all the small things

la mine-n cartier

2009-07-12T16:18:00.010+03:00

la mine-n cartier, chiar langă piaţă, e parcată o dacie neagră. doar în weekend. și în unele dimineţi. are capota ridicată. și-năuntru este plin de cărţi. cărţi de poeme. aproape, atârnînd chiar de oglinda retrovizoare, e-un carton. ca un fel de carte de vizită mai mare. pe care scria: poetul cutare, P.F.A.

am stat de vorbă niţel cu el. era, se vede clar, un poet adevărat! înregistrat și validat. ca P.F.A. "domnișoară... sunt ultimul nostalgic...", mi s-a prezentat. [oare ma vrăjea??] apoi s-a oferit să-mi dea un autograf.

la mine-n cartier, chiar lânga piaţă, e o farmacie. cu tot felul de produse naturiste. printre care și un medicament minune, "răsina mumie" îi spune. iar pe ambalaj, chiar sub a lui denumire, stă scris: "recomandat de Hipocrate(460-377 i.Hr.), Aristotel(sec. IV i.e.n), Galen(sec. al II-a), Avicenna (sec. al X-lea) Muhammed Arzni (1735)". Iar mai jos, portretele lor. de oameni întelepţi, care nu ar recomanda nici în ruptul capului vreo prostie. Mie mi s-a părut cea mai tare reclamă din lume. mai tare decât pepsi cu ai săi beckham (1975- ) și ronaldinho (1980 - ) și rio ferdinand (1978 - ).

la mine-n cartier, în pajura.

Râsul care mă sperie

2009-06-22T21:59:00.010+03:00

Râsul care mă sperie iese din ecran. Se revarsă în hohote pustiind sufragerii si buticurile de la colţ de bloc; coboară în stradă, urcă în autobuz, de ajungi să îţi răsune în urechi peste tot pe stradă. Minimalizînd si egalizînd. Pe blondele lui Negru cu păcăliţii lui Gabriel Fatu, pe bâlbâiţii din faţa prompterelor cu cei ce-s filmaţi alunecînd pe stradă. Într-un ritual amuzant bun pentru generic, conţinut şi coadă.

“Nostim” înseamnă să miştocăreşti şi să cârcoteşti. Iar râsul a devenit un răspuns automat. Căci doară cel care râde la urmă e cel care nu ştie de glumă. Seriosul bosumflat. Teribil de analitic şi de alfabetizat. Ce mai, un om de tot râsul… Ar merita să fie luat în bâză şi demascat. Să îl arate de-acum cu degetul tot poporul.

Râsul care mă sperie iese din cutia aceea neostoit sastisită de resentimente şi norme morale mai întâi desfiinţate şi-apoi instituite ad-hoc. Punînd eticheta “mega-kestie, frate!” pe întâmplări inocente, fireşti şi banale.. E râsul atoateştiutor si valorizator.

La televizor totul e plin de umor. Dar lipsit de gentileţe şi de puritate.

Se râde atât de mult încât cuvintele mai au un pic şi dispar. Imaginaţi-vă Turnul Babel. Alcătuit din televizoare din care se aud peste tot aceleaşi hohote sugrumate, bubuind până-n înalt.

TOP 3 RÂSETE:
1. Un râs literar: “Aici râsetele au în ele sarcasm şi disperare, insolenţă , provocare şi în acelaşi timp deznădejde şi o tristeţe care te înfioară. Nu aşa râde cineva copleşit de fericire” [Klaus Mann – Mefisto]
2. Râsul băşcălios băsescian
3. La Euforia TV a rulat până de curând emisiunea “Inelul cu diamant” în care 10 fete luptau să cucerească un milionar. Ca probă de departajare: proba de umor. O probă în care fetele sunt puse să râdă, artifical şi cronometrat, timp de 2 minute. Pe nepusă masă. Ca să-i demonstreze milionarului că vor fi intotdeauna pregătite să-i aprecieze glumele…

Frumusete in Era Pixel

2009-06-18T14:04:00.009+03:00

Citind confesiunea aceasta a lui Rares Petrisor, mi-am amintit de o stire pe care o vazusem cu ceva timp in urma. Despre un concurs de frumusete feminina. Un concurs destinat avatarurilor feminine, mai exact :) Miss Digital World. Si am compus o scrisoare replica. Pur feminina :)

Apropo, datele Kayei, castigatoarea din 2004, sunt urmatoarele:
ÎNĂLŢIME: 1.65 m
GREUTATE: 55 Kg
NĂSCUTĂ DIN: Maya 4.0, Photoshop; procesor Dual AMD Athlon 1.7-GHz, 1 GB de RAM
MANAGER: Alceu Baptisto
PREMII: Premiul Best Character la Animago Festival în Germania. A fost expusa la In the Future Face Exhibition de la London Science Museum
PERSONALITATE: Nostima si neindemanatica, uneori aroganta
TRĂSĂTURA CHEIE: “Gura ei e sexy, desi putin cam mare”

“Sute de fete ne-au scris intrebandu-ne daca le putem ajuta sa devina virtuale” (Franz Cerami, organizatorul primului concurs de frumusete dedicat femeilor virtuale, Miss Digital World)

Domnule Rares!

Femeile nu au disparut. Pur si simplu, s-au transformat...

De cand avatarul meu a preluat o mare parte din preocuparile si indatoririle mele sociale, pot spune ca am scapat de un mare stress. Tehnologia nu e un dusman, nicidecum, domnule Rares. Ne ajuta sa ne simplificam viata si sa nu ne mai batem capul cu sacaitoarele probleme de estetica cu care se confruntau femeile reale de odinioara.

In vremurile de azi, celulita a ajuns sa fie doar o dereglare de pixeli, si nu una hormonala. Sunteti familiarizat, cred, cu puriceii care apareau pe ecranul teelvizorului cand se oprea transmisiunea TV. Ei bine, vergeturile nu sunt decat o atare dereglare tehnica, un exces de puricei albi concentrati unul langa altul; un deficit din pigmentii care redau culoarea pielii, nimic mai grav. Se rezolvă printr-un click de mouse..

Plus ca am acum 15 costume de baie! Si nu mi-a luat decat cateva ore pana sa le am gata desenate.

Mdap.. unii spun ca as avea gura un pic cam mare. Insa de cand am auzit reprosul asta de cateva ori, am grija sa port mereu la mine un chenar mai mic, care ma limiteaza la 200 de caractere pe minut. In viata pe care unii inca o mai numesc reala, mi s-ar fi intors spatele de-ndata, as fi fost evitata si m-as fi gandit: ce nasol..

Domnule Rares, as mai continua sa va scriu, imi place sa polemizez cu dumneavoastra, chiar va consider destul de OK pentru un tip real, insa vedeti dumneavoastra… trebuie sa ma opresc aici, deja cateva degete si-au pierdut realitatea, nu inainte sa va mai spun ca sunt convinsa ca reticenta dumneavoastra isi are originea in ceva ce as numi teama. Da, exact, în teama de perfectiune, in oroarea ca nu cumva sa nu va ridicati la perfectiunea virtualului. Si nu as arunca acest verdict fara sa argumentez in favoarea sa daca nu, oh nu.. nu as incepe sa ma transform toata in pixeli. Numai pixeli. De sus pana jos!

Diana
Balacindu-ma cu Lara Croft într-o piscina cu clabuci de tequila portocalie, de pe una din plajele insorite ale Norvegiei.

*

2009-06-18T13:49:00.002+03:00

Am neglijat blogul in ultimul timp. Nu am mai avut energia si nici inspiratia pt a scrie - si e un sentiment al naibii de ciudat sa nu te simti in stare sa faci ceva ce iti place mult. Am avut insa multe proiecte diferite si planuri de viitor care mi-au cerut atentia si am preferat sa o las domol cu blogul decat sa scriu ca la condica, fortat.

Din octombrie, o data cu mutarea mea la Berlin, pregatesc si o noua rubrica pe blog cu posturi despre viata mea in acest oras si despre Berlin. Cu un ton ceva mai personal decat postarile cu care v-am obisnuit.

Sooners- Laters! :)

The Chronicle s-a lansat astazi

2009-06-11T19:46:00.005+03:00

Rares Petrisor impreuna cu colegii si prietenii sai au lansat astazi o publicatie care merita rasfoita http dupa http. O publicatie pentru care scriu Maria Coman, Michaela Michailov, Alec Balasescu, Narcis Jeler, Catalin Stanescu, Iulian Tanase.

Cand si cand mai scriu si eu. Am inceput cu un jurnal subiectiv al Festivalului de Teatru de la Sibiu, pe care il puteti citi aici si aici. Dar dati mai multe click-uri, articolele interesante se afla in preajma celor scrise de mine. Pe cuvant!

Strada crocodililor - Un cadou pt Bruno Schulz :)

2009-06-09T00:11:00.005+03:00

„At present we consider the word to be merely a shadow of reality, its reflection. But the reverse would be more accurate: reality is but a shadow of the word” (Bruno Schulz – The Mythologization of Reality)

“Strada Crocodililor” e o povestioară lipsită de cuvinte prea dense. De aceea și înfătișează o Stradă a Crocodililor a cărei realitate e imperfectă, fragilă, în construcţie. “Limba noastră nu posedă termeni care să dozeze într-un fel gradul de realitate și să definească densitatea acestei realităţi.

În acest cartier nimic nu se finalizează, nimic nu se definitivează, toate mișcările rămân suspendate” în ilustrate – o fatalitate. O planturoasă brunetă cu acnee pe faţă stârnește pofte, dar cu degetul arată nu-nu. Vânzătorul efeminat de stofe își înfige ultimul ac în carnea unui client, murdărindu-i cu roșu costumul. Iar toate șuruburile, unul dupa altul, cad!

Mă depărtez puţin pentru a observa lipsa de realitate a orașului, gesturile rămase cumva blocate în instantanee. Întrerupte. Înghesuite. Într-un album cu colaje. Mai fac caţiva pași, trecând pe lângă niște prăvălii - Confsrie, Manchura, Kin of Englnd - ale căror uși sunt blocate, dau într-un zid.

Si-uite-așa m-am plimbat toată ziua buna ziua până să ajung să-i găsesc cartierului coperta a patra!

Fratii Quai pornesc cu camera după ei să dezlege marea fatalitate a acestui cartier ponosit și ros de la periferie. De la periferia realităţii, acolo unde aerul e subţiat de cuvintele scrise de Bruno cu fonturi prea mici și prea șterse. Făcând acest film fără de cuvinte pentru a crea o altă realitate, dură precum sticla, care să reziste.

Adevarata problema a fotbalului

2009-05-27T11:45:00.007+03:00

- Stiti care este deci problema fotbalului? ma intreaba un taximetrist, pentru a putea sa-mi dea tot el raspunsul care-l macina.
- Care e? ii servesc raspunsul
- Sa stiti ca nu e un raspuns simplu...

Adevarata problema a fotbalului, stimata duduita, sunt suporterii.. da da.. Nu vedeti si dumneavoastra ce dezastre fac: rup scaune, se iau la bataie, arunca fumigene si tot soiul de obiecte pe teren. Pai iti mai arde sa mergi pe stadion in atare conditii? Abia iti mai arde ca privitor, darmite ca jucator.. Va spun, in curand or sa se joace meciurile cu tribunele goale. Si ce sport o mai fi si ala din care lipsesc suporterii?? Se duce naibii tot farmecul..

Da' nici cu suporterii nu stau lucrurile atat de simplu.. Pai problema lor sunt chiar arbitrii. Ziceti si dumneavoastra, cum sa reactionezi cand arbitrii iti dezavantajeaza echipa? Pai nu iti vine sa urli si sa arunci si sa te manifesti ca toate alea? C-asa e-n firea omului, la nervi mai face si lucruri nesabuite. Pai nu?

Iar in ce priveste arbitrii, continua cetateanul cu si mai multa inversunare, avem atatea probleme din cauza lor numai si numai din cauza echipelor. Antrenorii si jucatorii deopotriva. Daca si-ar vedea de treaba lor, sa dea echipa cat mai multe goluri, nici nu s-ar simti acolo o greseala de arbitraj. Pai sa dea vreo 10 boabe, mai conteaza atunci ca arbitrul nu le da un amarat de gol? Uite, de pilda cum se intampla in baschet, in handbal, in rugby.. Pai acolo se simte daca te neindreptateste la un gol??

Fotbalul e dezlanat, haotic, dezoganizat... Faza si golul, asa ar trebui sa fie. Un corner ar trebui gandit si executat ca o lovitura la biliard. Insa nu. Scorul este de cele mai multe ori doar rezultatul efortului lipsit de calcul.

Vedeti dumneavoastra, adevarata problema a fotbalului este insasi fotbalul. Pai daca nici americanii, care-s destepti si primii in toate, nu se uita la un asemenea sport, va dati seama ce sport ca vai de mama lui e si fotbalul asta? Numai pentru tontzi..

Si sa nu credeti ca vorbesc ca un neprofesionist. Nu! Sunt un fost arbitru. De hockey.

Garfield minus Garfield

2009-05-22T00:15:00.012+03:00

Prietenii mei imaginari se uita in fiecare zi la comics-urile realizate de Jim Davis. Garfield Minus Garfield sunt niste benzi desenate cu Garfield din care Garfield lipseste. Acolo nu il veti gasi decat pe tanarul John Arbuckle. Singur singurel. Pravalit pe o canapea, alunecand. Jucandu-se cu boabe de orez si oftand la sensul adanc al vietii. Nu are succes la tipe. Nici la animale de companie. Si nici la jucarii de plus. Lui nici macar nimicul nu-i iese. De asta e si deprimat. Imaginati-va, isi petrece fiecare zi singur intr-un chenar! Singur singurel. Nici macar comentarii de la privitori nu primeste. Asa cum de exemplu primesc eu, bloggeritza cu succes.

"Observati cum din toate benzile desenate strabate Fiintarea lui John, in fundamentalitatea sa, cea revelata de plictiseala. Si de angoasa de a exista. Un singur desen face mai mult decat 1000 de cuvinte de-ale mele, zau ca da! Asa ca nu mai bine tac acum?" M4rty Haide-n-ger - citat preluat de pe coperta a patra.

"You can give him a pity click anytime! I sure did!! Yaayy!!!" a fost auzita Paris Hilton barfind la o petrecere si apoi cazand.

Ziua europeana pentru depistarea melanomului

2009-05-18T17:52:00.016+03:00

Pe 25 mai este Ziua europeana pentru depistarea melanomului. Iar Laboratoarele Avene impreuna cu Societatea Romana de Dermatologie au lansat o campanie foarte faina de a atrage atentia asupra fenomenului, pe care ma bucur sa o pot sustine: "O alunita iti poate curma viata. Un consult ti-o poate salva" .

Asa ca daca sunati la numarul de telefon 0800 800 883 in perioada 18-23 mai va puteti programa la un consult dermatologic gratuit.

* apelul este gratuit
** cate ceva despre melanom veti gasi prezentat aici

P.S. in copilarie, porecla mea era Nunuca. De la alunita de pe obrazul drept.

P.P.S. V-as spune niste statistici infricosatoare, dar statisticile infricosatoare sperie. Mai ceva ca un tir condus cu viteza de 10 stiuci pe drumurile nationale. Si daca nu cu statistici, atunci cum sa va conving sa telefonati pt a va programa la un consult?

Ce se intampla cu prietenii imaginari dupa ce ies la pensie??

2009-05-09T16:14:00.007+03:00

Eu nu am prieteni imaginari, asa sa stiti!

Prietenii mei sunt cat se poate de reali. Numai ca interactionez cu ei in imaginatia mea. Ce sa fac, daca sunt plecati departe?? Eu stau la taclale cu Cleo adeseori, comentam maruntisurile zilei. Stau singura, pe canapea, facandu-mi unghiile si ma trezesc povestindu-i nu stiu ce intamplare cu un copil care a vrut sa isi dea ursuletul de plus la scoala, dar care a fost respins deoarece era prea mare, mult mai mare decat iepurasii roz de Paste. Si cred ca si Cleo vorbeste cu mine, undeva, in alta parte...

Iar unele jocuri de cuvinte si glume simt mortis nevoia de a i le spune unui domn pe care nu l-am mai vazut de cateva luni bune. Nu ma pot abtine, doara stiu ca le-ar aprecia..

Voi v-ati intrebat vreodata ce se intampla cu prietenii imaginari dupa ce ies la pensie?? Filmuletul acesta spune povestea unui prieten imaginar clasic, de serviciile caruia nu mai e nevoie. A devenit pur si simplu redundant!

Iar aici, daca vreti sa cititi, o postare mai veche de-a mea despre problema prietenilor imaginari..

Stelute pe dintii mei

2009-05-07T13:41:00.004+03:00

-Mama, vreau sa imi luceasca si mie dintii asa cum ii lucesc fetei aleia! ii spune entuziast o fetita mamei ei, amandoua stand in autobuz aproape de mine.

Ii zambesc si dintii mei mai sclipesc o data. :). E incantata: Woai mama ce frumos lucesc, vezi? Vezi? Iar mama... mama e putin jenata. Ca nu cumva copilul sa deranjeze un necunoscut, sa lase o impresie gresita, cum ca ar fi prost crescut. In sinceritatea sa.

- Nu-i politicos sa te zgaiesti asa la oameni, ii sopteste. Doara ti-am mai spus asta de atatea ori. Iar replica asta familiara, a mamelor corecte dpdv al manierelor afisate in public de peste tot, ma face sa-i zambesc. Din nou. Lucind. Fetita da sa intinda mana inspre mine, pt a-i arata ce vrea sa spuna, insa mama e vigilenta. O trage pe fetita de mana exact la timp, pana sa ajunga sa arate inspre mine, ceea ce cu totii am fost invatati ca nu-i frumos si ca nu care cumva sa procedam intocmai, aruncandu-i o privire fioros autoritara: - Potoleste-te, iti spun, se aude din nou in soapta.

Dupa cateva statii, regina celor 7 ani de-acasa si copila ei, in liniste, coboara.

Ultima oara cand am fost la ortodont mi-a infasurat altfel sarmele in jurul bracketilor - asta-i tot secretul :) Si dap, aduc oarecum a stelute. Intr-o oarecare lumina.

P.S.

2009-05-07T13:38:00.003+03:00

o melodie care merge taman bine la sfarsitul unei postari precum cea de luni: Vincent Delerm, Les gens qui doutent

2 oameni

2009-05-04T20:46:00.009+03:00

Desi cearcanele mele nu arata asta, am fost in vacanta in ultima saptamana. In Grecia. Unde am intalnit 2 oameni speciali. Pe langa care cel mai probabil as fi trecut fara sa-i bag de seama. Modesti si discreti.

Pe Kostas l-am cunoscut la una din tavernele de pe strazile laturalnice ale Atenei. In Plaka, un cartier lenes si calm, in care cainii nu latra si singura zarva este a cerceilor si a lanturilor care zdrangane cand bate vantul. Stateam la o masa cu mama mea si ascultam fragmentele de conversatie din jur. Ale trecatorilor, ale vanzatorilor de la buticul de vizavi, a chelnerului cu un musteriu de la o masa alaturata, singurul musteriu in afara noastra. Vorbeau despre carti si despre greaca veche.

Cand s-a apropiat de masa noastra pentru a ne aduce felurile de mancare, l-am intrebat daca vorbeste limba greaca. E o limba dificila, diferita de greaca contemporana, am cativa colegi care s-au straduit mult pana sa ajunga sa-l citeasca pe Platon si Aristotel in original. Eu sunt cu analiticii, a fost de ajuns sa invat engleza urmarind desenele animate de pe Cartoon Network.

L-a bucurat intrebarea si a inceput sa ne povesteasca nitel despre carti, despre studiu, despre limbile straine. Greaca veche a invatat-o singur, din carti, dupa orele de munca. De ce? "Pentru ca dupa ce deprinzi limba, magia poate incepe", mi-a explicat el. Am zambit politicos, crezand ca e o figura de stil. Insa luandu-mi cele doua maini mi-a aratat la ce se referea, rostind niste incantatii. Al caror rezultat a fost acela ca bratul meu drept se racise, in timp ce bratul stang devenise cald. La sfarsitul mesei, mi-a spus mie, Filosoafa, ca misterul este Recele. Si cum de apare el, dat fiind ca noi oamenii transmitem caldura.

Joi l-am intalnit pe Aharon Apelfeld. Un scriitor nascut acum multi ani la Cernauti care a spus povestea Holocaustului sau si a pierderilor sale. Un om care la 8 ani si-a vazut mama si bunica impuscate si care de la 9 ani, cand a reusit sa evadeze din lagarul al carui prizonier era, s-a trezit singur pe lume, doar cu un trecut. Un om care de la 9 ani isi construieste prospetimea si candoarea si increderea in oameni. Un batranel marunt si surazator, cu o sapca pusa strengareste pe cap, care crede in oameni si in surprinzatoarele gesturi de gentilete si omenie.

Imi e putin rusine sa vorbesc despre ei in aceste putine randuri. Despre seninatatea si lumina lor. O fac insa ca un cadou. Pt cei care nu mai vad frumosul din oameni, care pornesc intr-o relatie lipsiti de incredere in celalalt, pt cei care judeca si dau verdicte cu usurinta, care se considera grozavi, crezand in absolutul adevarului lor. Autosuficientilor. Mistocarilor. Celor care ranesc si celor care se tem sa sufere. Pentru ca acestia sunt 2 oameni care cred in surprizele placute ale vietii si in bogatia ei. Si care pur si simplu, nu renunta. Sa spere, sa se straduie, sa supravietuiasca. Mai sunt multi ca ei, pe cuvant ca mai sunt. Mai ascunsi, mai deghizati, Mai nepriceputi sau neinteresati in a se arata. Dar multi, zau asa :)

Scrisul e un cadou, spunea Aharon. Scoti la iveala ceva foarte fragil si luminos care tine de tine, de interioritatea ta, frantura care e cea mai apropiata de copilaria din tine. Printr-un procedeu dureros, al amintirii si al stradaniei de a gasi enunturile si descrierile cele mai reale. Dintr-o nevoie dureroasa si sacaitoare de a da toate aceste ganduri si senzatii afara, prin cuvinte.

The Chronicle

2009-05-04T16:35:00.003+03:00

Click dupa click, azi am tot citit The Chronicle, o publicatie pe care imi doream de ceva ani sa ajung sa o citesc. De-acum , zambesc :) Cheers!

O melodie pentru duminica dimineata

2009-04-19T00:59:00.007+03:00

Rebecca Collins - Satin Shoulder

Astept ceva. E o senzatie cam ciudata. Mai ales pentru cineva atat de in etate ca mine. Cand eram mica mai mergea, o toleram, ii gaseam un firesc. Insa acum incep sa intru in panica: daca voi continua sa caut? Si sa astept. N-ar fi chiar pe placul meu sa se intample asta..

Am obiceiul de a strange lucruri marunte: Nerabdarea de a parcurge o dimineata. Lenea de dupa-amiaza. Stangaciile si entuziasmul lucrurilor abia descoperite. Naturaletea si candoarea. Familiile si prietenii care se strang in bucatarii pentru a sta la taclale si a rade. Absenta gandurilor ingrijoratoare. Drumuri pe care sa le parcurg cu curiozitate, la pas sprinten. Carti citite cu pofta. Si prajituri! Mdap :) Astfel de maretii marunte strang..

Imi plac femeile carora le sade bine c-o mustata conturata! Jucandu-se seducator de-a Charlot.

Din nou, despre voluntariat

2009-04-17T12:25:00.004+03:00

In Hotnews, daca poftiti, luati de cititi un interviu cu Simona Iftimescu, colega mea de voie buna si de munca de buna voie. Vorbeste nitel despre educatia non-formala, voluntariat, LEAP si mai ales despre sentimentul acela placut al lucrului bine facut.

"HotNews.ro: Ce argument le-ai da celor care prefera sa se angajeze si sa castige bani si considera voluntariatul si training-urile pierdere de vreme?

Simona Iftimescu: Ma bucur ca nu sunt in situatia de a predica fara sa stiu ce zic. Eu sunt acum studenta la doua facultati, coordonez proiectul LEAP si m-am angajat in octombrie pe un part-time. Am zis ca, dupa atata voluntariat si internship-uri, trebuie sa iau contact si cu viata asta in care pe 10 ale lunii iti intra salariul in cont. Este o experienta foarte interesanta, te responsabilizeaza altfel cand stii ca la sfarsitul lunii primesti niste bani de la oameni care depind de munca ta. Lunea trecuta am renuntat, pentru ca mi-am dat seama ca banii erau singurul avantaj pe care il simteam si ca tot ce puteam sa iau dintr-un job, am luat pana acum din educatie non-formala.

Multi spun ca voluntariatul este ceva idealist, pe care il fac cei care au timp. Este mult mai mult decat atat, este un demers de responsabilizare sociala si de implicare a individului in tot ce inseamna comunitate. Poate ca ar trebui sa existe un spirit din asta de implicare pasiva, adica chiar daca lucrez opt ore pe zi poate, la sfarsit, ma duc la o casa de copii si ma joc cu un pusti de 5 ani. Sunt lucruri pe care, daca nu le faci acum, nu se stie cand vei mai avea ocazia. "

Doar nitel, pt ca sunt atatea de spus. Daca vreti o poveste mai bogata si mai emotionanta, pe blogul personal al Simonei puteti citi raspunsul ei la orice "de ce?" "la ce bun??" "ce rost are?" care apar uite-asa, tam nesam, in conversatii.

Demn de Cartea Recordurilor

2009-04-14T21:58:00.016+03:00

MOTTO: "Am reusit sa aducem Romania inca o data in Cartea Recordurilor" [aici]

Totul a inceput intr-o seara cand o tanara plictisita a scris intr-un document word cel mai lung cuvant citit vreodata. Fenestructuliansenegrenjoasofurcturentomepatie. Pe care mai apoi l-a pus in circulatie. Pe blog. Iara cititorii blogului ei nu au prididit deloc si l-au si trimis de cu graba prin mailuri. In masa. Cu sute de CC-uri. Ce cititori draguti si de treaba.. nu-i asa??

A facut ravagii. De indata ce au downloadat documentul, excitati, academicienii s-au zbatut sa ii faca loc in dictionar. Ba chiar s-au grabit sa editeze DOOM - editia speciala, special pentru el. Prin amabilitatea Ministrului Culturii, ne aflam acum in posesia mai multor detalii:

- E un cuvant asa de lung.. Il va arunca cineva asa, in discutie, ce credeti?

- Nu.. nu.. nu e un cuvant de masa, mundan, pentru toti.. ci unul cu renume si prestigiu, intelegeti?

- Si atunci.. cui ii foloseste un cuvant atat de greu de folosit?

- In primul rand Romaniei. Am vrut sa aducem Romania inca o data in paginile Cartii Recordurilor. Si tin sa subliniez ca in cea mai mica editie a Cartii Recordurilor, cea de latimea si lungimea unei unghii false, Romania ocupa de astazi cu 25 pagini mai mult! Ceea ce e ceva.. sa recunoastem!

- Si totodata un triumf de natura intelectuala. Prea multi cel-mai-mare-carnat si cel-mai-mare-brad. Era timpul sa atacam chestiuni mai serioase.

- Oh, da, categoric! Si asta nu e tot. Pentru anul 2009 ne propunem sa punem Romania pe harta culturala si prin alte initiative. O echipa de actori deja pregateste punerea in scena a celui mai scurt spectacol de teatru. Nu vreau sa ma laud, dar cred ca se poate spune ca este un spectacol de teatru care poate fi vizionat chiar si de spectactorii care nu sunt in sala. Toata actiunea poate fi surprinsa intr-o singura fotografie.

- Dar asta e remarcabil!

- Si pentru concertul de inchidere a editiei de anul acesta a Festivalului Enescu planuim cele mai lungi aplauze de final. Daca lucrurile merg bine si nu vom avea niste veri prea calduroase, vor dura pana la urmatoarea editie, din 2011. Asta spune multe despre noi ca si public, nu-i asa? Romanii sunt fara doar si poate un public minunat. Toti marii artisti ne-au spus acest lucru, nu aveam dubii in aceasta privinta, insa gasesc ca e timpul ca si Cartea Recordurilor sa certifice si sa gratifice aceste vorbe..

In calitatea mea de cea de-a 20 femeie - romanca - bloggeritza- de - succes primesc tot felul de spam-uri. Si oferte publicitare. [Voi nu? Ceaiule? Cireaso? Tomato? Lamaie?] Toamna trecuta, de exemplu, Editura Dacia ma anunta printr-un mail de o grozava initiativa de-a lor cu ocazia zilei de 1 decembrie, invitandu-ma calduros sa particip la:

- cel mai mare pelerinaj religios ortodox din Balcani

- cea mai mare parada militara si religioasa dedicata simbolului statului roman "Sf Andrei"

- cel mai mare drapel de artificii din lume simbolizand culorile Romaniei

- cea mai mare cruce iluminata cu torte din lume, alcatuita din trupuri umane

- cea mai mare coliva din lume, dedicata tuturor sfintilor martiri care au contribuit de-a lungul a 2000 de ani la eliberarea si formarea Statului National Unitar Roman

P.S. nu avem prea multe recorduri? nu incercam sa parem prea grozavi? si chiar asa: voi aveti vreun record personal?

LEAP te angajeaza la voluntariat

2009-04-01T15:54:00.004+03:00

M-am urcat in taxi, intr-o dimineata tarzie. -In Piata Dorobanti, am spus, iar soferul mi-a aruncat intrebarea inapoi -Acolo lucrati, domnisoara?

-Aaah.. nu.. Acolo este cabinetul dentistului..
-A!! Ca-i tarziu. E ingaduitor seful daca va lasa sa ajungeti asa tarziu.
-Eu nu lucrez..
- Ah!! [tacere stanjenitoare]

Tacere stanjenitoare. Prelunga. Soferul care fusese un vorbaret nu mai scoate un cuvant. Tacere prin care arata ca ma judeca. Si eu acolo, simtind nevoia sa ma justific. Uneori simt nevoia sa ma justific, desi imediat dupa aceea mi se pare cam ridicol, de ce sa le explic unor straini felul meu de a fi. Nu Diana, nu-i asa ca-i nitel cam ridicol? Insa atunci in taxi am completat: -Adica muncesc. Dar nu pentru bani. Muncesc din placere. Urmeaza o privire si mai surprinsa, o tacere si mai stanjenitoare. In imaginatia lui e o chestie sa nu muncesti si sa te duci la ora 11 in Dorobanti. Sa bei o cafea, sa probezi o pereche de pantofi. Si apoi sa ajungi acasa chiar la tzanc pentru somnul de dupa-amiaza. O chestie nashpa, dar familiara. Insa in a munci fara bani e ceva neplacut si arogant care sfideaza orice om al muncii retribuite. Tipul pur si simplu nu poate sa inteleaga:
-Si cum.. munciti, dar fara bani?
-Da, chiar asa. Fac voluntariat
Tacere. Imi aud fiecare inghititura. Acolo, in gatlej.

Ieri, la Orange Concept Store, a avut loc evenimentul de lansare a programului educational LEAP - Link Education and Practice. Puteti citi rezumatul scris de Maria Dumitrica chiar aici.

O istorie despre zgomot si muzica

2009-03-24T21:16:00.013+02:00

Isi aplecara capul incet spre șine pentru a urmari cu coada ochiului sunetele ce ii atrasesera de pe peron pana jos acolo, in tunel. 10 oameni care asteptau intr-o dimineata obosita si calma metroul sa vina s-au ridicat de pe scaunele lor, si-au aliniat servietele, si-au dat jos pardesiile si le-au pus ordonat, sprijinite de curbura inalta a scaunului. S-au dus apoi inspre marginea peronului si s-au lasat domol in jos. Inspre sunetul ce vine. Si zambind radios s-au culcat.

In acea dimineata traficul cu metroul a fost dat peste cap, va dati seama. Miile de plangeri ale celor care au intarziat cu duiumul la birou si sutele de comunicate ale companiilor care au semnalat publicului pierderi inestimabile cauzate de deficitul de personal au condus la noi planuri noi deziderate. "Va dati seama cu totii ca acum fiind aprig sesizati trebuie luate urgent altfel de masuri pentru a preveni astfel de nedorite incidente inoportunate" era scris in raportul capilor de metrou, xeroxat in zeci de exemplare.

Din ziua ce a urmat a navalit in subteran o avalansa de zgomote pentru a astupa muzica . Reclame la televizoare, vanzatori ambulanti strigand titluri si preturi de ziare apoi titluri si preturi de ziare, poezii compuse de poeti locali, rugaciuni si istorii personale. Blesteme injuraturi si colinde. Afise publicitare derulandu-se fosnitoare si scari rulante ce se misca-n PRAC PRAC. Si scarnetul rotilor de metrou ca nota finala. Usi ce se deschid si ingramadeala generala.

De atunci calatorii au inceput sa mearga andante allegro inainte cat mai repede, pe scurtaturi atent calculate, impingandu-se eficace unul intr-altul, injurand batranul ce coboara prea incet pana cade, unii protejati de ipod-uri, iar altii cu barbia indreptata spre piept, inghiontindu-se, dand din coate. Alert.

Intr-un articol din New York Times, Under Broadway the Subway Hums Bernstein, este o poveste magicreala despre muzica si modurile misterioase in care poate aparea. Despre cum poti trece cu rotile metroului peste o balada din West Side Story daca veti citi articolul, veti afla ;)

Cantec pentru un pieptene

2009-03-15T01:57:00.003+02:00

ia un lucru din casa si da-i inca o sansa. ia o cheie. sau o agrafa. o batista roasa. un jeleu pietrificat. gandeste-te la fiecare ca si cand ar ascunde o taina, pe acolo pe undeva. ca si cand s-ar arata doar altora asa. ca o cheie, agrafa, batista roasa, jeleu pietrificat. nu si tie insa, ca doar nu te lasi pacalit asa usor, mai baiete si mai fata.

deci ia o cheie si sufla in ea pana ce ies baloane de sapun scamosat. planteaza intr-un ghiveci o agrafa. dintr-o batista roasa si 2 cioturi de creion fa un balon-elicopter. Iar dintr-un jeleu: un giuvaer!

apoi ia un pieptene. plimba-ti degetele pe el. si asculta :)

Homarul si Serena - o feerie!

2009-03-12T22:17:00.018+02:00

Trantesc cu delicatete portiera scoicii si-i spun taximetristului adresa la care vreau sa ajung. Intoarce capul si ma studiaza. Ranjind. E un homar lipicios si infoiat a carui camasa hawaiana nu-i acopera pieptul intrutotul, lasandu-i la vedere un smoc de par, sudoare si testosteron. Intoarce capul iar, ma priveste si apoi demareaza.

Drumul pe Stefan cel Mare e presarat cu tot felul de referinte critice. Imi arata strada pe care isi construieste acuma casa pretenarul lui, un tzipar cam fraier si usor de dus de nas. Mai incolo, si scoate mana pe fereastra, are firmadebirou un rechinas cu care se vorbise prin toamna sa incheie ceva, da nu-i genu pe care sa te poti baza, ca ala te baga in belele uiteasha!-uiteasha!. La semafor intoarce capul si ma priveste. Ranjind, ma-ntreaba dc stiu cum se pot spala usor verzisorii. Ca unu, Jonny, avea cateva sute de mii de alge de care vroia sa scape, asa c-a pus-o de-o firma de taxi. Intelegi, nu, cum merge treaba? A cumparat masini si devenea onorabil cu castigu.

Tipu e plin de ponturi si relatii. E un homar a-ntaia, de viitor. El stie asta. Numa ca acuma mai ramane ca si eu sa vad. Si sa aprob. Dand din cap uiteasha-uiteasha..

Si poti spala algele si cum o facut-o crabu asta jmekerit de Lali Soare, care a bagat tot in materiale de constructii si acuma iji ridica bluoc . Ca doar cine-o fi acolo ca sa te masoare, intelegi, nu-i asa, unde bat?

In aglomeratia asta de pe Stefan cel Mare eu oftez privind calutii de mare care-si croiesc drumul spre mai departe usor.

Ajunsa la Plaza Chibrit, ii spun sa ma lase langa shaormarie. Cobor si o iau la pas, agale, in timp ce hamsiile cu sortz rascheteaza in fasii subtiri imensul strugure atarnat de perete. Apoi le indeasa in lipii.

Apa prin care inot ramane, cumva, diafana stravezie albastra.

Le sourire d'un jour noisette

2009-03-10T07:23:00.001+02:00

Abia m-am spalat pe cap si in jurul meu miroase a nuca si a afine. E un aer asa... lenes aici in camera, ce ma imbie la atipeala si fantasme. Am parcurs lungul drum al diminetii inspre somnul de amiaza printre aburi si creme asa ca acum ma gasesc tolanita pe canapea, prefacandu-ma obosita (dar nu sunt, noo, ca doar nu am muncit la camp). Muzica la casetofon e data incet, intr-atat de incet incat sa nu disting versurile, doar raguseala din voce, noptile nedormite si tutunul, purtate de un ventilator gigant pana la mine si apoi imprastiate in toata camera. Fata incercanata care canta dispare si imi apare in fata, ca un personaj, surasul lui Harry Brauner. Si doara stiti ce suras avea..

E intr-o zi mare, nu are nevoie de condimente si ceaiuri pentru a da drumul la povesti. Acestea cad si se rostogolesc din casetofon precum un ghem atins de pisici. Iat-acum isi aminteste de Brancusi si de o anume tinerete purtata peste tot in lume; cat timp tii in brate strans mamaliguta nu ai cum sa te departezi prea tare de locul in care te-ai nascut: ii placea sa fim numai noi doi la aceste neuitate, pentru mine, intalniri cu caracter, ca sa zic asa, prin excelenta folcloric. Dupa ce se imbaia, aparea intr-un halat gros de baie. Pe cap, un prosop imens se transforma intr-un imens turban. Era incantat sa-mi ofere la cina bucate romanesti gatite de el. Cu cata placere imi povestea despre faima sarmalutelor si a mamaligutei lui, printre admiratorii veniti sa-l viziteze din toate colturile lumii! Rasturnata pe un taler de lemn, mamaliguta era taiata cu ata, precum invatase in casa copilariei, la Hobita. Face brusc o pauza pentru a nimeri intr-un alt loc, intr-o alta amintire Foarte des, dupa o zi de munca, seara, Brancusi ma poftea in atelierul lui la un pahar de vin in modesta 'supanta' unde dormea. Lua ghitara din cui si se acompania, cantand cu glas domol cantecele care ii aduceau aminte de tinerete. Nu erau cantece tiganesti, erau cantece orasanesti. A ruginit frunza in vii.

Intre timp am terminat de rontait alunele invelite in ciocolata si imi pregatesc in liniste tinuta de plecare. Ma misc agale pentru a nu deranja vocea, pentru a nu o aduce in prag de bruiaj si tacere. Numar in gand secundele pana sa ma aplec dupa incaltari. Totul e calculat la sutime. Imi pun vesta, imi iau umbrela si plec. Inchid usa si las in spate un glas care tocmai incepe o poveste despre o iubire mare. Niste ganduri si sentimente care nu merita spectatori.

Noaptea toate drumurile au treceri de pietoni

2009-03-08T10:49:00.014+02:00

E adevarat ca noaptea toti pantofii cu toc sunt negri, iar femeile ce-i poarta, niste feline?

E adevarat ca pe intuneric poti ajunge de nicaieri oriunde? Pas dupa pas, doi nori negri cocotati pe un cer cu cravata.

Adevarat e ca lucrurile nu sunt ce par a fi e adevarat? Voi dupa ce proverbe nocturne va ghidati? in viata, dar si in pat

Miles Kingston, editorialistul meu preferat, a compilat o serie de proverbe albaneze. Lipsite de logica practica, facute sa le citesti incruntat. Intrebandu-te Whaat the fuck?? Le puteti citi aici si aici si aici. Miles a decedat in 2008, in ianuarie. Era un polymath. Mi-l imaginez zambind cand scria. Textele lui au ceva nastrusnic. Nu da lectii, nu face morala. Se joaca. Neincrancenat..

Barbatul care masura timpul cu camera de filmat

2009-03-04T18:19:00.003+02:00

Barbatul lua o fotografie veche si o imparti in doua. Treptele cazand inspre usa de la intrare si interiorul incaperii le lasa asa cum erau. Alb-negru si in nemiscare pana se loveau de geam. Se juca doar cu spatiul aflat in afara usilor de sticla, introducand din cand in cand miscare. Perechi de oameni care se plimba, oprindu-se nedumeriti in fata usilor inchise si lovind in geam.

Shadow Piece, instalatia lui David Claerbout, consta intr-o fotografie de prin anii 50 manipulata digital prin introducerea unor cadre filmice in partea de sus a acesteia. O grozavie pe care am privit-o vreo 20 de minute la o expozitie dedicata lui Eduard Hopper si artistilor contemporani pe care i-a influentat. David Claerbout fiind unul dintre acestia. O grozavie care mi-a dat noduri in gat de nostalgie, nascute din simtul trecerii timpului pe care reuseste cu atata forta sa-l redea.

Pentru ca acesta e efectul juxtapunerii imaginii fotografice cu cea cinematografica. Nostalgie si nitica angoasa. Camera de filmat doar masoara trecerea timpului. Fotografia il poate reda intr-o instanta a sa. Alaturarea celor doua medii insa poate capta devenirea. Si asta e un efect tulburator si-n arta rar.

In lucrarile sale, David Claerbout cauta sa prinda timpul. Mereu in miscare, il fugareste cu camera de filmat pana transpare - cadru dupa cadru - filtrat printr-un secundar.

La expo de care va spuneam, in camera unde era prezentata instalatia foto-video a lui David Claerbout, se afla si un tata cu baiatul lui. Micut, la vreo 5 ani. Dupa catrva minute, pe ecran apare prima pereche care vrea sa intre in incapere. Nu reusesc, asa ca incep sa se agite si sa impinga cu putere-n usa. Ridica mainile, sunt nervosi. Pustiul incepe sa le faca semne. Isi ridica mainile inspre ei, ii saluta, le face din nou cu mana. Perechea de pe ecran nimic, nu reactioneaza defel la semnele baiatului. Tatal ii spune sa se potoleasca pentru ca pur si simplu cei doi nu il vad. Baiatul e nedumerit, nu intelege But daad, why not?? We're in the same space and time like them! We are, we are!!

Mandru nu doar o zi pe an

2009-03-02T18:31:00.004+02:00

GayPride este un proiect initiat de Octavian si Robert. Un proiect care aduna persoane si povesti.

Uitandu-ma la Sex in the City si la alte filme si seriale care promoveaza prietenia girl-gay m-am simtit putin stinghera. Asa cum ma simt stinghera in privinta oricarei relatii de prietenie pe care o vad pornind de la niste calcule: de practicalitate sau de coolness. Si acum e moda asta, ca o fata sa isi caute un prieten gay, cu care sa se afiseze si pe care sa il poarte la bratul ei si sa il prezinte ca atare: my gay friend who's by the way gay. O prietenie etalata asemenea unei genti ultimul racnet sau unei perechi de jimmy choo.

Cand vad astfel de relatii de amicitie ma intreb daca vor mai rezista in momentul in care vor incepe sa se estompeze pe ecran sau in reviste. In momentul cand un alt tipar de prietenie va intra in trend: fata si batausul, fata si geekul, fata si timidul.

Cand vad astfel de relatii de amicitie ma intreb daca homofobia nu e o pozitie mai onesta. Prin stabilitatea motivatiilor care conduc la aceasta optiune.

De aceea eu as vrea sa spun, lui si voua, ca-s: Mandra nu doar o zi pe an ca sunt prietena cu Octavian :)

Pe site-ul Gaypride veti gasi persoane si povesti. Neexotice, ponderate, oneste, calde, emotionante, fragile, deschise. Pentru ca era firesc sa existe un astfel de site. Pentru aceia care vor ca imaginea a doi barbati plimbandu-se mana in mana sa capete firesc in ochii celorlalti.

Un proiect netrendy. Unul firesc :)