în când, ca să compensăm lipsa acompaniamentului din ultimele două săptămâni, am mai scos câte un miau, ham-ham, chiţ-chiţ şi alte alea.

Nici un cri-cri, că tare rău ne-a mai fost!

intre timp lucrurile nu s-au schimbat spectaculos

2009-10-15T03:03:00.003+02:00

Sezonul ploilor nu s-a terminat, doar a fost întrerupt de un val de căldură.

Greierii din jur şi cei care s-au pripăşit pe lângă urechile mele îmi sunt mai mult decât antipatici.

Cu toată bunătatea de care am (vrut să dau) dat dovadă în ultimul timp, la unul care îmi cânta la nici 70 de centimetri de ureche am luat o armă fatală. Un aspirator.Un click pe un buton şi nesimţitul care îşi chema partenere de jocuri murdare reproductive fix de pe canapeaua mea a intrat într-un sac de hârtie luat la punga cu trei bucăţi pentru 60 de pesos. Scump, dar în altă parte nu am găsit. După care m-am aşezat iar la birou şi m-am uitat fix la aspirator, sperând să-i aud cri-cri-ul chinuit dinlăuntru.

După care am apelat la Google şi, graţie cuvintelor cheie "how to get rid of crickets" am aflat că micii cântăreţi sunt periculoşi: îţi intră în casă, îţi distrug plantele, cărţile, tapetul (n-avem, dar dacă aveam?!), nervii, timpanele, creierii, viaţa.

Aşa că nu mă simt prost. Deocamdată.

Semnează cremelana.

Depeche Mode in Mexico

2009-10-08T04:25:00.005+02:00

haida, că m-am urnit.

Am fost duminică la concert. Depeche Mode. Dacă mă concentrez, nu ştiu de ce ne-am dus. Dacă nu mă concentrez, mă bucur că am fost. Pe lângă concertul în sine, spectacolul colateral oferit începând cu două ore înainte şi continuând una după marea gălăgie a meritat toţi banii. Ca şi concentrarea mea pentru a reda cât mai apropiat de percepţia senzorială din frumoasa seară de la sfârşitul săptămânii trecute.

Depeche Mode a susţinut în Mexic patru concerte. Unul la Guadalajara, patria tequilei şi a mariachilor, două în Capitală şi unul în Monterrey, cel mai americanizat oraş mexican, care diferă de Monterrey-ul american, după câte ne-am dat seama din privirile extrem de mirate ale celor care ne auzeau spunând că neapărat vrem să ajungem la Monterrrrrey (adică ăla mexicanul), la festivalul de jazz.

Cât erau de-alde Gahan, Gore, Fletcher şi ălălaltul mai păros la Guadalajara m-am rugat pentru sănătatea lor, că ştiu dezamăgirea depeşarilor români în vară, când cu anulatul concertului de la Bucureşti.

Şi a venit şi ora 6, când ne-am cărat de acasă. Că nu ştiam unde mergem. Adică doar aşa, cu numele. Şi Julia, navigatoarea noastră GPSistă şi-a făcut datoria şi am ajuns aproape de acest Foro Sol fără de bună sonorizare unde se întâmpla concertul. Mai aveam un kilometru când rechinii cu chip de om ne făceau semn să oprim. I-am crezut oameni buni, am coborât geamul şi am auzit că pentru Foro Sol de parcat uite acolo fix unde nu e un X desenat cu cretă. Parcare neoficială dar pe baaaaaaani, adică. Eu vin din România şi cunosc aceasta tipologie umană care caută să exploateze pieile albe. Aşa că am zis: nu, mergem unde ne spune Julia, că de aia am dat bani pe ea! Şi am ajuns, cu Foro sub ochi la o alta parcare unde datoria de rechini şi-o făceau nişte tinerei. 100 de pesos cu o chitanţă galbenă pe care nu scria nicio cifră. Că aşa e în Mexic.

De acolo o lungă plimbare, o frumoasă traversare sub ochii poliţiştilor care opreau maşini de pe 6 benzi de circulaţie, strigăte de la bicitaxiclişti care să ne ducă ei, să nu ajungem asudaţi la marele eveniment, suveniruri cum nici pe pagina turneului nu există (adică ce, poate Pisi doreşte un tricou roz pe care scrie cu paiete mov Depeche Mode, sau nu? Sau domnul, domnul nu ar vrea să-şi bea tequila de dimineaţă dintr-un păhăruţ cu chipul lui Dave Gahan? Asta e o aluzie?) Brichete, pixuri, calendare şi brăţări, toate pomenite cu voce tare de vânzători câţi n-am văzut niciodată la un loc. Românii să ia examplu! Tricourile si hanoracele asemănătoare celor vândute pe site erau la o treime de preţ şi cred că imediat după concert au luat drumul Monterrey-ului, pentru doritorii de acolo. Şi apoi vor ajunge în Tepito. O mare destinaţie turistică despre care lumea nu ştie. Adică un imens bazar unde cele mai noi modele de Nike sau ce altceva modern mai doriţi voi ajung, piratate, pe tarabe, înainte ca reprezentanţele să ajungă să vândă originalele.

Şi apoi intrarea. Blonzii au trecut iar printr-o încercare care ar putea fi catalogată drept discriminare pozitivă. Aici e sezonul ploilor, eu am ajuns la o vârstă la care duc o umbrelă cu mine când deţin asemenea informaţii. Cu care obiect nu intră nimeni pe stadion. Eu da, că aveam faţă de iepuraş spăşit. Asta am scos-o la al doilea control corporal. Şi plasatoarea. Aţi mai văzut plasatoare pe stadioane? O tipă în roşu, cu zeci de bancnote pliate între degete care ne-a însoţit 3 paşi şi a întins un deget către locurile noastre şi care a rostit repejor cuvântul care mă scoate din pepeni: propina bla bla bla. Adică bacşiş pentru imensul ei efort. Însoţitorii mei s-au executat. Eu am trecut printr-o scurtă criză de nervi, crezând în recompensă pentru muncă şi deloc în pomană. Şi apoi vânzătorii de bere, căci Foro Sol aparţine grupului Modelo, producător de bere local. Şi pizza, că aţi venit la ora 6 şi plecaţi la miezul nopţii! Şi îngheţată! Şi urechi luminoase de Minnie Mouse! Sau nişte coarne de drăcuşor- licurici? Cum să nu te remarce artistul în mulţime? Sau poate vrei să-l remarci tu? Cumpără-ţi binoclu!

Foro Sol, 50 de mii de oameni, Depeche Mode, luna printre nori, un băiat cu tricou Gonzalez 7 care a cântat tot cu punct şi virgulă, de la început până la sfârşit, o stea stingheră şi Waiting for the night, ah, Martin Gore excepţional. Enjoy the....Cerveeeeeeeeeeza! îmi urlă unul cu bere în ureche...Am vrut să-l lovesc, m-au ţinut şi m-au rugat frumos să-l cruţ, la revedere Mexic, fuarte frumos, zău aşa!

Întoarcerea la maşină, preţurile la toate suvenirurile scăzând simţitor de la 250 de pesos tricoul înainte, la 50 după, aşa, mai aproape de maşina noastră. Am zis că mai mergem.

Dar poate combinăm cu turismul şi mai bine Metallica în Las Vegas decât cine ştie cine+ vânzătorii ambulanţi aici în Ciudad.

licentiata, patentata...cu permis, ca sa vorbesc romaneste

2009-09-30T03:39:00.004+02:00

Ca să nu mă prindă pe stradă poliţistul mexican cu permisul de conducere expirat (pentru că am fost atât de aiurită în viaţa asta încât nu m-am uitat niciodată pe cartonaşul roz să aflu că există o dată la care expiră) am făcut bine şi am obţinut unul eliberat de autorităţile locale. Da, cu numele scris corect (deşi am fost la un pas să mă cheme Nonica), cu amprentă, cu semnătură şi cu puţin efort. Şi atât!

Traficul mexican este perfecta oglindă a faptului că pentru obţinerea unui permis nu se dă examen aici. În Capitală, cel puţin, căci sunt state mexicane care cer un lucru pe care eu îl consideram esenţial, până să mă frigă faptul că am nevoie de aşa ceva

(adică dacă am uitat ceva?).

Nu există prea multe reguli care să fie respectate şi nu mă mir: cu mai puţin de 500 de pesos, o adeverinţă de la şcoala de şoferi (în cazul în care e pentru prima oară când ţi se eliberează aşa ceva), câteva alte cerinţe care se pot îndeplini de acasă, cu internet, google, card de plată prin internet şi voinţă exprimată liber mexicanul din Capitală se poate urca liniştit la volan. Din punctul acesta birocratic de vedere, dar desigur.

Şoselele sunt bune aici, pentru cine alege să plătească taxa de autostradă în loc să se poticnească pe drumurile secundare, pline de gropi sau de ridicături menite să tempereze viteza vajnicilor şoferi.

Oraşul, cu traficul lui care se compară cu cel de la ora 4 de pe Podul Grant, e bine semnalizat, există şosele de centură sau axe pe care se poate merge şi cu 70-80 la oră şi doar rău intenţionat să fii, te pierzi pe aici. NU! Cine are răbdare să răsfoiască Guia Roji, o publicaţie cu o hartă amănunţită a Districtului Federal dar şi cu regulamentul de circulaţie, va găsi un oraş cu 8500 de străzi şi străduţe, din care peste opt sute se cheamă Juarez, cam şapte sute Hidalgo şi Morelos, zeci de cartiere cu acelaşi nume ori derivate de Palmas, Palmitas etc şi iar etc. GPS-ul care mă ajută să ies din marile încurcături îmi cere detalii care, dacă nu sunt bine inserate la cerinţele navigatorului electronic, mă pot duce la pierzanie. Într-o dimineaţă am ajuns într-un cartier în care nu aş merge nici cu gardă de corp, doar pentru că nu am ştiut codul poştal al zonei. M-a indus în eroare faptul că adresa la care voiam să ajung era la vreo 5 kilometri de casa mea, cam câţi mă despart, de altfel, de centrul oraşului (unde trebuia să ajung).

Nu e de vină imaginaţia celor care se ocupă de denumirea străzilor. Capitala Mexicului e o reuniune de municipii şi mici localitaţi care fiecare avea o stradă care să se cheme 5 februarie, 20 noiembrie, 5 mai sau ce alte date sunt considerate importante în istoria ţării. Unindu-se ca bulinele de grăsime de pe o supă bună au adus fiecare marii metropole contribuţia istorică. Ar fi o muncă sisifică, de bună seamă, să se găsească pentru fiecare repetiţie o altă variantă şi cred că nici dacă însumăm toate atlasele, enciclopediile zoo şi botanice nu s-ar găsi nume pentru fiecare. Mi-e dor de strada Dimineţii ori de Intrarea Portocalelor din Bucureşti!

Revenind la obţinerea permisului, mi-a ieşit mult mai ieftin şi mai rapid aşa, căci iniţial nu exclusesem varianta prin consulat/intermediari etc. Doar că bucăţica aceasta plastifiată mă ajută doar prin Columbia, Bolivia şi mici alte state latino-americane, unde , probabil, un permis obţinut fără examen poate avea o valoare.

Înainte să mi-l elibereze m-au mai întrebat ce grupă sanguină am şi dacă folosesc ochelari la volan. Sunt eu plină de rea-voinţă sau consider că nu e OK aşa?

Cu 100 de ani în urmă, şoferilor mexicani li se cerea prudenţă, sânge rece şi ochi de vultur ca să poată ieşi în trafic. Conform unui regulament intrat în vigoare în 1903, aspiranţii trebuiau să treacă de un examen, totuşi, prin care aveau de demonstrat că pot vira şi frâna autoturismul. Limita de viteză nu depăşea, în oraş, 40 de kilometri la oră pe străzile şi bretelele mai puţin circulate, iar în centru 10 km/h erau consideraţi mai mult decât suficienţi pentru distinşii şoferi. Ce e mai frumos (şi cred că reflexul s-a păstrat) în intersecţii, conducătorii auto trebuiau să claxoneze, ca să le dea de înţeles celorlalţi că au de gând să treacă. Răscrucile de astăzi sunt o bogată sursă de decibeli la care contribuie şi subsemnata, de altfel, de când s-a prins că aici lucrurile stau mai bine decât la dumneaei în ţară, căci nu ştiu cum se face dar, după un scurt claxon, maşina din faţă chiar se mişcă.

cum ciunga se putea chema ciclet...

2009-09-17T16:06:00.002+02:00

...sau cum a pierdut Mexicul ocazia de a face bani din guma de mestecat "gratie" unui nemernic care a mai inlesnit si desprinderea Texasului de Mexic, aflati din ravasul lasat la Palatul Sutu,

caruia i-am trantit ieri o vizita.

Austeritate si 82 de mii de becuri

2009-09-16T17:27:00.003+02:00

(nu de la Luxten:)

In Piata Centrala din Ciudad de Mexico, Zocalo, 82 de mii de becuri deseneaza figurile simbol ale Mexicului si ale luptei pentru independenta. Acvila tinand in cioc un sarpe ce sta pe un cactus, Miguel Hidalgo, Jose Maria Morelos, Josefa Dominguez si Francisco Primo de Verdad y Ramos.

Parada militara de Ziua Nationala a Mexicului

2009-09-16T17:03:00.002+02:00

mexiGoogle

2009-09-16T15:43:00.000+02:00

doar aici se vede asa, nu?

intoarcere in timp

2009-09-16T02:47:00.005+02:00

100 de ani vă duc, nu mai mult, înapoi în timp.

În fruntea Mexicului se afla atunci, Porfirio Diaz. Un dictator, dacă e să-i ascultăm pe oamenii obidiţi şi acum. Un politician oribil care a ajuns la putere folosind discursul: fără prea multe mandate! E ceea ce ajunsese să facă el, mai târziu, odată ajuns la conducere. A lăsat în urmă-i o ţară modernă, a atras arhitecţi care în Lumea Veche nu mai aveau unde să se desfăşoare, i-a prigonit pe ce care i s-au ridicat împotrivă şi a sfârşit cu minţile-i pierdute, în exil. În iulie i-am văzut mormântul în cimitirul parizian Montparnasse şi mai să mă lovească mila. Alţi oameni de stat nu au cavou-coş de gunoi, dacă bine mi-aduc aminte.

Ei, dar în 1909, la cererea lui Thomas Alva Edison, Porfirio Diaz ne lăsa ceea ce puteţi asculta mai jos. Nu-i frumos că se păstrează înregistrarea, în ciuda controversatei personalităţi a fostului dictator?

Haida, Viva Mexico!

2009-09-16T02:24:00.007+02:00

16 septembrie e Ziua Naţională a frumoasei republici în care îmi duc în principal viaţa, de aproape un an.

Când am păşit pentru prima oară aici, eram emoţionată. Şi pentru prima oară peste Ocean. Şi bucuroasă. Şi speriată: pe cinci-şase (nu-mi amintesc şi n-oi intra acum în contul companiei aeriene, ăla cu punctele, să aflu exact) octombrie la 9 dimineaţa, şoferul care ne aştepta purta pardesiu. Stofă gri şoarece, deloc frescolană, mai de toamnă, aşa.

Noi, deşi citirăm prin o mie de locuri despre Mexico, ne pregătirăm pentru un septembrie de Europă cu patru anotimpuri. Şi mă pregătisem pentru o metropolă cum alta pe lume nu-i. Vorba mexicanului, como Mexico no hay dos, ca Mexicul nu e altă ţară, deci nici capitala nu poate avea alt destin.

Am fost turişti activi măcar o dată la două săptămâni şi am calculat că, lăsându-ne din concediu şi pentru pupat părinţii la casa lor, nu prea o să avem timp să vedem tot ce e frumos în ţara asta. Că sunt şi lucruri frumoase, nu doar urâte. Despre cele din urmă aţi tot aflat când, panicardă, cum intram în casă mă puneam pe scris, să mă descarc de spaima, scârba,' sau dezamăgirea care mă plesneau când mi-era lumea mai dragă. Dar, trăgând linie, ţara are de toate: o natură care creează dureri de articulaţie mandibulară de la căscat gura, o cultură impresionantă, o istorie dureroasă, sau frumoasă, sau minunată, dacă e să o fragmentăm. Bogăţie obraznică sau sărăcie demnă de toată mila lumii, mai ales din cauza contrastelor.

Nu ştiu ce-mi place mai mult aici, pentru că în fiecare zi aproape trăiesc experienţe unice.

Iar la anul voi fi martor în direct de la faţa locului la circul pentru 200 de ani de la Independenţă. Căci asta se sărbătoreşte aici, azi.

Trăiască, înflorească şi să iasă din mocirlă!

(mariachi pe fundal)

Iar n-am zis nimic, dar colajul vă place, nu?

avion sechestrat cu doua doze de suc

2009-09-10T05:07:00.006+02:00

..Jumex, daca va intereseaza

la fix 24 de ore dupa ce imi ridicasem fratele si cumnata de la Aeroportul International Benito Juarez din Ciudad de Mexico,aflam, astazi la ora 16, ca plecarile si sosirile pe aeroport au fost oprite, dupa ce un avion Boeing 737 al companiei nationale Aeromexico fusese sechestrat. Aparatul venea spre capitala dinspre Cancun (cum venisera ieri ai mei) unde isi petrecuse cinci zile la o conferinta-congres- chestie cu rugaciuni si un pastor de origine boliviana.
Mascati, stiri alerta, zvonuri, confirmari, detonari, cautari de artefacte, interogari, conferinta de presa.
Suspectul principal le-ar fi cerut membrilor echipajului, sub amenintarea cutiilor cu suc care contineau, in vorbele sale, ceva explozibil, sa survoleze de sapte ori orasul dupa care sa ii fie adus presedintele Felipe Calderon. Avea sa-i spuna ceva important: era 9 a noua 2009 si kabalistic (nebunistic) vorbind, urma un mare cutremur peste oras.
In costumul lui alb si cu steaua lui David la gat, le-o fi dat de inteles capitanului si alor lui ca nu e tot la cap, iar la sol chiar a declarat ca se lupta de mult timp cu dependenta de alcool si de droguri. Eu cred ca si de internet, pentru ca are o pagina web pe care o puteti analiza, daca sunteti curiosi.
Reactia autoritatilor, spectaculoasa, ca de obicei: conferinta de presa in doua ore, nenea de la Ministerul de Interne flancat de tipi mascati, inarmati pana in dinti si tantosi in cadrul TV, raspunsuri in dodii la intrebari de genul: erau straini in avion si daca da, cati? (trei oameni au trebuit sa repete intrebarea ca sa aflam ca poate ca da). Apropo, in avion era si un politican care evident a fost aratat la televizor, ca sa stim ce viata grea duc cei ca el. Eu propun un spor la salariul lor miculut!
Aeroportul a mai fost inchis duminica, din cauza ploilor masive care au inundat Capitala. Eu stateam acasa si habar nu aveam ce e in oras, om activ ce sunt.
Pe cursele interne din Mexic se poate urca cu lichide, eu personal am trait o stranie bucurie in ianuarie, constatand asta. Am intrebat cu spranceana ridicata cum de se poate, asta dupa cateva zile, si mi s-a ras in fata ca nimeni nu are asemenea interese pe aici. Ultimul incident asemanator a avut loc in 1972, in orasul Monterrey.
Daca e adevarata varianta unui pastor nebun care cu doua conserve de suc a amenintat echipajul unui avion si a reusit sa creeze panica in Mexic, poate e totala aiurea cea in care, anumite tari din America Latina, din grupul Bolivia, Nicaragua, Venezuela, nu stiu daca sa adaug si Honduras, unde situatia nu e clara, suparate pe apropierea Columbiei si a Mexicului fata de Washington, testeaza capacitatea de reactie aici, la sud de marele licurici.
Sa inchei in coada de peste: ce bine ca ai mei au venit ieri aici, dar ce pacat ca nu eram si eu pe aeroport azi, hi hi.

Anii...

2009-09-08T03:25:00.002+02:00

...trec diferit peste noi toţi. E un clişeu atât de mare, dar nu-mi pare rău că mă repet.

Mă uit la oameni de vârsta mea care stau cocoşaţi în casă, la PC, până şi la sfârşit de săptămână, când nu-ţi trebuie bani prea mulţi ca să ieşi la o simplă plimbare.

Mă uit la bătrâni care, căzuţi în depresie după moartea celui drag, cad într-un sedentarism îngrozitor, acasă.

Şi mă uit pe blogul acestei doamne, cea mai bătrână voluntară a Peace Corps în Maroc, după cum spune chiar ea, pe blogul ei. La 85 de ani.

Să ne fie ruşine, generaţie de puturoşi!

moartea piciorului revine!

2009-09-07T19:37:00.003+02:00

Am primit reprosuri mari ca am ridicat ochii de pe vitrine, de pe picioarele doamnelor, de pe revistele de specialitate.

Nu, nu e asa. Deseori am exclamat scarbita "moartea piciorului" la aratarile de pe strazile mexicane. Pentru ca aici si sa nu ai tocuri risti sa cazi in nas, la ce santuri sapa vremea, ploaia, traficul in trotuar.

Pentru ca traiesc intr-o tara ba foarte bogata (n-ati uitat de Carlos Slim, nu e asa?) ba la limita subzistentei, consider ca atentia trebuie sa vi se indrepte catre calusarii din dreapta.

Domnul Christian Louboutin, atent la cererea de pe piata, a incercat sa combine delicatul si inocentul roz din piele de caprioara junghiata la rasarit de soare, pe stomacul gol, cu platforma Midia Navodari si ciucurasii randuri-randuri care acopera atat glezna ingrosata in timp de inaltul toc, cat si gamba cuprinsa de frigurile de la marea altitudine.

Degetele si calcaiasul au ramas pe dinafara pentru ca piciorul altfel bine incotosmanat are nevoie de aer, oxigen, ventilatie.

Purtatoarei acestor opinci ii dedicam melodia aceasta, cu mare curiozitate in fata vreunei posibile performante asemanatoare domnilor.

Sau macar niste step?

ar trebui sa-mi cumpar un tensiometru

2009-09-07T04:37:00.003+02:00

Bună dimineaţa, domnilor şi domnilor!

Dar poate că vă întrebaţi unde a mai dispărut necunoscuta?(ăsta-i un compliment primit recent, nu mă dau eu misterioasă)

Cei care nu au asemenea dileme, pot apăsa pe cruciuliţa ca de goblen din dreapta sus, cei care se plictisesc pot zăbovi.

Aşadar, toţi avem o vârstă, dar unii o ducem pe umeri mai rău. Adică altfel nu mă pot referi la puseele de febră, tuse, torticolis, nevralgii, buba, mosafiri şi alte alea care s-au pogorât peste fiinţa-mi. Nu mi-am dus osemintele pe la doftori ci am mers la cămară şi am luat, cum nu se poate mai potrivit pentru ce am enumerat mai sus, nişte ceai purificant. Că aşa-i bine, nu uitaţi.

Apoi am început iar mersul prin săli de clasă. Am cunoscut alt coreean. Despre primul nu v-am spus, pentru că mi-era teamă pentru el. Trăim într-o ţară periculoasă şi el vinde diamante. Altfel, poarta blugi strâmţi, converşi, breton franjurat. Şi nu, diamantele nu sunt într-o valijoară pe care şi-o pune la căpătâi când merge la culcare, cum îmi imaginez eu prost comis-voiajorii de când cu moartea ăluia.

Coreeanul despre care vă spuneam că l-am cunoscut zilele trecute e un alt dubios. În primul rând că se numeşte Max. Apoi, că lucrează la o bancă despre care spune că nu lucrează cu oameni. (bine, aflasem anul trecut că există şi bănci care se amestecă doar cu firmele, dar dacă nu aş fi ştiut este că l-aş fi putut bănui că ne minte în faţă, chiar dacă în spaniolă?) Şi nu în ultimul rând, pentru că se sperie la glume. Mi-a zis că arăt obosită (doar nu eram să-i spun şi lui ce v-am zis vouă la începutul povestirii, nu?) şi i-am zis că nu, că aşa-s eu, balcîză. S-a fâstâcit, noi hăilanţi, mai latini, am râs şi uite aşa s-a simţit bietul om prost câteva ore. Apoi, pentru că sunt din ce în ce mai sociabilă, i-am luat dicţionarul la răsfoit. Am constatat că am nevoie de asta, ca să pricep ceva. Hai, daţi click.

După care am fost la Acapulco. Nu mă invidiaţi, doar m-am plâns că e dezamăgitor de mare şi aglomerat. Ce mai ştiţi despre Eforie Sud, ca să ştiu dacă suportă comparaţia?

Apoi am fost iar la Piramide, la Teotihuacan. Am uitat să-mi pun cremă protectoare pe ceafă şi pe antebraţe, fapt pentru care am aflat de la colegele braziliene că da, şi la ei tot braţe de tractorist se cheamă.

După care am fost la mall. Nu am luat nimic. Dar am luat notă că aş putea avea mii de pijamale şi nu m-aş simţi prost.

_____________

Că poate vă întrebaţi ce e cu titlul. Un amestec ciudat care nu trebuia să intre în organismul meu m-a lăsat cu ameţeli, lume învârtindu-se în jurul meu şi această dorinţă: un tensiometru cool, cu Betty Boop aş spune, care să-mi arate o valoare constantă.