Teen Press

Coperta Teen Press - nr. 28

2009-06-03T05:37:00.000-07:00

Cover Photo: Popa Oana (Teen Press)
Cover Design: Ban A. Gabriel (Teen Press)

Editorial "Teen Press" nr. 28

2009-06-03T05:31:00.000-07:00

Pomana culturală

Norodul faţă „cu cultura“… Aşa aş putea descrie Noaptea muzeelor, un demers, de altfel, foarte admirabil al celor de la friendsnmar.ro. În noaptea de sîmbătă (16 mai) spre duminică am retrăit „acţiunea de culturalizare a maselor“. Principiul sună simpatic, dar, ca la orice teorie, ne omoară practica. Nu înţeleg de ce toată populaţia Capitalei s-a trezit, dintr-o dată, că în metropola dîmboviţeană, printre mall-uri şi bănci, mai sălăşluiesc şi nişte muzee amărîte. Veşnic nevizitate. Poate pentru că în timpul anului, cînd nu se fac „pomeni culturale“, o vizită la Muzeul Tehnic costă! Ce-i drept, trebuie să dai vreo trei lei (!). Carevasăzică bucureştenii se calicesc la un chior de ban?! Sau poate că funcţionăm după principiul „dacă e pe degeaba, nu refuza!“.
Mi-am dat seama că mulţi dîmboviţeni iau la mişto arta, patrimoniul cultural al oraşului şi, în general, cam tot ce ţine de „muzeuri“, după cum declina o mamaie-florăreasă la coadă la MNAR. Lumea se uită la un tablou de Tintoretto, ca vaca la tablou’ electric, dintr-ăla cu buşoane. La Şuţu, înainte să fim daţi afară cu toţii, din cauza unui nene care s-a sprijinit de geamul de la documentele ce atestau existenţa Comunei Bucuresci -, un grup de pierde-viaţă tropăia, într-un stil de bizon semi-doct, pe treptele de lemn ale muzeului. Că doar e gratis, ca pe stadion cînd joacă Rapidu’.
Nu suport nesimţirea „mono-neuronaţilor“ care bălesc şi se caţără nonşalant pe motoarele şi turbinele electrice expuse în nevizitatul şi tristul Muzeu Tehnic. Cînd am ajuns aici, după o coadă colosală, fireşte, mi s-a tăiat un bilet îngălbenit, tipărit acum două decenii, pe care scria „Ministerul Energiei Electrice“ - de pe vremea cînd M.T. se afla încă în administrarea acestui minister. Noroc cu Noaptea albă, momentul anului în care acest muzeu are vizitatori. În rest: doar praful de pe machetele de locomotive „Electroputere Craiova“!
Nico îmi povestea că a trecut pe la Muzeul de Geologie, unde se vernisase o expoziţie culinară cu degustare şi vînzare (asta mai puţin înspre deloc) de mîncăruri tradiţionale dobrogene. A, şi degustare de vinuri, parcă. Vă daţi seama că numai lignit şi fosile din cuaternar nu căutau vizitatorii muzeului. În schimb, bătaie pe sarmale şi pe băutură „moca“. Lua lumea cu sacoşele „mostre“ culinare de la toate standurile. Ce mai contau cîţiva bolovani expuşi în nişte vitrine „medievale“. Vulgului să-i dai să bage la maţ, şi e fericit. Iar R.A.T.B.-ul a circulat. Pe hîrtie. Că noi, cel puţin, nu l-am pins, neam!
Nu vreau să generalizez acest sindrom de tipul „luna cărţii la sate“, de pe timpul lui Răposatu’. Există destui tineri şi oameni care gustă cu plăcere o vizită la muzeu (plătită) şi care nu îşi fac poze sexi cu bustul lui Carol I.
Expresia „te uiţi la el/ea ca la o piesă de muzeu“, denotă ideea că nu poţi nici măcar să atingi acel ceva, că eşti într-o neţărmurită contemplare vizuală. Vizuală, adică cu ochiu’, nu cu pipăitu’. Deci nu pui labele pe exponat, nu faci poze pentru acasă, nu-ţi aprinzi o ţigară la doi metri de o casă suceveană din sec. XVIII, că nu-i a lu’ mă-ta!
Mi-e tare milă de muzeele incluse în circuitul Nopţii albe, zău! Decît cu aşa vizitatori, mai bine stau închise. Ca Muzeul Tehnic.
Este bună ideea de a aduce poporul mai aproape de cultură; acţiunea asta e chiar foarte binevenită. Însă, cei care nu frecventează muzeele nici măcar o dată pe an, ar trebui să-şi însuşească respectul faţă de bucata aia de hîrtie veche expusă, cu grijă, în vitrina aia străvezie. Că poate „bucata aia de hîrtie veche“ i-ar fi facilitat, cîndva, dreptul lui de a se numi astăzi cetăţean european.
A. Gabriel Ban

Anti vesrus Contra - Teen Press nr. 28

2009-06-03T05:29:00.000-07:00

Pro WoW

Acest articol ar trebui să fie unul pro-World of Warcraft, dar, în general, pentru a scoate mai bine în evidenţă calităţile unui lucru, trebuie să ne folosim de o mică antiteză. Drept urmare, cu sau fără voia colegei mele, mă voi folosi de Counter-Strike pentru a crea un articol pe jumătate pro-WoW şi pe jumătate anti-CS.
Sunt convins că fiecare dintre voi a luat contact, chiar indirect, cu World of Warcraft, cel puţin o dată în viaţă. WoW este un MMORPG (Mass Multiplayer Online Role Playing Game), adică, cu alte cuvinte, este un joc online, cu servere pe care pot juca mii de oameni simultan, care recreează o lume virtuală a magiei şi războiului. Jucătorul îşi poate alege un personaj care poate face parte din una dintre cele două facţiuni inamice (Alianţa şi Hoarda). La începutul jocului toate personajele pornesc în nişte orăşele micuţe de unde se dezvoltă înfrângând creaturi împrăştiate prin sălbăticie, apoi încep să facă comerţ, şi uşor-uşor, cresc de la nivelul 1 până la maximul de 80.
Prima diferenţă majoră între WoW şi CS este complexitatea. În CS îţi găseşti un server, intri (dacă ai noroc să meargă), omori cât poţi, şi ieşi fără a fi câştigat nimic. În WoW trebuie să fii atent ce armă îţi alegi, cu ce armuri te îmbraci, ce nivel are creatura pe care vrei să o ataci, ce skill-uri îţi alegi şi multe, multe alte lucruri. Un prieten mi-a zis odată, după ce se jucase patru ore CS, că şi-a dat seama că nu a rǎmas cu absolut nimic din acel timp. Păi… îmi pare rău să-l dezamăgesc, dar cam aşa e. Timp de patru ore din viaţa lui a împuşcat terorişti sau polţişti virtuali, sau ce sunt ăia, şi ce a câştigat? Nici măcar nu i s-a păstrat scorul pe care-l dobândise aşa greu. În WoW ar fi fost cu totul altă treabă, putea deja să fie într-un clan, poate chiar să aibă… prieteni! Da, mă risc să rostesc şi acest cuvânt. Toţi vrem să avem prieteni, iar în jocul ăsta chiar e uşor să-ţi găseşti. Îl salvezi pe câte unu’ de la moarte şi îţi jură credinţă veşnică. În CS încearcă să faci asta şi runda următoare e la echipa adversă şi trage în tine ca în cel mai urât coşmar. Există şi unele întâmplări care duc la ideea că jucătorii de WoW sunt nişte oameni fără viaţă sau prieteni, cum ar fi aceea cu un tânăr japonez care s-a jucat 48 de ore fără oprire, iar apoi s-a aruncat pe geam (şi ştim cu toţii ce blocuri înalte au japonezii) pentru că „murise“ în joc. Dar ăla e doar un caz; şi, oricum, nu este mai fără viaţă să stai toată ziua sǎ omori terorişti virtuali? Sau să dezamorsezi bombe? Să fim serioşi, mai bine citeşti o carte :-)… De asemenea, mulţi sunt nemulţumiţi de preţului jocului, dar pentru calitate merită întotdeauna să plăteşti; şi în orice caz, există şi servere ,,pirat“ care sunt gratuite.
Şi, până la urmă, preferaţi să ajungeţi la şcoală şi să ziceţi: ,,frate, câte frag-uri am făcut aseară!“ sau ,,am ucis un dragon negru şi acum am una dintre săbiile legendare ale lumii!“?
Alexandru Drulea

________________________________________

Pro CS

Head shot! Counter-Strike, prescurtat CS, este un First Person Shooter, un joc care implică multă dexteritate, determinare, tactică şi toate celelalte abilităţi necesare unui jucător de shootere. În joc există două echipe, teroriştii şi trupele speciale ale poliţiei, care au ca scop salvarea sau distrugerea unui obiectiv ori înfrângerea tuturor celorlalţi jucători. Acţiunea jocului se desfăşoară în runde, pe diferite hărţi; jucătorul are posibilitatea să îşi aleagă un caracter din opt, câte patru pentru fiecare echipă. La începutul rundei jucătorul primeşte o sumă virtuală de bani cu care îşi achiziţionează arme şi muniţie sau armură. În mare, cam asta este descrierea jocului pe care îl prefer; şi cred că toată lumea cunoaşte aceste amănunte, fie că joacă, fie că nu.
WoW este un joc mai complex decât CS, după cum spune colegul meu, dar din ce punct de vedere şi cu ce scop? Este un joc mai complex la nivel tehnic, are o poveste mai colorată, o grafică mai bună, îţi oferă tot ce ai nevoie pentru a ceda în faţa unui univers imaginar, care încet-încet începe să-ţi ocupe tot timpul, să te îndepărteze, fără să îţi dai seama, de oamenii importanţi din viaţa ta, în schimbul unor „personaje“ dintr-un party. Şi în Counter poţi să comunici, şi nu e nevoie să îţi iei angajamente atât de fixe precum în WoW. Nu cred că vorbesc prostii: să te hotărăşti să pleci de la propriul concert, primul concert, cu puţin înainte ca acesta să înceapă, doar pentru că la opt ai instanţă, să nu ieşi din casă cu săptămânile, să nu răspunzi la telefon, să stai zi şi noapte în faţa calculatorului dând în cap la tot felul de gângănii mutante şi şobolani iradiaţi - toate acestea spun multe, dar nimic despre o viaţă normală…
Şi CS-ul are lipsurile lui, dar cred că tocmai acestea au făcut jocul atât de popular, pentru că e uşor de jucat. Un avantaj al acestui joc ar mai fi faptul că nu este nevoie să plăteşti ca să te joci cum se cuvine. În plus, cei care ridică problema serverelor ar trebui să ia în calcul numărul foarte mare de servere, apoi o să le neglijeze pe acelea care nu merg. Ceea ce este avantajos la jocul meu este că ai o libertate evidentă, poţi să vii şi să pleci când vrei, să alegi alt server, dacă nu îţi convine harta sau ceilalţi jucători, în schimb la WoW rişti să îţi pierzi personajul la care ai „lucrat“ multe nopţi. În Counter Strike există comunicare, iar, de multe ori, dacă stai să joci, o să fii surpins de doi sau mai mulţi jucători care pornesc împreună şi folosesc diferite tactici, scheme, lăsându-te mască.
Nu vreau să fiu răutăcioasă, dar dacă îl întreb pe colegul meu ce ar face pentru o lume mai bună, oare mi-ar răspunde că ar călători pe o mătură fermecată şi ar ucide peste tot în lume dragonii negri care distrug universul, fiindcă el deţine puterea absolută, sabia dreptăţii şi a adevărului? WoW… trezeşte-te la realitate, Făt-Frumos!
Andreea Cătălina Lulea

Articole din "Teen Press" nr. 28

2009-06-03T05:28:00.002-07:00

INTERVIU Discoballs

Alexei, Cristi şi Mizdan sunt cei care formează trupa Discoballs. Un proiect 100% live de muzică electronică şi concerte nebuneşti, o formaţie care va acapara scena muzicii româneşti în următoarea perioadă. Stay tunned!

R.: Publicul vă cunoaşte ca fiind „băieţii de la fosta trupă Travka“. Sunt curioasă de ce în proiectul Discoballs v-aţi implicat numai voi trei?
D.: Din fericire, publicul ne asociază din ce în ce mai puţin cu trupa Travka şi începem să devenim cei trei Discoballs. În curând nu va mai fi nevoie de alte repere pentru a explica cine suntem, va fi suficient „Discoballs“. Şi de ce doar noi trei? Probabil pentru că doar de noi era nevoie în proiectul ăsta.

R.: Cum a luat naştere noua formaţie Discoballs?
D.: Totul s-a întâmplat cât se poate de natural şi fără să ne propunem ceva anume. Practic Discoballs exista dinainte să poarte numele acesta şi să se expună public, în lungile sesiuni de improvizaţie pe care le aveam la sala de repetiţie. Şi dacă tot făceam asta şi ne ieşea aşa bine :-), am decis că ne putem distra la fel de bine şi cu spectatori.

R.: Ce fel de reacţii aţi observat la foştii ascultători Travka în momentul în care au auzit noul sound? Pentru că sunt convinsă că a existat un feedback, măcar din rândul prietenilor voştri.
D.: Mulţi dintre ei vin şi la concertele Discoballs, deci bănuiesc că reacţia lor a fost una pozitivă. Cei care nu mai vin… nu prea ne interesează.

R.: De la rock alternativ la noul stil de muzică abordat, este o diferenţă semnificativă. De ce aţi ales un gen atât de îndepărtat, care se adresează unui public relativ diferit faţă de cel de până acum?
D.: Poate că ce facem acum reprezintă o tranziţie. Nu ştim spre ce o să ducă, dar în mod sigur nu o să ne forţăm niciodată să cântăm un anumit stil doar pentru că asta s-ar cere într-o anumită perioadă. Acum s-a nimerit să ne placă să cântam electro, plus toate influenţele pe care le avem noi acolo. Suntem încă departe de a ne atinge limitele şi sper să avem senzaţia asta cât mai mult timp de acum încolo. Deocamdată o să încercăm să îmbunătăţim ceea ce facem acum, după care cine ştie ce va urma.

R.: Aţi avut o serie de concerte până acum. Sunteţi de părere că aţi reuşit deja să vă puneţi amprenta şi asupra ascultătorilor de muzică electronică?
D.: Nu ştiu. Din păcate, scena electro live nu e foarte dezvoltată la noi, deşi există public destul. Deocamdată acest public se mulţumeste cu ce i se oferă din afară. Cu cât Discoballs se va face mai cunoscut, cu atât vor fi încurajaţi şi alţii să experimenteze stiluri din zona asta. Suntem încă la început, e greu să ne dăm seama de importanţa noastră în peisaj.

R.: Tendinţa la momentul actual pe scena muzicii româneşti este de a fi cât mai expus, căutat, să ai melodii difuzate pe heavy-rotation la radio şi la posturile de muzică. Voi se pare că o luaţi în sens invers: aţi dobândit recunoaştere şi apreciere din partea publicului amator de rock alternativ, iar acum îl curtaţi pe cel de muzică electronică. Rămâneţi underground în loc să încercaţi să fiţi vizibili şi auziţi. De ce?
D.: Nu înseamnă că nu exişti dacă nu eşti difuzat la radio şi televizor. Underground-ul poate fi suficient de viu, de animat, astfel încât să ne ofere satisfacţie suficientă, cel puţin în momentul de faţă.

R.: Aţi schimbat Stufstock-ul şi FânFest-ul pentru cluburi orientate, într-o oarecare măsură, spre noul gen abordat. Nu vă este dor de energia unui concert în aer liber, de publicul care cântă la unison cu voi?
D.: De la concertele şi reprezentaţiile noastre live, în general, nu lipseşte energia. E o componentă principală a show-ului nostru. Vor urma şi cântări în aer liber. Din punctul ăsta de vedere nu s-a pierdut nimic.

R.: Ştiu că sunteţi abia la început, însă aveţi în vedere vreun album Discoballs într-un viitor apropiat?
D.: Deocamdată Discoballs este un proiect exclusiv live. Nu ne-am făcut planuri de înregistrări.

R.: Ca formaţie aveţi planuri de viitor? Mai multe concerte, un public omogen şi constant, recunoaştere naţională (şi, de ce nu, internaţională) sau vă rezumaţi la plăcerea de a cânta?
D.: Ne facem planurile de la un concert la altul. Constant ne dorim să sunăm cât mai bine, să facem ce simţim şi să simţim că e bine ce facem. Ne ferim de rutină. Poate fi foarte periculoasă.

R.: Pe plan individual, mai aveţi şi alte proiecte muzicale?
D.: Unii dintre noi.

R.: Deoarece Teen Press este o publicaţie care se adresează adolescenţilor, aveţi vreun sfat pentru cei ce vor să urmeze o carieră muzicală în industria drum&bass?
D.: Dacă vor să o facă doar pentru că este la modă, mai bine să renunţe.

Interviu realizat de Sabina Lazăr

Articole din "Teen Press" nr. 28

2009-06-03T05:28:00.001-07:00

Blogul - un stil de viaţă

Blogul este denumit de mulţi oameni „jurnal pe Internet“ şi nu greşesc prin definiţia pe care o atribuie acestor site-uri personalizate. Adevărul este că, dacă privim obiectiv, blogul poate însemna orice, atâta timp cât îşi trage seva de pe meleagurile Internetului.
Există mai multe tipuri de blog, din care le putem evidenţia pe cele de jurnal personal, divertisment, socio-politic, cultural, de fotografie, informativ sau colectiv. Blogul poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu site-ul personal. Este un mijloc prin care poţi educa, informa sau interacţiona cu cititorii tăi. Fiecare blog are un specific aparte, iar cei cărora le aparţin fac tot posibilul ca mica lor bucăţică de WWW să fie cât mai cunoscută şi cât mai interesantă posibil. Acest lucru a fost evidenţiat şi prin intermediul competiţiei „Roblogfest“, la care au luat parte majoritatea bloggerilor din România. Acest concurs a fost demarat în anul 2006, având ca scop închegarea relaţiilor în zona blogging-ului şi promovarea acestei forme de exprimare.
Tinerii sunt cei care au o deschidere aparte faţă de acest gen de comunicare, chiar dacă se află în postura blogger-ului sau a cititorului. Însă este eronat să credem că numai tinerii pot fi autori de blog, datorită cunoştinţelor acestora în domeniul IT. Sunt numeroase persoane de vârste înaintate, de altfel, persoane active în societate, care şi-au creat un blog, tocmai pentru a fi într-o continuă comunicare cu persoanele interesate de activitatea lor. Aşadar, blogul este un dar al tuturor celor care au un cuvânt de spus.
Printre cele mai cunoscute platforme de bloguri se numără Wordpress şi Blogspot. Însă acestea vor avea în curând un nou partener în competiţie şi anume Blogway sau, după cum se autodenumesc ei, „blog instant cu domeniu .ro“. Şi Yahoo! oferă un serviciu pentru bloggeri, Yahoo!360, însă este cu mult depăşit din punct de vedere calitativ de către celelalte. Fiecare platformă încearcă să îmbunătăţească sau să aducă un element original faţă de cele de dinainte şi să fie cât mai rapide şi uşor de folosit de către bloggeri.
Întrucât blogging-ul se dezvoltă pe parte online şi nu în viaţa reală, oamenii au tendinţa de a neglija persoana din spatele blogului. Însă comunitatea bloggerilor din România este o grupare care se consumă şi în afara site-urilor web, astfel încât e foarte posibil să ajungeţi să faceţi cunoştinţă cu Zoso sau cu echipa de la amdoar18ani.ro în vreo întâlnire programată a creatorilor de bloguri. Persoanele publice de pe plaiurile mioritice au descoperit avantajele unui blog. Acesta a fost cazul numeroaselor vedete şi a numeroşilor politicieni care au descoperit beneficiile acestei punţi de legătură între ei şi public sau electorat.
Pentru cei care încă nu au prins gustul blogăritului, aveţi mai jos o mică listă de bloguri interesante, care ar merita două sau trei minute din atenţia voastră: folkblog.wordpress.com, visurat.ro, squaresandchocolatemilk.blogspot.com, bookblog.ro, stradacartii.wordpress.com, hobbitul.ro, mediafax.ro/blog şi să nu uităm de teenpress.blogspot.com.
Blogăreală plăcută!
Sabina Lazăr

Articole din "Teen Press" nr. 28

2009-06-03T05:26:00.000-07:00

Am citit o lesbiană în grup

„Am citit o lesbiană în grup“. Aşa s-ar putea exprima una din persoanele ce au participat la „Biblioteca Vie“ pe data de 7 mai. Să vă spun ce e cu Biblioteca asta vie.
Cei de la lemon.org.ro au organizat un proiect prin care vor să scoată în evidenţă diversitatea într-o lume plină de stereotipuri. „Biblioteca Vie“ este doar o parte a proiectului desfăşurat în perioada 4-8 mai 2009. O bibliotecă vie funcţionează exact ca o bibliotecă normală. Este necesar doar să îţi faci un permis de bibliotecă şi să returnezi cartea într-un timp prestabilit. Nimic nou până acum, dar frumuseţea iese la iveală de îndată ce primeşti cartea: o persoană vie. Ce?!&^*%!4@!
Personal, am închirat o jurnalistă şi o feministă. În urma discuţiei cu jurnalista pot spune că am aflat lucruri noi despre culisele emisiunilor de mare audienţă. Tot din paginile acelei „cărţi“ am învăţat să fac diferenţa dintre jurnalistul la locul de muncă şi jurnalistul în viaţa reală. Feminista am citit-o mai mult din curiozitate. Am discutat despre problemele ce încă le întâmpină o femeie în societate şi modalităţile prin care luptă ea în prezent.
Aceasta a fost prima Bibliotecă vie din România. Adevărata experienţă a putut fi trăită doar în primele zile, căci spre sfârşitul proiectului „cărţile“ se împrumutau unui grup şi nu doar unei singure persoane (din cauza numărului mare de participanţi). Proiectul este lăudabil, dar pe viitor este recomandată o organizare mai bună („sala de lectură“ se afla într-un haos total).
Robert Lazăr

Articole din "Teen Press" nr. 28

2009-06-03T05:23:00.000-07:00

IT&C - Medii de stocare

Mediile de stocare pot fi mai multe, în funcţie de domeniul pentru care acestea au fost proiectate. În general acestea sunt dispozitive pe care se înregistrează date. În cele ce urmează, voi încerca să vă prezint o scurtă descriere a fiecărui mediu de stocare din sfera IT.
Voi începe cu mediile magnetice, şi anume cu banalul floppy disk (FDD). Nu ştiu câţi dintre voi ştiu că dischetele au trecut printr-un lung proces de îmbunătăţire şi perfecţionare; acesta începând din 1969, cu apariţia dischetei de 8 inch, apoi în 1976 discheta de 5¼ inch şi, în final, în anul 1984 a apărut şi discheta pe care o folosim şi în zilele noastre şi pe care majoritatea persoanelor o recunosc, şi anume cea de 3½ inch. Prima dischetă de 8 inch (IBM 23FD) putea fi doar citită şi avea, pe atunci, impresionanta capacitate de stocare de 79.7Kb, în timp ce standardul actual de 3½ inch are 1.44Mb şi poate atinge 240Mb (LS-240).
Cel mai cunoscut mediu de stocare magnetic este hard disk-ul (HDD), acesta este un dispozitiv ce înregistrează datele pe suprafeţe metalice în formă de disc, numite platane. Primul HDD a fost inventat în 1954. Caracteristicile generale ale HDD-urilor sunt: viteza de rotaţie a platanelor (de la 5,400 RPM până la 15,000 RPM), capacitatea de stocare - care începe de undeva din jurul valorii de 30MB (personal încă mai am acasă un HDD de 800MB) şi ajunge până la 2TB (Terra Bytes); şi interfaţa de conectare, care poate fi (le voi enumera doar pe cele des întâlnite): SCSI (Small Computer System Interface), PATA/IDE [Parallel ATA (Advanced Technology Attachment)], SATA (Serial ATA).
Dispozitivele optice de stocare, sunt discuri construite din policarbonat pe care se aplică o suprafaţă reflectorizantă (de cele mai multe ori, aluminiu), a cărui suprafaţă are adâncituri microscopice pe baza cărora se stochează datele. Cele mai bune exepmple sunt CD-urile (Compact Disc) ce au fost introduse pe piaţă în 1982, acestea având cea mai des întâlnită capacitate de 700MB; şi DVD-urile (Digital Versatile Disc). Cele mai des întâlnite capacităţi de stocare fiind 4,7GB pentru un DVD single-layer, 8,54GB pentru un DVD dual-layer, iar mai puţin întâlnit este DVD-ul pe care se poate scrie pe ambele feţe, de asemenea dual-layer, ce are o capacitate de 17GB. Alt mediu de stocare optică este discul BluRay, acesta atingând deja capacitatea de 25GB (single-layer), şi pe cea de 50GB în mod dual-layer. Pe acesta se scrie şi citeşte cu laser de culoare albastră care are o lungime de undă de 405nm, spre deosebire de laser-ul roşu (folosit pentru CD-uri şi DVD-uri), ce are o lungime de undă mai lungă, de 650nm. Pe viitor, se anunţă deja HVD (Holographic Versatile Disc), ce va atinge capacităţi de la 1TB, până la 6TB, această tehnologie fiind încă în stadiul de proiect.
Dispozitivele de stocare flash sunt stick-urile de memorie şi card-urile. Acestea din urmă pot fi: SD (Secure Digital) de la 4MB până la 4GB, SDHC (4GB - 32GB), iar anul acesta a fost anunţată o nouă tehnologie, SDXC, ce va permite capacităţi de 32GB până la 2TB. Cardurile xD ating o capacitate de 2GB. MMC (MultiMediaCard) cu o capacitate maximă de 4GB, şi în cele din urmă cardurile CF (Compact Flash) care sunt cel mai vechi tip de carduri flash existente, apărute în 1994, ce ating capacităţi de la 2MB până la 100GB.
Ar mai fi câteva lucruri de spus atât despre HDD-uri, cât şi despre mediile optice şi flash, dar, din păcate, spaţiul alocat nu îmi permite, aşa că voi încheia aici, şi vă voi ura „butonare plăcută”. Aştept mail-urile voastre pe adresa alyn3d@gmail.com.

Alin Ion

Seminar Teen Press: Curentul presei de tineret in Romania postdecemrbista

2009-05-27T07:25:00.000-07:00

Teen Press on X-tremereadio.ro! Dupa 1 iulie!

2009-05-22T03:57:00.000-07:00

NOISIA - 23 MAI - ARENELE ROMANE!

2009-05-22T03:55:00.000-07:00

Stop Prejudecatilor despre Etina Roma!

2009-05-22T03:52:00.000-07:00

Rom sau ţigan?

Cum probabil aţi auzit, Jurnalul Naţional a venit cu propunerea de a schimba oficial denumirea de „rom“ în „ţigan“.

Forma e problema?
Parcă mai mult ca niciodată oamenii au dat dovadă de spirit activ, de solidaritate, optând pentru una dintre forme. Multă energie a fost consumată în argumentări şi în luarea unei poziţii, de cele mai multe ori pro campanie, adica pro „ţigan“, poziţii devenite rapid mai radical anti etnia romă, în general.
Deşi s-a vorbit de terminologii, în spatele intenţiei Jurnalului Naţional se simte altceva: etichetarea romilor şi dispreţul pentru aceştia. Nu s-a ţinut cont, aşa cum ar fi fost normal, de drepturi sau de evoluţia etimologică, ci de modul în care este privită etnia romă de către societate.
Înjurată, detestată şi învinovăţită, romii sunt privaţi din start de drepturi. Nu mai contează cine eşti, ce eşti şi cum eşti: dacă eşti rom, aproape că nu ai nicio şansă în faţa masei de oameni care îţi repetă, continuu, că nu eşti bun de nimic, deşi habar nu are cine eşti cu adevărat.
Ce ştiţi despre romi? De unde? Ce v-au spus părinţii despre ei? Dar oamenii din jur? Cumva aţi aflat de peste tot că romii sunt inferiori? Că au apucături rele şi că ar fi mai bine să vă feriţi de ei?
Dar cât de curioşi aţi fost să îi cunoaşteţi? Sau să le citiţi istoria? De câte ori v-aţi gândit cum e să fii copil sau adolescent rom? Să trăieşti într-o societate care-ţi spune că, prin simplul fapt că te-ai născut într-o comunitate, ai mai puţine şanse să ajungi cineva, dar mai multe priviri urâte de îndurat. Se ştiu prea puţine lucruri. Şi cu toate astea există concluzii din belşug.

Avem nevoie de soluţii
Parcă nu mai este timp de amănunte. Aproape că nu mai contează cum vrem să îi numim, romi sau ţigani. Problemele sunt altele şi sunt grave, iar nevoia de a găsi soluţii atârnă mult prea greu ca să ne mai consumăm energia inutil. Opinii sunt, prejudecăţi de asemenea, altceva lipseşte: o gândire constructivă, îndreptată spre corectitudine şi, mai ales, spre progres uman.
Continuând demersul Jurnalului Naţional, ar trebui să schimbăm şi numele de „România“, căci aduce prea mult a capitala Italiei, „Roma“... Acestea sunt schimbările de care avem nevoie în acest moment? Vom ignora în continuare lipsa de educaţie, sărăcia, cazurile de discriminare, percepţia negativă, plină de stereotipuri şi prejudecăţi, în loc să încercăm să rezolvăm toate aceste probleme?
Este foarte uşor să acuzi, să etichetezi şi să generalizezi. Asta face tot omul, se poate vedea şi din reacţiile agresive şi rasiste declanşate de campania Jurnalului Naţional. Această „ştampilare“ a altora pare să ne facă superiori. Dacă totuşi superioritatea noastră
sta în altceva? Dacă tocmai găsirea de soluţii concrete, potrivite şi corecte pentru problemele noastre şi ale celor din jur ne fac, de fapt, superiori? Pâna la urmă, să evoluăm înseamnă să găsim soluţii pentru o viaţă mai bună pentru noi şi ceilalţi. Iar pentru a găsi soluţii, trebuie să cunoşti într-adevăr problema sau, altfel spus, cercul vicios al problematicii romilor.
Dacă ai ceva de spus, de întrebat sau crezi că ai găsit câteva soluţii, intră pe www.sper.org.ro/blog şi poveşte-ne. Te aşteptăm cu drag!
Irina Georgescu - voluntară S.P.E.R. - Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă – Cunoaşte-i înainte să-i judeci.

Teen Press - Nr. 27, aprilie 2009

2009-04-21T04:53:00.001-07:00

EDITORIAL 27

Treişpe cărţi, vă rog!

Mi s-a întîmplat zilele trecute să fiu treaz, să fiinţez la o oră mai mult decît lugubră pentru sitlul meu de viaţă: 6 dimineaţa! Circumstanţa făcea ca să mă aflu pe străzi, pe la Romană, pe un frig grozav pentru o zi de aprilie. După tabiet, mă îndrept spre un chioşc de ziare că să-mi iau presa de dimineaţă, să o savurez la o cafea ieftină într-un fast-food de prin zonă, în aşteptarea începerii zilei propriu-zise (cursuri, redacţie, chestii).
Cum arareori bîntui pe străzi la ore aşa matinale, am rămas puţin surprins să văd o coadă à la ‘89 în faţa unei simple tonete de presă. Aproape că îmi venea să-l întreb pe insul din faţa mea dacă astăzi se dă hîrtie igienică sau conserve de peşte. Coada era una sănătoasă, de vreo zece persoane cel puţin. Îmi zic: moooamă, da’ ce cumpără lumea la ziare, frate! Mă uit peste rînd şi aud persoana din capul cozii, o mamaie măturăreasă, cum îi cere vînzătorului „şepte cărţi, maică“. Nu iau în seamă chestiunea asta. Următorul la rînd, un puhav lucrător la drumuri şi poduri, cere paişpe cărţi. Un altul, zece. Şi aşa toţi ăştia de la coada la care mă aşezasem cereau cîte ‘nşpe cărţi. Băi nene, ce-or fi alea „cărţi“, de le cere orice zgîrie-brînză? O fi dat peste noapte cultura-n popor şi eu nu eram la curent? Mai că mă simţeam incult şi dobitoc, pe deasupra, că nu cumpăr cîte două biblioteci, de care-or fi ele, în fiecare dimineaţă. Adică eu mă aşezasem la rînd cu gîndul să-mi procur două cotidiene amărîte, iar trei vînzătoare de cartofi, un coşar şi un sculer-matriţer îşi completau bibliotecile personale din dragoste pentru lectură?!
Ajung la ghişeu unde, umil la gîndul că eu nu voi lua nici măcar o carte, cer ziarele cu pricina. Tipul, vădit deranjat că am îndrăznit să perturb, se pare, culturalizarea maselor, îmi răspunde tăios că n-are. Că întîrzie difuzarea. Mai departe, tanti din spatele meu: unsprezece cărţi! Asta-i culmea! Care e toată faza asta cu zecile de cărţi cumpărate? Adică, am mai luat şi eu cărţi la viaţa mea; nu e normal să te interesezi şi tu de titlul şi autorul ei? Le cumperi aşa, la tonă?
Iritat şi buimăcit de situaţie, întreb un nene, care încărca de zor într-un sac vreo douăzeci de bucăţi de „carte“, ce-i cu toată tărăşenia asta? Individul, luînd sacul în cîrcă, îmi spune pe un ton competitiv că p-astea le vinde el la nişte „prieteni“ şi că se grăbeşte să ajungă la Unirii, că acolo aduc „carte“ mai tîrziu, poate mai prinde ceva.
Deci, oamenii ăştia făceau „trafic de carte vie“, ca să zic aşa. Ulterior am aflat că cetăţenii care cumpără, de obicei, unele ziare ce vin cu cîte o carte, pe care o vor în colecţiile lor, nu mai găsesc nici una după ora 8. Astfel e mare bătaie pe ele. Noroc cu oameni ca ‘nea Caisă, ce se scoală cu noaptea-n cap să ia nişte „carte“, pe care mai apoi să o vîndă la suprapreţ amatorilor de colecţii.
A. Gabriel Ban

RUBRICA ANTI VERSUS CONTRA

Pro Twilight

După apariţia filmului „Twilight“ s-a declanşat o frenezie pe tot mapamondul. Datorită acestui film, cărţile cu acelaşi nume au zburat de pe rafturi în timp record.
Tema poveştii este simplă: o adolescentă de 17 ani, Bella Swan, se îndrăgosteşte de un vampir, Edward Cullen. Firul narativ este complex şi ritmul este vioi, expansiv şi contagios. După citirea cărţii ai putea spune că dacă ar fi să se toarne un film conform romanului nu s-ar putea compara deloc, dar regizorul Catherine Hardwicke a reuşit să păstreze limitele admise transpunerii sale cinematografice. Hardwicke alături de scenarista Melissa Rosenberg şi de producătorii Wyck Godfrey, Greg Mooradian şi Mark Morgan au făcut o înţelegere cu autoarea sagăi, Stephanie Meyer, de a respecta unele lucruri. Lucruri de bun simţ, după cum sunt de acord mulţi. Aceştia erau obligaţi prin contract să nu omoare pe nimeni dacă acesta nu moare în carte, familia Cullen trebuia să rămână cu identitatea şi cu personalitatea lor individuală, plus alte lucruri de bază.
După ce faci o comparaţie între cele două mari surse - cartea şi filmul - observi că povestea, acţiunea, personajele, decorul, scenografia, dialogul în mare şi locul sunt aceleaşi. Regăsim filmul cu mici imprefecţiuni, desigur, unele replici, unele pasaje inversate şi unele întâmplări episodice omise, însă, per total, filmul este bun.
Nu poate fi numit film artistic, bineînţeles. Este un film comercial. Şi totuşi, nu poţi să nu simţi magia dorinţei adolescentine, fervoarea chimiei dintre personaje, talentul lor actoricesc şi acţiunea respectată punct cu punct. Luminile redau atmosfera de cenuşiu, întunecat şi rece. Atmosfera perfectă pentru vampiri, vârcolaci, demoni şi alte creaturi supranaturale.
Decorul, scenografia, învăluie scenele în mister, în sumbru, în intim, în pasional şi în splen. Construieşte locul ideal pentru erezie şi încălcare a legilor naturii.
Muzica şi jocul actoricesc zugrăvesc tensiunea, romantismul, durerea, pericolul şi adrenalina originară cărţii. De asemenea, mimica şi gesturile sugerează fidel sentimentele descrise de autoarea cărţii.
Este plăcut să vezi o transpunere reuşită pe marile ecrane. Nu multe filme făcute după romane rămân fidele poveştii (ex.: „Lord of the rings“, „Harry Potter“ ş.a.). Şi nu toate filmele fidele romanului păstrează şi cheiţa brută a succesului.
În „Twilight“ producătorii reuşesc să menţină cheiţa aceea care descuie pasiunea cititorilor de literatură şi a cinefililor. Cheiţa Amurgului constă în reacţia Bellei atunci când află că Edward este vampir, răspunsul ei seamănă mai mult cu ceea ce simt tinerii îndrăgostiţi. În loc să se sperie şi să fie îngrozită că poate exista aşa ceva în orăşelul acela uitat de Dumnezeu, ea e profund atrasă de el, iar el, în loc să îi ia viaţa, este intrigat de ce sentimente îi poate provoca o muritoare prin simplul miros. La toate acestea se adaugă puterile „paranormale“ ale vampirilor, puteri care nu au nici un efect asupra Bellei, alt lucru fascinant la ea.
Cu alte cuvinte, acest film este „rază de soare“ a amurgului poveştilor fantastice din ultima vreme, dar nu va fi singurul. Următorul film din sagă, „Luna Nouă“ promite multe delicii fanilor acestui gen şi nu numai. Rămâne de văzut ce şi cum până la „soarele de la miezul nopţii“.
Nicoleta Dumitraşcu

_____________________________________________________________________________________

Contra Twillight

„Twilight“ este o nouă eră pentru adolescenţi. Acum câţiva ani era „Harry Potter“, dar acum a apărut ceva mai bun, „Twilight“.
Filmul este fantastic, dar povestea este destul de simplă şi neoriginală. Super-puteri şi romantism. Acesta seamănă cu un film pentru copiii care cred că orice zboară se mănâncă şi că există iubire eternă şi că totul are un final fericit.
Personajul Isabella Swan se mută cu tatăl ei, se îndrăgosteşte de Edward Cullen după ce acesta îi salvează viaţa, află că este vampir şi aici se complică povestea. Cei doi încep să-şi petreacă tot mai mult timp împreună, ea îi cunoaşte familia (tot vampiri) şi apar probleme. Se întâlnesc din greşeală cu un grup de vampiri, care devin o ameninţare pentru siguranţa Bellei.
Toată familia de vampiri se sacrifică pentru a o ajuta şi salva pe Bella. Ea face o greşeală şi se întâlneşte cu unul din membrii grupului rău, are loc o luptă plină de prea multe părţi stupide, după părerea mea - zboară în stânga şi în dreapta de la o lovitură „puternică“. În cele din urmă binele învinge (as usually), nimeni nu află secretul şi povestea are un happy-end.
Filmul e OK, dar lumea deja a început să exagereze. Apar în toate revistele, în ultimele trei numere, articole de două pagini despre „Twilight“ şi actorii principali, despre viaţa lui Robert Pattinson (îl joacă pe Edward) sau postere ale filmului.
Am văzut filme mai bine făcute, cu un story-line mai atrăgător, actori mai talentaţi şi apreciez alt gen de film, respectiv comedia. Filmul este bun pentru copiii până în 16 ani. Nu zic să nu se uite şi alţii la el, dar nu-i o producţie aşa de bună, cel puţin asta e părerea mea. Este o poveste cam over-used şi eu, unul, m-am plictisit de asta.
Totuşi, am ceva cu Robert Pattinson: cum a ajuns el celebru după filmul „Twilight“ şi nu după „Harry Potter“? La urma urmei, „Harry Potter“ este un film mult mai bun, încă de la prima parte a acestuia, iar eu îl consider perfect pentru orice persoană, indiferent dacă e copil, adolescent sau adult.
Twilight este, totuşi, filmul apreciat de majoritatea adolescenţilor, în prezent, şi acest film nu trebuie trecut cu vederea. Eu recomand cartea, pentru simplul fapt că este mai detaliată, mai frumoasă şi este mai sănătos.
Sunt fericit că după multă gândire, pot spune „The End“ acestui articol.
Robert Frunză

Carte vs. film

Filmul bate cartea. Să fie oare adevărat? Toată lumea preferă să i se ofere totul pe tavă? Nu se mai oboseşte nimeni să viseze, să-şi imagineze? Refuz să cred şi sunt sigură că nu este aşa. Şi apoi intervine şi cealaltă parte, în unele cazuri cartea bate filmul. Există o mică prăpastie ce se creează între cele două lumi „virtuale“.
Cartea este propria ta lume virtuală. Aici îţi clădeşti singur fiecare scenă în parte, te transpui fizic şi spiritual în aceea carte. Fiecare semtiment pe care ţi-l trezeşte o pagină este diferit de sentimentul trăit de o altă persoană când citeşte aceeaşi pagină. Tocmai de aceea cartea este unică în mâinile tale, prin libertatea de a-ţi imagina acel text aşa cum tu vrei să îl percepi. Cartea îţi creează propriul tău tărâm în care tu eşti atotştiutor şi omniprezent. Ce altceva îţi poate oferi o asemenea satisfacţie dacă nu o carte? Când citeşti eşti capabil să călătoreşti în orice loc, în orice perioadă, şi partea frumoasă este că, folosindu-te de imaginaţie, totul este clădit de tine prin sentimente şi emoţii. Te dematerializezi de prezent şi te metamorfozezi permanent de la o filă la alta. Eşti alături de personajele tale, care îţi devin curând prieteni, trăind fiecare experienţă la intensitate maximă, ca şi cum ai fi unul din cei implicaţi în acţiune. Un dezavantaj ar fi că de multe ori mesajul transmis de autor nu este foarte bine definit iar cititorul îşi poate pierde repede interesul. De asemenea, o carte nu poate fi citită oricând şi oriunde fiindcă este nevoie de linişte şi necesită o detaşare de problemele cotidiene. Ar mai fi dezavantajul cărţilor mari care sunt uşor incomode, dar eu cred că este un preţ mult prea mic faţă de bogăţia pe care o câştigi în urma citirii acelei cărţi.
Filmul este lumea virtuală a regizorului. Practic filmul ne îngrădeşte libertatea de a percepe în felul nostru ideea poveştii şi ne prezintă perspectiva regizorului, care are mereu un sâmbure de subiectivitate. De foarte multe ori, anumite detalii precum gândurile personajelor nu pot fi surprinse în totalitate în film. Numeroase detalii prezente în descrieri se pierd deoarece filmul trebuie să se încadreze într-un timp şi să fie cât mai dinamic. Filmul poate înregistra mai multe insatisfacţii faţă de o carte, căci este constituit cap-coadă de către o persoană cu idei diferite, cu mentalitate şi experienţă diferite. Aceste elemente pot mutila un film până la desfigurare totală. Astfel, imaginea pe care ţi-ai făcut-o când ai citit o carte poate să fie total alta faţă de imaginea pe care o oferă regizorul filmului său.
Totuşi filmele au şi părţile lor pozitive. Există nu puţine cazuri când un film ajută mult mai bine să înţelegi o carte cu acelaşi subiect. Se ştie că imaginile se reţin mai uşor şi ajută creierul să facă o conexiune mai eficientă decât în cazul scrisului sau auzului. Să nu uităm de filmele artistice care vor fi mereu o plăcere pentru orice ochi. Cu toate că filmele pierd puţin din atmosfera pe care o creează o carte, prin intermediul muzicii, a efectelor speciale reuşesc să ne introducă în lumea pe care regizorul încearcă să o creeze. De altfel, când vezi o scenă mai lacrimogenă, devii mult mai empatic şi percepi mai bine sentimentele pe care actorul respectiv le transmite, ajungând să plângi şi tu până în final (depinde de sensibilitatea fiecăruia). Şi nu în ultimul rând, este mult mai uşor şi mai comod să apeşi pe un buton şi să laşi filmul să ruleze.
Cu rele şi cu bune, amândouă au un rol bine definit, acela de a te scoate puţin din viaţa de zi cu zi şi de a te introduce într-o lume pe care tu o alegi. Fie că vezi un film, fie că citeşti o carte, esenţialul este să nu treci că gâsca prin apă.
Până data viitoare, vă salut!
Livia-Beatrice Popa

Tocăniţa lui Zamfir

În anii ‛60, Banca Mondială a intervenit în Ecuador cu împrumuturi mari. În următorii ani, sărăcia a crescut de la 50 la 70% iar şomajul de la 15 la 70%. Datoria ţării a crescut de la de la 240 de milioane la 16 miliarde de dolari. Până în 2000 s-a ajuns ca 50% din bugetul de stat să fie alocat datoriilor externe. Acesta este doar un exemplu, celelalte dovedind, de asemenea, că Banca Mondială sau FMI nu au reuşit să îmbunătăţească situaţiile din ţările unde au intervenit. Evident, este adevărat faptul că urmările apărute după un asemenea împrumut de la FMI pot fi diferite la noi, dar nu îmi place să mă ascund după cuvinte, noi primim bani şi pasăm butoanele în altă parte, la nişte şmecheri. Urmările şi estimările oficiale se cunosc deja. Cine are urechi să audă şi cunoştinţe să cunoască, ştie ce spun ele - salarii îngheţate şi 800.000 de oameni care îşi pierd slujbele. Atenţie! Criza de-abia a început.
În altă ordine de idei:
Mihai Gâdea: „Domnule prim-ministru, doar o secundă. Domnul cu barbă, care este profesorul Bogdan Teodorescu, cred că vrea să vă spună ceva.“ [...]
Bogdan Teodorescu: „V-am ascultat cu foarte multă atenţie şi vreau să vă spun un lucru, dincolo de ironiile dumneavoastră, trebuie să înţelegeţi raporturile între noi doi.“ […]
Emil Boc: „Să ştiţi că am terminat psihologia, domnu’ cu barbă!“ [...]
Ceea ce s-a întâmplat în seara de 25 martie la emisiunea mai sus amintită este pur şi simplu hipnotizant. La prima aruncătură pe monitoring, mi s-a părut o intervenţie cel puţin ciudată. În schimb, după ce am urmărit ceva mai atent înregistrarea, faptul că prim-ministrul României intervine în direct şi îl invită pe Mircea Badea cu „penele pe fund“ în Piaţa Victoriei mi se pare, pe lângă „unic“, scandalos.
„Schimbul de replici dintre domnul Boc şi profesorul universitar Bogdan Teodorescu este parcă de pe altă planetă, micile săgeţi trimise de premier fiind scârboase. Adică, după ce domnu’ cu barbă“ este introdus în discuţie şi prezentat, prim-ministrul îi spune din nou „domnu’ cu barbă“. Cât de surzi suntem, domnule Boc? Din punctul meu de vedere, să intraţi pe fir la o emisiune unde se discută despre înălţimea dumneavoastră şi să atacaţi pe unul dintre invitaţi, cu atât mai mult cu cât acesta este un profesor universitar şi unul dintre cei mai inteligenţi oameni de la noi, este cu adevărat incredibil. Nu sunt eu omul care să spună că nu vă puteţi permite asemenea fapte, dar mă pot declara scârbit.
Bogdan Teodorescu: „Iar ironiile, domnule Boc, vă rog să le ţineţi pentru preşedintele ţării care face mişto de dumneavoastră în faţa unei ţări întregi, nu faţă de un cetăţean plătitor de taxe.“
Sursa: Monitoring Media; „Sinteza Zilei“ - 25.03.2009
Dragi prieteni, s-a lansat albumul „Luna pătrată“. Alina Manole apare, în sfârşit, cu primul material discografic. O cunosc, este o persoană cum rar întâlneşti şi ştiu cât de bine şi frumos cântă. Vă recomand cu drag albumul, unul de folk-jazz, în aceeaşi notă de originalitate, de care artista dă dovadă întotdeauna. Vă avertizez, s-ar putea să rămâneţi în minte cu versurile ei, să fredonaţi oriunde, oricând. Nu numai un album de muzică, ci unul de suflet. Să fie într-un ceas bun. Avem nevoie de astfel de oameni. La mai mare!
Andrei Zamfir

IAR SE ÎNCINGE PODEAUA!

2009-04-21T04:42:00.000-07:00

Pregăteşte-ţi teneşii şi dansează alături de noi la cea de-a zecea ediţie a concursului de dans de tip battle “202” (Two on Two)!
Sâmbătă, 18 aprilie, ora 13:30 în TSC (The Silver Church) , 3C Events şi OneBeat te cheamă să sărbătorim împreună zece evenimente de succes, care de fiecare dată au atras şi mai mulţi iubitori ai dansului urban.
Este o ediţie cu totul specială care va include concursuri, premii, muzică bună, show-uri pregătite de cei mai talentaţi dansatori de street dance precum şi multe surprize pentru toţi participanţii. Toată lumea este invitată cu şapcă / bască / pălărie pe cap – va fi o ediţie cu bască. Cei mai cool dintre voi veţi fi premiaţi cu cadouri de la Kangol.
Stilurile dans urban atrag din ce în ce mai mult. Artiştii au pornit în căutare de dansatori pentru concerte şi videoclipuri, apar din ce în ce mai multe trupe, se dansează pretutindeni – la şcoală, în sala de dans, în parc, în casă şi mai ales pe scena. Vino să-i vezi pe cei mai buni dintrei ei la cel mai cunoscut concurs dedicat lor – 202 Dance Battle.
O parte dintre categoriile pentru care trebuie să te pregăteşti sunt: 2 vs 2, Crew Show, Old School Hip Hop Circle şi Krump Circle. Iar pentru că 3C Events te ţine mereu în priză cu lucruri noi şi dinamice, în această ediţie vei fi martor la Survival Battle. Duelează-te cu cei mai buni dintre cei mai buni! Încurajează, aplaudă, distrează-te şi alătură-te galeriilor zgomotoase!
Ne vedem sâmbătă, 18 aprilie în The Silver Church (fostul Preoteasa, Calea Plevnei nr. 61, Bucureşti)!
Organizatori: 3C Events şi şcoala de dans OneBeat
Sponsori: , Hollywood Multiplex, EastPak, Vans, Infinit Solutions
Parteneri media: UTV, MyBand, Sapteseri, Muzicabuna.ro, Metropotam.ro, prieteni.ro, viatadeliceu.ro, Teen Press, Dancenews.ro, Unitedmusic.ro, amdoar18ani.ro, studentie.ro, invita.ro, urbee.ro,

Teen Press - Nr. 26, martie 2009

2009-03-24T07:44:00.000-07:00

EDITORIAL 26

Thirteen years of Teen Press!
Acum vreo cinci ani aveam să calc pragul unei redacţii, aparent banale, care, totuşi, avea să-mi schimbe viaţa, anii de liceu, perspectivele. Întîmplător, elev într-a noua fiind, bănănăiam pe holurile liceului. Cînd am observat un afiş, pe care şi acum îl am proaspăt în minte: „Revista Teen Press caută elevi colaboratori…“. Am luat iute contactele de pe afiş şi am bătut la uşa Oanei Georgescu, pe atunci redactor-şef. De la acel prim bocănit în uşa redacţiei pînă la aceste „lovituri“ de tastă pe care le fac acum, în timp ce scriu acest articol, s-au însumat atîtea trăiri, atîtea păţanii, eşecuri şi reuşite deopotrivă, şuturi în fund şi mîini întinse, colegi de redacţie şi, mai apoi, deseori, prieteni…
Poate că unele personae din anturajul meu, chiar şi colegi de redacţie, s-ar aştepta de la mine să fac un material elogios, plin de istorie şi de realizări măreţe ale TP-ului, plin de laude şi de „propagandă“, cum am adesea obiceiul să o fac. N-am să vorbesc despre toate acestea. Am să mă rezum, în schimb, la viaţa de redacţie, aşa cum o trăiesc în fiecare zi, aşa cum o trăiesc şi colegii mei lunar, ediţie de ediţie. Vezi tu, cititorule, mulţi liceeni vin şi pleacă, aici, la Teen Press. Dar puţini reuşesc să rămînă, în sensul adevărat al cuvîntului, în conştiinţa colectivului, în memoria unei noi generaţii de redactori.
Deunăzi vorbeam cu un mai vechi coleg de redacţie, care-mi spunea că va da de pragul Bac-ului şi că se simte nevoit să se retragă, cel puţin pentru o perioadă. Am stat şi m-am gîndit. Omul acesta chiar a avut, şi are, spiritul Teen Press în vene, chiar dacă nici nu o realizează uneori. Oricît de mult n-aş fi luat în seamă acest fapt în trecut, de azi conştientizez că ceva din această revistă lipseşte, că nu este la locul lui, acolo unde ar trebui să fie…
Mă uit la toţi cei care au venit şi au plecat în aceşti trei ani şi ceva de cînd mă aflu la „cîrma“ acestei redacţii. Văd oameni care au venit aici goi, şi tot goi şi reci au ieşit. Trist, îmi zic adesea, trist. Mai văd foşti colegi de redacţie care au pus osul la construirea bazelor acestui colectiv… Paul sau Silvia Velicu, care astăzi au ajuns studenţi pe la politologie, prin locuri străine. Astăzi parcă şi Fen îmi pare că a fost acum o mie de ani secretar de redacţie, iar că Nico este deja un mamut alături de bătrînul sinistru, subsemnatul.
Dar, vezi tu? Fără „mamuţii“ ăştia, ca mine sau ca Victor ori Castore… fără redactorii cu „state vechi“ în această revistă, ca Elena, Oana sau Mara, s-ar pierde uşor, uşor identitatea şi esenţa Teen Press, s-ar denatura, şi poate, s-ar profana, în timp.
Nu zic că noul val de redactori n-ar fi capabil. Robert, Sabina, Alina sau Silvia Petre ori Punkie. Ei sînt poate cea mai instruită şi evoluată serie de redactori pe care i-a avut vreodată TP. Ei astăzi se bucură, cred eu, de o „epocă“ prosperă în istoria revistei noastre. Ei azi culeg roadele celor ce au muncit din greu acum patru, cinci generaţii, din ‘96 încoace. Şi totuşi, ei astăzi fac noi paşi în dezvoltarea revistei, fac un „pionierat“ în istoria noastră, ducînd mai departe numele Teen Press, oriunde merg ei - la şcoală, în oraş sau în vacanţă. Fiecare duce acest nume aşa cum ştie şi simte mai bine. Redacţia… ea este cea care îi va aminti următorilor redactori şi fotoreporteri.
Văd redactori care, pe lîngă stilou, au ridicat şi „cheile“ administraţiei revistei şi acum ocupă cu succes şi, zic eu, cu abnegaţie funcţii vitale Redacţiei Centrale. Mă pot mîndri că avem prin Alexandra un secretar de redacţie serios, chiar dacă e doar într-a XI-a. Iar Ana se chinuie o dată pe lună, de la 6 dimineaţa în picioare, să-ţi aducă revista la liceu, ca tu să o citeşti sau nu, să o apreciezi sau să o dispreţuieşti pagină cu pagină. Dar, pînă la urmă sînt doar detalii, nu? Mai bine-ţi iei tu un pachet de… gumă, aşa-i?
O după-amiază de sîmbătă aglomerată, poate uneori cu prea mult fum de ţigară (de la ăştia „legalii“) şi cafea, cu discuţii de toate felurile, de la întîmplări dubioase pe şoseaua ce duce spre noi, pînă la articole sau concepte filosofice despre viaţă, despre adolescenţă… toate în aşteptarea începerii şedinţei. Cred că toti tinpresiştii de azi au chestia asta în minte, ca pe un lucru comun lor, ca pe un lucru pe care-l trăim şi cunoaştem, noi toţi cei ce ne semnăm pe paginile acestei publicaţii.
Ieri, altele erau numele celor de la TP, regăsite în caseta redacţiei. Numele de azi, vor fi mîine deja istorie. Important este, pînă la urmă, ce lăsăm fiecare, aici, în această redacţie. Cred că lăsăm cîte o parte din noi… căci o pagină din această revistă este o parte din cel care a scris articolul, o parte din cel care a făcut fotografia pentru articol şi o parte din cel care a făcut layout-ul şi grafica paginii. Uneori nu toţi colegii de redacţie se înţeleg între ei, aşa cum probabil că ar fi trebuit. Însă, alăturînd paginile una lîngă alta, toţi devin un singur exemplar, o mie de exemplare, sute de pagini… o revistă.
Culmea… tocmai după ce a trecut parcă o veşnicie, devenim şi noi adolescenţi pe bune. Abia acum începe viaţa de teenager a revistei. Am ajuns la treisprezece ani, să ne citim sănătoşi la majorat…
A. Gabriel Ban

RUBRICA ANTI VERSUS CONTRA

Pro superstiţii
Superstiţiile fac parte din cultura oricărui popor. Ele au ajuns să fie puse la acelaşi nivel cu tradiţiile. Fiecare ţară are o serie de superstiţii proprii, însă majoritatea se regăsesc şi în alte state, sub o formă diferită sau având efecte diferite. Totuşi, putem să privim superstiţiile ca un fel de antologie a credinţelor şi a învăţăturilor populare, transmise din generaţie în generaţie.
Nimeni nu ştie în ce mod au fost formate superstiţiile. Unele au o bază istorică, altele una astrologică sau, pur şi simplu, au luat naştere în urma unor evenimente mai puţin fericite. Desigur, un om nu îşi poate ghida viaţa după modelul acestor superstiţii. Nu poţi acoperi fiecare oglindă din casă atunci când e vreo furtună, doar pentru a nu atrage fulgerele asupra ta. În acelaşi timp, nici nu poţi să nu iei în considerare toate aceste prejudecăţi, chiar dacă par aberante sau inutile. Câteva din aceste superstiţii chiar au un sâmbure de adevăr.
Spre exemplu, se spune că e semn rău dacă pe casa ta cântă o cucuvea. În primul rând, cucuveaua este un simbol al forţelor malefice în credinţa populară. În al doilea rând, nu e deloc plăcut să cânte o cucuvea încontinuu deasupra casei tale. La un moment dat poate deveni într-adevăr stresant. O altă superstiţie care mi s-a părut interesantă este cea care anunţă un deces, o boală gravă sau un ghinion dacă un tablou cade brusc de pe perete. Vă rog să vă gândiţi numai la binele persoanei care stătea chiar sub tablou, deoarece şansele sale de a scăpa doar cu un simplu cucui sunt destul de mici. De asemenea, aviz leneşilor: aduce ghinion dacă nu vă faceţi patul duminica! Mai ales dacă vreun părinte este în imediata vecinătate a camerei voastre. Se spune că, dacă îţi auzi numele strigat noaptea, nu trebuie să îţi întorci capul sub nici o formă, deoarece efectele pot fi catastrofale. În acest caz, ai două variante. Ori îngheţi de spaimă gândindu-te la cei şapte ani de ghinion sau, chiar mai rău, la doamna cu coasa, ori te întorci şi accepţi o discuţie nu tocmai plăcută cu vreun coleg de grădiniţă pe care nu l-ai suportat niciodată.
Şi un sfat pentru viitor. Primul dintre cei doi soţi care va adormi în noaptea nunţii va muri mai întâi. Aşadar, daţi-i viitorului vostru partener de viaţă un somnifer înainte de culcare, doar pentru a fi în siguranţă. Mergând pe aceeaşi idee, o pană de lebada ascunsă în perna iubitului asigură fidelitatea acestuia. Posibil, încă nu s-a demonstrat ştiinţific acest fapt, însă, dacă vreo domnişoară ajunge să recurgă la astfel de metode nu tocmai accesibile sau ortodoxe, trebuie să îi dorim succes şi în vederea procurării sus numitului somnifer.
Unele superstiţii pot deveni chiar axiome de viaţă. Cine poate contrazice afirmaţia conform căreia e un semn rău dacă te încui pe dinafara propriei case? Iar prejudecata ce spune că nu trebuie să baţi covoarele după asfinţit este pur şi simplu o regulă de bun simţ.
Superstiţii sunt destule. Persoane care ajung să se sperie de o pisica neagră, încă există. Totodată, din ce în ce mai mulţi oameni ajung să discrediteze aceste prejudecăţi aduse din strămoşi pentru simplul fapt că nu mai sunt de actualitate. Viaţa alături de această multitudine de superstiţii nu e întotdeauna plăcută, dar poate fi amuzantă şi, uneori, chiar utilă.
Sabina Lazăr

____________________________________________________________________________________

Contra superstiţii
De reţinut: superstiţiile fac parte din cultura oricărui popor, dar nu se aseamănă nici pe departe cu tradiţiile unui popor. Într-adevăr, s-au trasmis şi ele din generaţie în generaţie, pentru că omul din fire este o persoană cu frică de absolut, de necunoscut, pentru că asta înseamnă, de fapt, să fii superstiţios.
Un om superstiţios nu crede în ceva real, crede în ceea ce a auzit el din moşi-strămoşi, în loc să stea să gândească pentru el, de unul singur. Toate acestea au apărut, de asemenea, în urmă cu sute de ani, poate chiar începând cu Evul mediu; oamenii acestei perioade neavând o educaţie şi o cultură foarte bogată, luau aceste simple lucruri ca pe o lecţie de viaţă.
Să fim serioşi, dacă vrei să pleci de acasă şi te întorci din drum când ieşi din bloc, nu o să-ţi cadă un meteorit în cap, sau dacă vei călca pe o gură de canal cu patru găuri, nu înseamnă că trebuie să te învârţi de două ori pe capac şi faci câţiva paşi în spate, doar pentru că aşa vei avea noroc în ziua respectivă.
În primul rând, „se spune că e semn rău dacă pe casa ta cântă o cucuvea“. Exact, doar se spune. Niciodată nu cred ca s-a dovedit că acest lucru este şi adevărat. Şi totuşi este doar o pasăre, nu cred că ar putea fi ea atât de malefică încât să îţi facă ceva. Hai să punem toate acestea pe baza coincidenţelor.
Şi totuşi sunt atâţia oameni care cred în superstiţii. Acum urmează cea mai importantă întrebare: „De ce?“. Să fie, totuşi, faptul că omul încă nu este destul de evoluat cât să gândească din propriul său punct de vedere, sau că îi place să se lase manipulat de majoritate? Dacă le contopim, ajungem la un singur rezultat, şi anume: manipularea maselor (pentru că nu ne referim doar la un popor) de mii de ani încoace.
Bun, încă mai există persoane care consideră că prezenţa unei pisici negre aduce ghinion. Totuşi, nu cred ca se întoarce lumea din drum de fiecare dată când o vede. Poate chiar te grăbeşti undeva, nu o să stai să dansezi pe stradă doar pentru că ai văzut-o pe mititica.
Încă de mici copii, suntem învăţaţi să trăim sub papuc. La câţi dintre voi nu vi s-a spus măcar o dată „nu face aşa că nu e bine“, sau „nu te întoarce din drum că îţi merge prost toată ziua“, „nu sparge o oglindă căci vei avea şapte ani de ghinion“ sau chiar „nu te duce acolo, că e bau-bau“. Pentru ce toate acestea?!
O viaţă în care trăieşti pe baza superstiţiilor nu este deloc amuzantă, ba din contră, te abţii de la foarte multe lucruri, pentru a crede zi de zi că aşa îţi este bine. Amuzant este, pentru cei care nu au asemenea „prejudecăţi“, să-i vadă pe ceilalţi ce fac zi de zi. Iar afirmaţia despre a te încuia pe dinafară casei este un semn, dar se poate reformula, spunând acelei persoane că nu este suficient de atentă sau îndeajuns de proastă să piardă cheile şi să rămână pe afară; în cazul ăsta, poate chema pe cineva să schimbe yala.
Aşadar şi prin urmare, ar trebui să mai punem aceste lucruri şi pe seama coincidenţelor şi, de asemenea, să învăţăm să trăim ca nişte oameni liberi, cum se şi presupune că suntem. Să încercăm să ne conducem singuri propria viaţă, nu să ne influenţeze alte lucuri şi alte persoane.
Alina Aursei

Cupa Liceelor la Street Dance

Iată şi cel mai aşteptat eveniment al anului, printre dansatori şi simpatizanţi ai acestui stil de dans, a cărei istorie am prezentat-o pe scurt în numărul trecut. Voi începe cu câteva impresii personale: nebunie, culoare, muzică. Asta a fost în datele de 21 şi 28 februarie, în Club Maxx, de la ora 13:00. Prezentatorul primei etape a fost Mc Shurubel. Au participat 27 de licee din tot Bucureştiul. Acestea au încercat să impresioneze juriul (alcătuit din Mayo, Oana de la StreetBeat şi Cotoi, din trupa de dans a lui Alex Velea) prin colajul ales, costumele în temă, sincronizarea care merge mână în mână cu coregrafia originală şi complexă şi tehnica lor.
Notele acordate de juriu au fost de la 1 la 5 şi au reprezentat criteriul de departajare a echipelor. Pe parcursul concursului s-au evidenţiat paşi de C-walk, krump, six-step, scheme freeze, scheme à la Michael Jackson şi multe altele, care au dovedit inventivitatea participanţilor. Pauzele au fost cel puţin la fel de interesante, datorită mini-battle-urilor încinse pe scenă, dar şi concursului MyBand, în care câţiva dansatori şi-au pus la încercare spontaneitatea, pe nişte melodii alese chiar în acel moment de DJ. Odată concursul propriu-zis reluat, galeriile încercau să susţină cât mai frenetic, mai energic propria echipă prin pancarte sloganuri sau pur şi simplu aplauze, strigăte, scandări. Premiul pentru cea mai zgomotoasă galerie a mers către C.E. „Virgil Madgearu“, din partea sponsorilor.
Etapa a II-a s-a desfăşurat tot în Club Maxx, însă în compania lui Dj Tavi. Concursul şi distracţia s-au reluat, însă de data aceasta condiţiile şi juriul au fost schimbate. Pe internet au fost puse 10 colaje, dintre care echipele trebuiau să-şi aleagă unul singur şi să creeze o coregrafie. Aşa s-a explicat de ce câteva echipe au avut colaj comun, dar, evident coregrafii diferite. Notele, ca şi data trecută s-au acordat de la 1 la 5, de către juriul format din Sid, China şi Andreea.
Spiritul de competiţie plutea în aer, alături de o vizibilă îmbunătăţire şi ambiţionare a echipelor. Pauzele iarăşi au fost momente numai bune pentru cei care nu participau (neapărat) la concurs. În pauze a avut loc un eveniment în premieră în România: Survival Battle. Regulile sunt foarte simple. Doritorii îşi scriu numele pe un bileţel, care, mai apoi este încadrat într-o grupă. De data aceasta au fost trei grupe. Se alegeau două bileţele, şi cine dansa mai bine, mergea mai departe în battle, până când, dintr-o grupă nu mai rămânea decât un singur concurent. Apoi învingătorii celor trei grupe intrau iarăşi la battle, până când nu mai rămânea decât unul singur - câştigătorul Survival Battle-ului. În cazul de faţă cel mai bun a fost Doru, care i-a învins pe adversarii din grupă sa, dar şi pe câştigatorii celorlalte două grupe. La fel ca în prima etapă s-au evidenţiat stiluri ca break-dance, krump, minimal, C-walk dar şi scheme gen baby-freeze, six-step şi multe, multe altele. Cupa a fost, de asemenea, un prilej pentru a face câteva anunţuri. Unul dintre ele ar fi acela că şcolile de dans StreetBeat şi HardBeat vor fuziona, şi vor continua, sub numele de OneBeat. De asemenea, pentru cei ce vor să cunoască alţi dansatori, poate oameni mai experimentaţi într-ale dansului, pot participa la cea de-a treia ediţie „Dance Camp Breaza“ - singurul eveniment de acest gen din toată ţara. Decernarea premiilor „Cupa liceelor la Street Dance“ va avea loc la Hollywood Multiplex-Bucureşti Mall, sub numele de Romanian Dance Awards. Până la următoarea întâlnire, în care vom vorbi despre liceul câştigător, la „Cupa Liceelor“, vă aşteptăm în continuare să vă susţineţi liceul cu aplauze sincere. Aplauze pe care, de altfel, le merită din plin şi organizatorii evenimentului: 3Cevents. Alte detalii pe http://www.3cevents.ro/.

Silvia Petre

Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu“
CNIH-ul

La jumătatea distanţei dintre Piaţa Obor şi Piaţa Iancului, „îmbrăcat“ în vopseaua sa galbenă, rezidă Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu“. Poate nu tuturor vă este cunoscut acest liceu, dar pentru toţi elevii săi este leagănul în care şi-au găsit refugiul în perioada complicată şi schimbătoare a adolescenţei.
Proiecte, proiecte :-)
CNIH are o întreagă listă de proiecte la activ. Poate unul dintre cele mai interesante şi de anvergură proiecte la care a luat parte liceul nostru este PEEP (Pan-European Educational Project). Acesta este un program intercultural în care elevi din Grecia, Ucraina, Olanda, Ungaria, Danemarca şi alte ţări europene dezvoltă proiecte împreună pe baza unor teme diferite precum teatru, cultură sau ştiinţe. Desigur că acest proiect are în vedere şi interacţiunea echipelor, astfel încât proiectul nu duce lipsă de seri pline de distracţii, excursii sau momente amuzante.
Liceul a mai fost implicat şi în alte proiecte, cum ar fi Programul pentru Integritate în Sistemul Educaţional, realizat în colaborare cu Transparency International şi Institutul de Ştiinte al Educaţiei. Acesta este un program la care au luat parte atât elevi cât şi profesori prin crearea de afişe şi pliante care au fost mai apoi premiate cu CD-uri şi cărţi, iar eseurile elevilor au fost publicate într-un volum al Institutului. Programul de Luptă Împotriva Tutunului, Alcoolului şi Violenţei a fost derulat în colaborare cu ANA (Agenţia Naţională Antidrog), cu Secţia 8 de Poliţie şi Poliţia comunitară a sectorului 2. De asemenea, au fost organizate două şcoli pilot în CNIH şi anume: Avocatul Elevului şi Proiectul de Studiu al Violenţei, ambele în colaborare cu Ministerul Învăţământului. La festivalul Primăvara Şcolilor, liceul nostru a primit un premiu de 10.000 RON din partea Primăriei sectorului 2, în anul 2008.
Haşdeiştii...
Nu ducem lipsă nici de olimpici, elevii obţinând rezultate bune la olimpiadele pe ţară la biologie, istorie, franceză, economie şi alte materii.
Din punct de vedere artistic avem multe talente. Lucia Dumitrescu, elevă în clasa a XII-a care este o solistă vocală desăvârşită, a câştigat peste 50 de premii naţionale şi internaţionale în Egipt, Spania, Turcia şi Belarus. În 2007 a luat trofeul festivalului „Mamaia“. În prezent lucrează la primul ei album. De asemenea, corul liceului coordonat de dna. prof. Ileana Manole, este unul dintre cele mai bune din Bucureşti, câştigând premii şi în străinătate, la Festival Internazionale della Scuola 2008, desfăşurat la San Nicandro în Italia. Grupul de chitarişti rebeli nu lipseşte nici el, fiind prezent destul de des prin curtea şcolii în pauze (şi uneori şi prin ore :-)). Avem şi un grup de dans modern, o revistă coordonată de dna. prof. Cristiana Iliescu, care apare o dată pe semestru şi se numeşte (cum credeţi?) - „Idealuri“. În ceea ce priveşte arta dramatică, liceul nostru a participat la Festivalul Naţional de Teatru pentru Elevi „George Constantin“.
Pe parte sportivă, Colegiul găzduieşte aproape întotdeauna evenimente precum „Cupa sportivă a liceelor“, echipa noastră de baschet antrenându-se constant pentru a-şi mări performanţele.
After school :-P
Pentru amatorii de „frecat duda“ avem la dispoziţie două localuri care au ajuns să facă parte din vocabularul oricărui haşdeist care se respectă: Genesis şi HB. Fie că e vorba de cafeaua de dimineaţă, fie că e vorba de sucul de după ore, acolo ai întotdeauna şanse să dai peste un coleg sau doi :-)
Gabriel-Alexandru Drulea şi Sabina Lazăr

A fost cindva in Bucuresti...

2009-02-25T09:31:00.000-08:00

Cupa Liceelor la Street Dance - II

2009-02-25T07:18:00.000-08:00

23 de licee merg mai departe la Cupa Liceelor la Street Dance – Bucuresti!

Multa adrenalina la CUPA LICEELOR LA STREET DANCE, sambata – 28 martie in Club Maxx! Concursuri noi, momente surpriza si premii motivante au starnit curiozitatea si implicarea celor prezenti. Originalitatea coregrafiilor, a costumelor sau a tematicilor alese au impresionat atat spectatorii cat si juriul care a avut dificultati in a spune care dintre trupele concurente este mai buna. Clubul a rasunat de muzica buna si aplauze iar in pauzele dintre concursuri, atat coregrafi profesionisti cat si amatori nu s-au putut abtine sa faca scurte demonstratii care au tinut publicul cu privirile atintite spre scena.

Survival Battle a fost unul dintre momentele incitante ale acestei etape. Acest concurs de tip 1 vs 1 a fost rasplatit cu premii in bani din partea organizatorilor si invitatii la film din partea Hollywood Multiplex.

Cupa a avut deja loc in Petrosani, Buzau, Bistrita si Constanta. In fiecare oras, evenimentul a atras participarea multor elevi cat si a presei. Urmeaza Galati, Brasov si Cluj Napoca.

In urma celei de-a doua etape din Bucuresti s-au calificat 23 de licee ce se vor infrunta sambata, 7 martie in Club Maxx unde vor ramane doar 10 dintre acestea. Doua dintre liceele necalificate au sansa de a reintra in concurs pentru finala din Bucuresti daca prezinta din nou probele de la etapa a III-a si dovedesc ca intr-adevar merita (proba Heads Up).

Urmeaza cea de-a III-a etapa! Sambata, 7 martie, ora 13.00 in club Maxx, cele 23 de trupe calificate vor avea de trecut doua probe: una surpriza si una prin care vor trebui sa imite show-ul scenic al unui artist cunoscut (ex. Justin Timberlake, Michael Jackson, Ciara, etc.).

Premiile puse la bataie pentru Cupa Liceelor la Street Dance sunt:

Finala Nationala: Locul I- 900E + o plimbare cu limuzina din partea Ziarului Ring

Locul II-600E

Locul III-300E

Popularitate – 200 E (oferit de Vans si EastPak)

Finala Bucuresti- Locul I-400E

Locul II-300E

Locul III-200E

Popularitate – 200 E (oferit de Vans si EastPak)

Pe langa premiile in bani, participantii vor primi cadouri din partea sponsorilor Vans si EastPak, Hollywood Multiplex, Ziarul Ring si Kaya Studio.

Nu rata etapa urmatoare! Show-ul continua!

Pentru mai multe detalii vizitati www.3cevents.ro – site-ul oficial al competiei.

Organizatori: 3C Events si scolile de dans StreetBeat si HardBeat

Sponsori: COSMOTE, RedBull, Hollywood Multiplex, EastPak, Vans, Kaya Studio

Parteneri media: UTV, Radio 21, Ziarul Ring, MyBand, Sapteseri, Muzicabuna.ro, Metropotam.ro, prieteni.ro, viatadeliceu.ro, Unu & Unu, Teen Press, Dancenews.ro, Unitedmusic.ro

Multumim: Inspectoratului Scolar al Municipiului Bucuresti si Consiliului Municipal al Elevilor

1500 de participanti din Bucuresti la prima etapa!

Cupa Liceelor la Street Dance 2009 continua!

Bucuresti

23.02.2009

Energie, distractie, muzica, premii, coregrafii uimitoare, costumatii orginale si mai ales emotii...pe langa toate acestea, un club ce a devenit neincapator inca de la prima etapa a unei adevarate competitii inter-liceale. Trupele participante la prima etapa a Cupei Liceelor la Street Dance 2009, ce a avut loc sambata, 21 februarie in Club Maxx din Bucuresti, au prezentat show-uri fantastice, rezultat al antrenamentelor zilnice si al pasiunii. Fie ca au intrat in scena cu machete de masini, scaune, confetti sau alte elemente, elevii au reusit sa surprinda, sa amuze sau sa impresioneze atat juriul cat si publicul.

Trupa Simplu a fost si ea prezenta pentru a urmari evolutia unei culturi pe care si ei o promoveaza – cultura urbana. Prima etapa a celui mai mare concurs de Street Dance din Romania a fost un adevarat “boom”!

Batalia continua! Incepe cea de-a doua etapa!

Sambata, 28 februarie, ora 13:00, in club Maxx, liceele din Bucuresti se vor intalni din nou pentru un nou show senzational. Din 40 de licee din Bucuresti inscrise s-au calificat 26, restul avand sansa sa reintre in competitie la cea de-a doua etapa la proba “Heads Up”. Aici se afla lista liceelor calificate cat si lista celor care au posibilitatea de a participa in “Heads Up” – (http://www.3cevents.ro/index.php?p=cupa-liceelor&id=20) Trupele vor dansa de data aceasta pe colajele propuse de organizatori. Vor fi punctate originalitatea, tehnica, sincronizarea si complexitatea coregrafiilor.

Premiile se ridica la 2700 euro plus produse din partea sponsorilor.

Incepand cu 27 februarie incepe lupta liceelor din toata tara:

· (Jud. Bistrita-Nasaud) Bistrita - 27 feb.

· (Jud. Buzau) Buzau - 28 feb.

· (Jud. Constanta) Constanta - 28 feb.

· (Jud. Hunedoara) Petrosani - 1 mar.

· (Jud. Galati) Galati - 7 mar.

· (Jud. Brasov) Brasov - 7 mar. - etapa locala se va tine la Bucuresti

· (Jud. Cluja) Cluj-Napoca - 6 mar.

· (Jud. Bihor) Oradea - 14 mar.

· Jud. Dolj: Craiova - 14 mar.

In Bucuresti, Cupa se va desfasura in fiecare sambata in perioada 21 feb. – 21 mar., in Club Maxx din Bucuresti incepand cu ora 13.00. (Finala Bucuresti – 14 mar.; Finala Nationala - 21 mar.)

Pentru mai multe detalii vizitati www.3cevents.ro – site-ul oficial al competiei.

Organizatori: 3C Events si scolile de dans StreetBeat si HardBeat

Sponsori: COSMOTE, RedBull, Hollywood Multiplex, EastPak si Vans

Parteneri media: UTV, Radio 21, Ziarul Ring, MyBand, Sapteseri, Muzicabuna.ro, Metropotam.ro, prieteni.ro, viatadeliceu.ro, Unu & Unu, Teen Press, Dancenews.ro, Unitedmusic.ro

Multumim: Inspectoratului Scolar al Municipiului Bucuresti si Consiliului Municipal al Elevilor

Teen Press - Nr. 25, februarie 2009

2009-02-24T04:16:00.001-08:00

EDITORIAL 25

Roma versus barbarii de tirani
Un subiect delicat, deja foarte uzat prin presă, dar care nu a atins nici acum inimile aleşilor noştri - diaspora. Imaginea României şi a cetăţenilor săi, europeni de altfel, scade vertiginos spre punctul de ură rasială. Să facem un „damage report“ după atîta amar de vreme, s-ar dovedi zadarnic. Tot ce putem face este să ignoram situaţia, să ne vedem de ale noastre, cele cotidiene, şi să lăsăm să se adune rahatu’ sub preş. Totul bine, pînă în momentul în care facem o excursie prin Europa. Aşa, lejer, luăm la rînd cîteva ţări, la-ntîmplare. Să vedem, care nu ne arată cu degetul atunci cînd ne aud vorbind româna? Poate islandezii.
De la predecesorii lui Mailat, care au deschis calea către aceasta dumnezeiască „prietenie italo-romeno“, la însuşi Romulus Mailatu’ I, imaginea României în ochii ocicărui italian naţionalist se poate reduce la două simple silabe: mai-lat. Săptămîna trecută, un român beat lemn a dat cu maşina într-un tînar italian. Românaşul nostru, petrecăreţ de fire, iese din maşinuţă şi intră în barul de vizavi cerînd, senin, o bere. Urmarea nu e greu de imaginat. „Hoarde“ de cetăţeni, altfel oameni onorabili, furioşi pe fapta şoferului imprudent, au năvălit la propriu să mi-l linşeze pe conaţional, nu alta!
S-a pornit o adevărată vînătoare de români, o campanie neoficială a instituţiilor italiene. Dacă ne mai uităm pe la ştiri, observăm că orice mică infracţiune făcută de vreun cetăţean român, rezident în Italia, devine pentru italieni o cruciadă naţională. Media italiană ajută mult la propagarea acestei imagini a românilor, ca fiind violatori, criminali şi pungaşi la drumul mare. Într-adevăr, aceşti oameni există, din păcate. Ne mînjesc numele ca popor. Dar nu înseamnă că doar românii sînt nişte barbari nelegiuiţi. Italia se confruntă şi cu marocanii, turcii şi chiar italieni de-ai lor, care dau cu bîta-n baltă chiar foarte des.
Cred că situaţia nu ar fi degenerat în acest fel, dacă Ministerul de externe român îşi lua în serios titulatura şi se folosea de misiunea română de la Roma pentru liniştirea apelor. Dar cum politicienii de la noi lasă de dorit aici, în ţară, numai românii din Italia nu ar fi fost prioritatea lor pe agenda de lucru. Pe timpul „marelui“ Mailat, ministru de externe era Good Point My King, ori pe atunci, în Italia, situaţia românilor lua o întorsătură sumbră. Gafele din trecutul apropiat le resimţim azi. Sigur, pe noi nu ne afectează cu nimic, aici, în România, că doar sîntem la o distanţă geografică considerabilă de Roma. Numai că, pe lîngă catastrofa diplomatică din Italia, România înregistrează, treptat, antipatii şi în Germania, Anglia sau Spania. Soluţii ar fi destule, numai bunavoinţă şi chef de muncă din partea serviciilor secrete române să fie. Decît să stea să ne asculte pe noi acasă, mai bine ar monitoriza şi centraliza informaţii privind fagurele purulent din Italia şi Europa ce stă să tîşnească pe obrazul contribuabilului român. Deci, noi, ăştia, care le dăm securiştilor bani, ar trebui să fim protejaţi nu doar în ţară, ci şi în lume. Vă dau eu un exemplu bun: Italia! Că pe acolo mai habitează şi români ce au mici afaceri sau care lucrează la patron, deci dau bani la statul român!
Vă propun un experiment serios. Ca să luaţi contact frontal cu asfaltul realităţii diasporei noastre din vest, ca să realizaţi şi să vă repugnaţi de starea de război civil de acolo, faceţi o călătorie pînă la Roma (un bilet dus e de ajuns) şi încercaţi să vă angajaţi undeva. Ba nu, cumpăraţi o pîine. Vedeţi ura din ochii vînzătorului de la brutărie...
A. Gabriel Ban

RUBRICA ANTI VERSUS CONTRA

Pro Valentine’s Day

Februarie este luna îndrăgostiţilor. În această lună suntem mai atenţi la sufletul nostru pentru că el este motorul care ne umanizează. Totodată, promitem să rămânem uniţi pentru a înfrunta şi uita tristeţea. În februarie iubim mai mult pentru că ne oferim „cuvinte“ pe care poate în altă lună nu am avut timp să le spunem. Este o lună în care imunitatea sufletului creşte prin dragostea care se răspândeşte la fiecare colţ. Ne-am născut din iubire şi pentru a dărui iubire; însăşi viaţa noastră respiră acest sentiment controversat. Propun să uităm de stresul de la serviciu sau de la şcoală şi să ne gândim la fericirea noastră. Pentru că fericirea adevărată o regăsim în dragostea familiei şi în dragostea personală care umple succesul profesional, creând acel echilibru de care toţi avem nevoie. Mulţi tineri şi adulţi de astăzi uită să-şi amintească cât de importante sunt detaliile într-o relaţie amicală, cât şi o relaţie de dragoste.
Şi acum sigur vă întrebaţi ce sunt detaliile? Detaliile sunt acele cărămizi grele, ce construiesc în mintea noastră amintiri, care mereu vor rămâne acolo, pentru că s-au transformat în momentele cele mai sincere. Detaliile sunt gesturile care într-o secundă schimbă totul, lăsând loc unui zâmbet plin de mulţumire şi un sărut. Gestul magic se numeşte acel telefon sau mesaj trimis mamei prin care îi spunem cât dor ne-a fost de ea sau acel buchet de trandafiri, cu dedicaţie pentru iubita ta, lăsat la portarul blocului.
A sosit clipa ca de 14 februarie, respectiv 24 februarie, să oferim iubitei/iubitului cadoul cel mai original care exprimă inconfundabila declaraţie „Te iubesc!“. Chiar dacă societatea modernă, datorită evoluţiei tehnologiei informaţionale, permite găsirea cadoului de Valentine online, doar accesând şi vizualizând ceva variante, noi trebuie să nu ne lăsăm ispitiţi şi să ne demonstrăm creativiatea printr-un cadou simplu şi original. Eu consider că dragostea este acel sentiment inexplicabil, care se trăieşte mult prea spiritual şi care te afundă în albia propriilor pasiuni.
Dragostea este medicamentul pentru orice durere, ce ne vindecă şi ne arată cât de sănătos este să iubim şi să fim iubiţi. Dragostea este unică pentru fiecare în parte, este inovatoare şi întotdeauna alături de noi până la moarte. Dragostea se simte şi nu se cumpără cu bani, nici nu se poate vinde. Fără dragoste lumea ar fi un haos unde invidia, egoismul şi banii ar prima, iar sufletele ar fi pierdute. Fără dragoste, noi, oamenii, am fi nişte roboţi, care răspund la comenzi şi care se mulţumesc cu îndeplinirea acelei sarcini. Dragostea este „muzica“ pe care fiecare o învaţă, de la părinţi, să o cearnă în interior, ca apoi când suntem adulţi să ne maturizăm prin cunoaşterea ei. Dragostea este un cântec al nostru ale căror versuri le scriem în fiecare zi cu un alt ritm. Fără dragoste nu am cunoaşte simplitatea naturii fenomenelor care ne înconjoară.
Ce aş putea să vă urez de Sfântul Valentin şi de Dragobete, dragii mei îndrăgostiţi? Să învătaţi cu adevărat să fiţi alături, în fiecare zi, de persoanele la care ţineţi. Să nu uitaţi să aduceţi flori iubitei şi să-i apreciaţi fidelitatea după 20 de ani de căsnicie. Să vă treziţi dimineaţa cu zâmbetul pe buze şi să priviţi răsăritul soarelui la mare. Să trimiteţi o scrisoare iubitei în cazul în care v-aţi certat. Să începeţi să iertaţi când vi s-a greşit în dragoste. Să fiţi sinceri în viaţă pentru ca şi ea să fie asemenea vouă. Să nu uitaţi să vă îmbrăţişaţi părinţii şi bunicii pentru copilăria şi sprijinul pe care vi-l oferă încă de când v-aţi născut. Să vă îndrăgostiţi şi să iubiţi totul. Avem o lună a iubirii, aşa că vom sărbători împreună acest minunat izvor care ne este comun: dragostea. Şi concluzionăm prin afirmaţia marelui dramaturg şi poet romantic William Shakespeare: „Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia Raiului“.
Nicoleta Constantin
__________________________________________________________________________________

Anti Sfântu’ Valentin

Sărbătoarea de Sfântul Valentin, mai exact 14 februarie, este o sărbătoare cât se poate de ipocrită, cel puţin asta e părerea mea. Este una dintre cele mai, dacă nu chiar cea mai, tristă perioadă pentru populaţia feminină. Este sezonul minciunilor şi al palmelor peste frunte, dar în nici un caz un moment bun pentru dragoste în familie. Conceptul în sine este chiar ok... dar să dăm cărţile pe faţă, nu vezi romantism sau momente mirifice pentru cupluri, ci mai exact vezi aceste adunături de femei cum plâng şi bocesc pentru că sunt din nou singure de Sf. Valentin. În Ziua de 14 februarie fetele/femeile conştientizează că sunt singure şi, automat, urmează şi toate complexele lor: sunt prea grasă! Sunt prea slabă! Sunt urâtă! Şi aşa mai departe.
Bun, jumătate dintre femei plâng în ziua asta... să vedem dar ce fac restul. Restul de fete/femei, contrar logicii, nu sunt nici ele în totalitate fericite. Bine, o parte din vină este şi a noastră. Pentru că majoritatea băieţilor uită de această zi şi, desigur, suportăm consecinţele pentru aceasta. Sigur v-aţi trezit într-o dimineaţă şi v-aţi dat o palmă peste frunte, înjurând, pentru că aţi uitat că azi e ziua aceea. Acel număr de fete care chiar primeşte ceva nu este în totalitate fericit... aici apar problemele de marketing: cadoul este prea ieftin, prea mic, prea scump (!) - dacă este oare posibil aşa ceva, iar modul în care „predai“ cadoul este mereu discutabil, sau mai bine zis comentabil. Până aici articolul sună destul de misogin, dar îmi exprim astfel punctul de vedere, deoarece, adesea, numai femeilor le pasă de aceasta sărbătoare.
Cât despre partea cu familia, draga mea colegă... pe undeva pe la baza acestei sărbători, cică a existat şi dragostea de familie. Conceptul acesta s-a dus demult. Numai de familie avem noi chef de Sf. Valentin: să îţi mai ceară şi ei cadouri sau să-ţi dea mămica un pupic de Sf. Valentin... bleah.
Ceea ce ma seacă cel mai mult este faptul că, în primul rând, nu este o sărbătoare românească. Nu ştiu din ce motiv, dar românii au renunţat la Dragobete. Şi ce este şi mai trist este faptul că, mai nou, romantismul e pe bani; bani pe care elevul sau studentul de rând poate nu îi are. Vrei să îi faci o surpriză celei dragi? Cât te ţin buzunarele???
Cadourile, să fim sinceri, sunt mereu cumpărate în Ultima Zi. Totuşi, mai sunt câţiva care s-au învăţat minte de-a lungul timpului, şi se pregătesc cu câteva zile înainte. Sinceritatea la burlaci nu există: „Normal că la tine m-am gândit prima“, „A fost dragoste la prima vedere“, „Chiar dacă le-am luat cadou şi Anei şi Irinei, tot al tău a fost cel mai scump, pe bune“. Toată lumea spune minciunile astea, toată lumea le aude. Şi mereu se umflă un pic preţul cu un zero sau două, dar nimeni nu ţi-l dezvăluie. Numai dacă insişti de două ori.
Farmecul acestei sărbători s-a dus de mult, este o sărbătoare străină care te „suge“ de bani şi care nici măcar nu-şi mai atinge scopul. Onestinate, adevăr şi sinceritate sunt doar vorbe în vânt.
Sfatul meu pentru băieţi: uitaţi-vă prin buzunare, spargeţi puşculiţa, uitaţi-vă pe sub canapele şi cumpăraţi şi voi ceva ca lumea, pentru că ciunga pe băţ nu mai e la modă. Iar pentru fete, ce să mai zic, fruntea sus! Mai există câţiva oameni care încă mai cred în sărbătoarea respectivă, dar nu aş începe să pun pariuri pe chestia asta...
Radu Spătaru

Oaie pe scară
Că tot vorbim despre lumea underground, şi indirect despre Românica, ne-am gândit la metroul de toate zilele. Acest mijloc de transport apărut la noi în secolul trecut, a ajuns să ne faciliteze majoritatea traseelor şi să reducă durata unei mile pe jos la câteva minute. Dar, până la a ajunge pe un respectiv peron, este o cale lungă de străbătut. Să trecem, deci, la oile noastre şi să găsim o explicaţie cât mai inteligibilă. Acest animal, numit „oaie“, se deplasează la distanţe variabile prin oraş, având un scop sau nu... Ceea ce contează de fapt, este că această oaie se încadrează în trei tipologii: oaia atentă, oaia grăbită şi oaia prost-crescută.
Oaia atentă încearcă să evite treptele ciobite de la metrou şi nu se împotmoleşte cu celelate surate venite din contrasens. Ea se asigură din timp dacă cineva săvârşeşte dubioşenii în zonă şi îşi scoate liniştită apoi cartela din portofel. Răbdătoare, oaia noastră aşteaptă frumos în dreapta scării rulante, până ce restul turmei ocupă treptele. În cele din urmă oaia aterizează safe, serveşte un ziar şi îl studiază până la sosirea trenului.
Oaia grăbită nici nu se mai uită în jurul ei, eventual este pierdută şi fără cauză. Ea sare câte două-trei trepte deodată, reuşind uneori performanţa de a-şi sparge capul într-o bordură. Lipsită de îndemânare îşi pierde cartela în bătaia vântului şi obligată dă banii pe alta. Ajunsă la scara rulantă îşi prinde adidasul şi ceilalţi cad ca piesele de domino pe dânsa. Buimacită, în atenţia tuturor, se retrage în capătul opus al peronului.
Oaia prost-crescută dă brânci la cerşetoarea de pe scări şi scuipă coji de seminţe în timp ce coboară. Se ceartă cu paznicii care îi explică în zadar că are cartela expirată şi cumpără în final una nouă. Pe scara rulantă se împinge în celelalte oi cu burta-i proeminentă. Satisfacută de manevra ei, ocupă toată lăţimea scării. Peronul este întâmpinat de înjurăturile şi glumele ei vulgare. Fără nici un interes pentru conţinut serveşte un teanc de ziare.
Lăsând deoparte oile şi referindu-ne strict la scara rulantă, ascendentă sau descendentă, ea ne face viaţa mai uşoară; şi, hai să fim puţin filosofici, viaţa este o scară pe care o urcăm deliberat sau nu. Cum o abordăm, depinde de noi. Aşa că, înainte de a vă alege oaia, gândiţi-vă bine. Pentru că vă „oaia“ reprezintă pe voi.
Laura-Raisa Zadunaischi

RUBRICA TOCANITZA LUI ZAMFIR

”Yes, and how many times can a man turn his head, Pretending he just doesn't see? The answer, my friend, is blowin' in the wind, The answer is blowin' in the wind.”
Bob Dylan
Aţi mai auzit ceva despre furtul de arme de la Ciorogârla? Sau veşti de la Braşov? Mânjim un pic cu Gorbunov prin faţa muritorilor şi scăpăm repede. Mai strângem laţu’ şi la presă şi rezolvăm noi cumva. Eu, unul, am mai semnalat asta şi cred cu tărie că aşa o să se procedeze pentru totdeauna la noi în ţară. Există diferite cazuri care, la prima vedere, sunt absolut scârbos de penibile, nu neapărat prin natura lor, ci mai mult prin crasa incompetenţă a sistemului nostru. Un bărbos, un burdihan, cine ştie ce vreo alţi doi şefi interni, vin la nişte mese pe la televiziuni. Dezbateri, oameni scandalizaţi, aceiaşi veşnici comentatori care au inventat ei focul când aveau doi anişori de ştiu tot ce mişcă.
Unde trăim, oameni buni? Am văzut de curând un reportaj cu starea deplorabilă a Bibliotecii Naţionale. Mi-e ruşine de ruşinea lor. Absolut mizerabilă. Diferite firme dubioase fac lucrări cu drepturi câştigate pe şleau şi de fapt... nu fac nimic! Pe pereţii subsolului curge apa şi urina unei conducte sparte din imediata apropriere, iar păianjeni mari cât palma se plimbă nestingheriţi. Lucrătorii au plecat nepăsători fără să rezolve nimic, şi-au luat banii şi au mai cerut şi un miliard în plus. Întrebaţi despre contracte, reprezentanţii au închis telefoanele! Ministerul Culturii stă şi îşi bate joc. Oricine trece pe acolo ca ministru, după ce pleacă spune că nu a avut ce face. Sunteţi demni de scârbă!
De ceva vreme încoace şmecherii ne ascultă telefoanele, ne citesc mesajele şi mailurile. Asta se făcea şi înainte, dar acum scrie negru pe alb că e voie. Pentru ce mama mă-sii au murit oameni în decembrie ‘89? M-am săturat de răspunsul ăla care spune că acum avem dreptul să spunem chestii, că suntem şi noi mai europeni. Avem informaţie. Degeaba vorbeşti liber, dacă se strânge laţul şi se pune botniţă acolo unde trebuie. Bine că ştiţi tot! Şi ce dacă am dreptul să vorbesc? Eşti de moment, dar dacă în secolul XXI nu reuşeşti să impresionezi sau să atragi atenţia, o să cazi în neant. Eu, pe lângă „ei“, sunt o cârpă. Nu am puterea lor. Mă auziţi, puternicilor? Dar lasă că mă fac eu mare. Şi chiar vreau să mă citiţi şi să mă trageţi de ureche. Şi dacă mă supăr, pun şi pe un blog nervii aceştia. Fără rost, doar să îmi gâdil şi eu ego-ul. Din fericire, fiara asta care scrie acum este îmblânzită în timpul zilei, aşa că poate aveţi noroc.
Undeva, la mulţi kilometri de la tastatura la care scriu, oamenii îl plâng pe cel ce a fost Marian Cozma, handbalistul român ce evolua în Ungaria, pivotul naţionalei României de handbal masculin. Discuţiile pe temă sunt absurde. Îmi vine să turbez de nervi, din cauza neputinţei. Legea junglei încă se aplică, dragilor. Societatea e la fel, se poate întâmpla oricui să fie atacat pe stradă, în autobuz, la colţ de stradă sau în faţa blocului de orice găinar pus în libertate. Siguranţa e o iluzie, oriunde în lume. Un băiat de suflet a pierdut lupta în faţa unor rataţi cu cuţite şi împotriva celor trei lovituri în inimă. Da’ cine le-a numărat? Chiar nu contează. Chintesenţa spune că suntem cu toţii vulnerabili, pentru că aceasta este legea naturii, şi că, dincolo de buna educaţie şi de calm, trebuie să ştii câteodată să treci peste texte, să nu întorci obrazul; să primeşti pumni şi flegme dar să dai şi tu, şi să ştii să te aperi. Faţă de „piticii“ cu cuţite, pe care îi găseşti şi legat la ochi, avem marele dezavantaj că trăim în iluzia societăţii. Nimic nu mai e de spus despre Marian. E lumea mai săracă fără el, dinamovistul de peste 2 metri şi băiatul cu un suflet mare. Dumnezeu să-l odihnească!
Andrei Zamfir

CUPA LICEELOR LA STREET DANCE 2009

2009-02-05T04:06:00.000-08:00

Incepe cel mai asteptat concurs de street dance din Romania!
CUPA LICEELOR LA STREET DANCE 2009 in 10 judete

Este spectacol! Este un fenomen! Este o competitie ce se desfasoara la nivel national in 10 judete! Are deja doua editii care s-au bucurat de un succes fantastic! Este cel mai asteptat concurs intre licee si cel mai popular eveniment de street dance din Romania! Incepe cea de-a III-a editie a Cupei Nationale a Liceelor la Street Dance 2009! Perioada: 21 februarie – 21 martie 2009.

Anul trecut, Cupa a strans 123 de licee, 11 000 de spectatori din 5 orase. In 2009, nu mai putin de 10 judete se alatura acestui eveniment care asteapta peste 16 000 de spectatori la nivel national. Cupa Nationala a Liceelor la Street Dance ofera tinerilor tot ce acestia isi doresc de la un astfel de concurs: distractie, atmosfera, prieteni, competitie si premii consistente. Nu este doar o competite ci este o comunitate in permanenta crestere, tinuta strans de un stil de viata si valori comune.

Evenimentul va fi un spectacol atat vizual cat si auditiv. Costumatii care mai de care mai inedite, miscari de dans cat mai dificile, coregrafii muncite luni de zile si colaje bine lucrate sunt doar cateva dintre elementele ce vor alcatui un show de exceptie.Nu doar premiile ii motiveaza pe tineri sa se inscrie la Cupa, ci si sanse reale de a se face remarcati.Acestia pot fi selectati pentru a dansa in viitoare videoclipuri sau concerte ale unora dintre cei mai iubiti artisti autohtoni.

Energia pe care o emana acest concurs te va tine in priza timp de 5 saptamani. In fiecare sambata, intre 21 februarie si 21 martie,incepand cu ora 13.000 liceele din Bucuresti vor vibra pe ritmuri de hip hop si R&B. Cupa Nationala a Liceelor la Street Dance va avea loc in clubul Maxx si se adreseaza tuturor iubitorilor dansului si muzicii.

Sub privirile juriului se vor desfasura mai multe tipuri de competitii. Vor fi punctate tehnica, tinuta, originalitatea cat si sincronizarea. Aproximativ 80 de licee vor lua parte la concursurile intre echipe, concursuri intre galerii, concursuri de popularitate sau concursuri facute de sponsori. Veti fi impresionati de prestatia trupelor de street dance special invitate si de concertul extraordinar de la Marea Finala Nationala ce va avea loc pe 21 martie in Club Maxx, unde vor fi invitate si trupele castigatoare din celelalte 9 judete: Brasov, Constanta, Cluj-Napoca, Bihor, Bistrita–Nasaud, Dolj, Galati, Hunedoara si Buzau.

Fara indoiala, acesta este evenimentul anului in ceea ce priveste cultura urbana. Participa! Vino sa-ti sustii liceul, sa vezi ce inseamna spiritul de echipa sau sa te bucuri alaturi de invingatori!

Evenimentul este organizat de 3C Events si scolile de street dance STREETBEAT si HARDBEAT din Bucuresti. Toate detaliile legate de CUPA LICEELOR LA STREET DANCE 2009 se afla pe site-ul organizatorului: www.3cevents.ro Va asteptam la toate cele 5 etape sa savurati show-urile participantilor si mai ales sa-i sustineti!

Inceput de 2009 in pasi de street dance

2009-02-03T04:56:00.000-08:00

Prima editie pe 2009 a concursului 202 (Two on Two Dance Battle) si a 9 a dintr-o serie de evenimente de succes s-a desfasurat sambata aceasta, 24 ianuarie, intr-o locatie cu totul noua si inedita din capitala: The Silver Church Club . Ca de ficare data, scolile de dans Streetbeat si Hardbeat au reusit sa impresioneze, oferind un eveniment de senzatie care a reunit 600 de pasionati ai dansului si muzicii. Dansatori din toate colturile tarii au oferit un spectacol exploziv sub apaluzele publicului . Categorille pentru care s-au luptat sa castige suprematia au fost la aceasta editie : Color crew Show, C-walk circle, Locking circle, individual .
Castigatorii au fost dupa cum urmeaza :
Color crew Show
Locul I
- Trupa Supersonic din Bucuresti
Locul II
- Trupa Diamonds din Constanta
Locul III
- Trupa Rock On din Bucuresti
Circle c-walk – castigator Filip de la Trouble din Bucuresti
Circle locking – Lock kid de la trupa Funcky Freesh din Bucuresti
Individual fete
Locul I
- Ramona de la trupa New Style din Brasov
Locul II
- Oana de la trupa Jackpot din Bucuresti
Locul III
- Alina de la trupa Supersonic din Bucuresti
Premiul Special din partea juriului a mers la Naomi Sackman in varsta de numai 7 ani o fetita extraordinar dre talentata a comunitatii de street din capitala.
Individual baieti
Locul I
- Doru de la trupa Funky Fresh din Bucuresti
Locul II
- Gill de la trupa Supersonic din Bucuresti
Locul III
- Hummer de la trupa Suki Dance Crew din Bucuresti
Competitia nu a starnit numai interesul dansatorilor ci si al vedetelor.Juriul s-a mandrit cu prezenta lui Alex Velea care nu s-a putut abtine si a facut o scurta demonstratie de dans, spre bucuria si aplauzele fanilor prezenti la eveniment . De asemenea, pe scena au incins atmosfera si dansatorii din trupa lui Connect-R incurajati fiind de simpaticul nostru Mc Surubel de la Mtv si melodiile alese cu grija de Dj Tavi. Laura Cosoi si Oana Tache, vj-ita Mtv au fost de asemenea impresionate de energia acestui eveniment si au luat interviuri dansatorilor.
Pana la sfarsit, toata lumea intreba de urmatorul concurs.

Atentie ! Urmeaza cel mai asteptat concurs intre licee si cel mai popular eveniment de street dance din Romania . Incepe Cupa Liceelor la Street Dance! Detalii pe www.3cevents.ro .

Organizatori: 3C Events si scolile de dans StreetBeat si Hardbeat
Parteneri media: UTV, My Band, Sapteseri, Teen Press, Metropotam.ro, Invita.ro, Urbee.ro, Unitedmusic.ro, Viatadeliceu.ro, Dancenews.ro, Port.ro, Muzica Buna, Studenie.ro, amdoar18ani.ro
Sponsori: Eastpak, Vans, Hollywood Multiplex, Infinit Solutions si Complexul Sportiv Miramar

Teen Press - Nr. 24, ianuarie 2009

2009-01-18T07:53:00.000-08:00

EDITORIAL 24

Dar din dar se face… maşină de scris

Mă bucur nespus că s-a terminat toată debandada asta cu sărbătorile de iarnă, schimbul de cadouri, ipocrizia „hai să fim mai buni“ şi vrăjeala cu promoţii, toate la un vin fiert. Cred că nu sînt singurul ins care este terifiat de acest moment de letargie colectivă, numit Crăciun. N-am nimic cu sărbătoarea în sine, ca tot omu’ merg şi eu pe la biserică. Însă, în ultimii ani, am dezvoltat o fobie irecuperabilă faţă de „instrucţia generală“ ce acaparează întreg oraşul cînd se apropie naşterea lui Moş Crăciun. Că asta a ajuns Crăciunul, ziua naşterii lu’ Moşu’. Că se vine cu cadouri. Se caută cadouri în disperare, se cumpără de parcă ar veni sfîrşitul lumii, se stă la cozi în orice punct alimentar. Se blochează oraşul, toată lumea pleacă la neamuri. Peroane şi trenuri îmbîcsite de studenţi proviniciali. Un timp numai bun de stat la birou, în linişte, la un ness, pe mess.

Nu am de ales, totuşi. Am rude, prieteni, colegi. Trebuie să-i omenesc şi eu cu niste moşi, ceva. Ies din liniştea redacţiei şi ajung în Romană. Aici: tarabe cu tot felul de mizilicuri clipocinde şi briz-brizuri. Nu îmi provoacă decît dezgust. Lume lipită ciorchine de dînsele, respectiv tarabele. Singurul loc civilizat, după părerea mea, în această perioadă a anului, e Cărtureştiul. Măcar aici găsesc o carte bună (şi scumpă!), un CD cu colinde al trupei prietenului nostru, Castore (trupă de muzică veche - Anton Pann), un ceai negru, o felicitare hand-made (şi asta a naibii de scumpă!). Nu-i bai, finanţe am. Pentru lucrul ăsta mai pot agrea această perioadă a anului, că am bani mai mulţi. Problema survine atunci cînd trebuie să-i cheltui pe atenţii. Atunci e nasoală situaţia.

Coadă şi aici. Coadă odioasă. Sincer să fiu, nu am nimerit niciodată pe nimeni, cînd vine vorba de făcut cadouri şi nici eu n-am fost mereu bine nimerit de alţii. O carte, zeci de căni... Numai d-astea. Încă un motiv să detest şopingu’ de cadouri. După ce că am stat două ore jumate să aleg cadourile potrivite pentru fiecare dintre cei dragi, mă lovesc de mizerabila situaţie de a sta la coadă. Na! Că a dat bunăvoinţa-n toţi ăştia. Băi, da’ ce s-a trezit spiritul creştinesc în voi! În fine, ajung la casă. Plătesc şi mă îndrept spre o altă coadă nemernică. Acolo unde se împachetează cadouri. Tipa îmi zice că un obiect nu e trecut pe bon şi deci nu mi-l poate împacheta. CD-ul era pricina. Ghiciţi ce? Mă întorc la casă pentru a-l plăti. La casă aceeaşi coloană umană. Minunat!

Furibund, simt nevoia să protestez cumva. Îi las un gest neprietenos dom’şoarei îndrăgostite de la casă şi mă îndrept spre metrou. Mai am de luat un dar şi gata. Amicului Paul. Fiind săturat de cozi, emit o bulă papală genială - adică o idee. Ultimul loc unde ar putea fi coadă pe 23 decembrie e... Bricostore, depozitul cu materiale de construcţie. Mai exact raionul de cărămizi. Aleg una bucată cărămidă serioasă, roşie şi mirosindă. A pămînt. Chiar pe cea mai scumpă dintre ele (8 lei, că e cu termonush-cum - aşa îmi zise casiera). În depozit doar patru oameni: casiera, motostivuitoristu’ şi doi salahori. Aici e de mine!, îmi zic. Lejer, îmi iau cărămida pe două braţe. Cred că avea vreo zece kile stas! O duc la casă unde tanti era interzisă: „ - Doar o bucată?!“. Îi explic duduii că voiesc să o dau drept cadou de Crăciun unui bun prieten. ‘Nea Caisă şi ‘nea Măslină se abţineau să nu rîdă. Liniştit, achit contravaloarea preţiosului obiect şi o iau la drum. Ăsta da cadou! În semn de protest faţă de toate porcăriile cumpărate de toată lumea, scumpe pînă la Dumnezeu, fără logică. În semn de protest faţă de nebunia consumerismului autohton, faţă de cozi; faţă de devalizarea acestei frumoase sărbători creştine, de altfel.

Împachetez fumos neconvenţionalul cadou într-un ambalaj roz cu zînişoare Disney, cadou care, de altfel, fu bine primit de dl Paul. I-am explicat şi însemnătatea, dar şi utilitatea acestei „pietre de moară“. Suport de cărţi, căni sau ca press-papier. Iar ca simbolism, minunea de cărămidă uneşte şi cele patru elemente principale: apa, aerul, focul şi pămîntul. Şi reprezintă şi o prietenie „beton“, straşnică. Şmecherie, nu?

Zilele trecute primesc o vizită neaşteptată de la mister Paul. Eram la redacţie, lucrînd de zor la numărul pe care-l citeşti dumneata acuma, şi musiu urca în birou ducînd pe braţe un obiect voluminos, împachetat într-o pungă de plastic. Mi-a stat inima-n loc la gîndul că-mi returnează acelaşi favor: cîteva bucăţi de faianţă, ţiglă sau, de ce nu, o bordură (că şi-aşa se găsesc pe toate drumurile). Însă, surpriză! Aveam să primesc primul meu cadou real, un obiect după care chiar tînjeam de ceva vreme. Omul ăsta chiar mă nimerise. Îmi adusese o... maşină de scris.

A. Gabiel Ban

RUBRICA ANTI VERSUS CONTRA

Fotografie vs. Pictură

Pro foto

„O fotografie este un secret despre un secret. Cu cât îţi spune mai mult, cu atât înţelegi mai puţin“. ( Diane Arbus)

Fotografia a fost mereu cu un pas în spatele picturii. Încă din secolul al XIX-lea, când s-a oficializat invenţia fotografiei, aceasta a dus lupte seculare cu pictura pentru a-şi dovedi statutul de artă.

Această bătălie nu s-a dat, însă, între artiştii ce se presupune că îşi apărau domeniul, ci între artişti şi mentalitatea oamenilor. O bună parte din noi considerăm că este mult mai greu să dai cu pensula pe o pânză, decât să apeşi pe un buton, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum par. Noi, muritorii de rând, nu ştim să sesizăm asemănările dintre fotografie şi pictură, pentru că fotograful nu este altceva decât un „pictor“ care foloseşte lumina în loc de acuarele şi pensule, iar filmul este pânza pe care el „pictează“.

În fotografie nu ai timp de gândire ca în pictură. Pentru a face o poză cu adevărat genială, ce merită văzută într-o expoziţie, trebuie să prinzi momentul. Nu există loc pentru greşeli sau clipe de neatenţie; în pictură, dacă ai greşit o linie pe pânză poţi să o ştergi, mai stai puţin şi fluturi pensula, îţi mai ies două puncte şi trei buline; mai vii peste trei ore şi mai faci trei linii, două pătrate şi un triunghi şi gata tabloul.

Aici faci arta în ritmul tău; în fotografie trebuie să fii spontan şi să gândeşti repede. O fotografie ajunge la stadiul de artă când nu este prelucrată deloc, când este pură, o performanţă la care se ajunge cu multă muncă şi un bagaj foarte mare de cunoştinţe în domeniu.

Fotografia este o fereastră, un portal către locuri în care nu o să ajungem poate niciodată, o redare fidelă a realităţii. Ea este scoaterea la iveală a ordinii în haosul în care ne învârtim în fiecare zi fără rost sau scop.

La fel ca şi un tablou, o fotografie poate să îţi transmită sentimente, trăiri, emoţii, să îţi trezească amintiri, căci orice fotograf poate obţine o imagine care să arate cu o pictură şi orice pictor o imagine care să arate a fotografie, ceea ce aduce, implicit, fotografia la rangul de artă…

Beatrice Popescu

____________________________________________________________________

Fotografie vs. Pictură

Pro pictură

Sunt sigură că majoritatea adolescenţilor o să-mi sară în cap pentru acest articol şi o să se bată cu pumnii în piept că nu este adevărat şi că am o gândire „expirată“. Dar, mai întâi, hai... lăsaţi-mi vulturaşul să vorbească, că săracul de mult doreşte să evadeze din colivie.

Pot să afirm că mă număr printre persoanele care consideră că este mult mai greu să dai cu pensula pe o pânză, decât să apeşi pe un buton. Iar principala cauză sunt acele puştoaice cu aparate digitale „extrasupermega“ performante, care sunt ţinute pe automat (că deh... greu mai este maică să citeşti instrucţiunile) şi ‘nşpemiile lor de poze făcute la un singur obiect sau chiar lor. Aceste persoane care, ţup, fac o poză şi apoi dau iama la photoshop-ul lor, să prelucreze faianţa sau să-şi şteargă şi cel mai mic rid, afirmă că fotografia este mijlocul lor de exprimare. Aaa... şi să nu uităm de replicile aruncate, de genul: „Tu ai Olympus, eu Sony şi fac poze mult mai bune decât tine (ca să nu zic tru)“. Să vă explic: Nu contează ce aparat ai, atâta timp cât ştii să-l foloseşti. Încearcă să mai schimbi subiectul, poza ;-). Învaţă să apreciezi şi munca altora!

Fotografia este, oarecum, asemănătoare cu pictura. Cum vine asta? Simplu. Ambele necesită o cunoaştere amănunţită a regulilor de compoziţie şi a celor cromatice. De asemenea, trebuie să ştii cum să te joci cu luminile naturale sau artificiale. În fotografie ai nevoie de trei, patru lumini (pe care le poţi controla), dar în pictură nu poţi să îi ordoni soarelui cum să lumineze obiectele, peisajul sau portretul.

Sunt de acoord că profesia de fotograf îţi impune să fii la locul potrivit, la momentul potrivit, să faci click atunci când trebuie şi ai obţinut o poză care poate exprima 1.000 de cuvinte. Dar nu dobândeşti această performanţă, decât cu multă muncă şi bătaie de cap.

Daaa... bine... să zicem că la un tablou, la o sculptură, la un vitraliu poţi sta zile, luni şi chiar ani, pe când la un instant... nu prea poţi. Aici se formează graniţa dintre arta propriu-zisă: fotografia ca artă şi cea luată drept kitch. Pentru că, în artă nu au loc rebuturile.

Cred că nu are rost să mai menţionez, (dar o fac) că fotografia, ca orice domeniu din artă, este ramificată şi împărţită. De aici pornesc confuziile pe care le sesizăm în mass-media (publicitate) şi în fotografia artistică. De exemplu: într-o reclamă pentru un parfum, apare o fotografie cu mâini şi bijuteri; iar exemplele pot continua.

De aceea tind să afirm că fotografii excepţionali, care sunt capabili să exprime o multitudine de sentimente într-o singură poză şi care sunt capabili să redea subiectul cu toate calităţiile şi defectele sale, sunt extrem de rari.

Sincer, nu prea văd ce aş mai putea spune ca să combat arta fotografiei văzută şi alterată de adolescenţi, la întâmplare, fără a fi gândită. Dar vă recomand trei monştri sacri ai fotografiei, pentru a vedea de unde au plecat şi unde au ajuns. Şi pentru a dovedi că nu am debitat fără a şti despre ce vorbesc: Gyula Halász sau Brassaï, Martin Chambi şi Ansel Easton Adams.

Mihaela Gheorghe-Popescu

Interviu Călin Pop - Celelalte Cuvinte

R.: OK. Discuţie liberă. În seara asta aţi fost invitaţi la un recital acustic la CityFm. Cu ce ocazie?

Călin Pop: Ei cochetau cu ideea de a invita toată trupa live când am avut noi concertul din 14 noiembrie (n.r.: lansarea albumului „Stem“ în Bucureşti) şi s-a întâmplat ceva, nu ştiu, n-au putut sau au crezut… a fost o chestie de lipsă de comunicare, probabil, de ambele părţi. Ei credeau că s-ar putea să mergem la Ploieşti a doua zi (există această variantă, dar căzuse iarăşi, iar ei nu ştiau de acest lucru). Nu sunt sigur dacă am fi avut loc cu toată trupa în studioul lor de emisie, care e relativ mic. Până la urmă, a apărut ideea cu recitalul acustic. Dânşii au insistat şi ar fi trebuit să fie săptămâna trecută treaba asta. Până la urmă au sunat ca să fie pe capătul săptămânii acesteia, dar nu am acceptat pentru că este ziua mea de naştere vineri şi noi ne respectăm zilele de naştere, revelioanele şi sărbătorile şi nu mergem nicăieri să concertăm în aceste cazuri. Deci le-am spus că facem recitalul cu condiţia să fiu înapoi în Oradea pe data de 17 şi aşa a apărut ideea ca recitalul să fie pe 16 decembrie. Şi ei au făcut nişte eforturi să modifice nişte programe în acest sens. În fine, am apelat şi la nişte surse tehnice, la nişte prieteni de-ai noştri din Bucureşti, organizatori care ne-au ajutat cu nişte mijloace tehnice pe care le-am solicitat pentru ca acest recital să decurgă cum trebuie.

R.: Eu am întâlnit oameni, majoritatea tineri, care nu au auzit de Celelalte Cuvinte.

C.P.: Se întâmplă, e chiar aproape normal. Noi nu suntem mediatizaţi suficient, asta fiind, se pare, soarta actelor de cultură şi de artă. Eu mă mir că mai sunt încă destui tineri care vin la concertele noastre.

R.: Tineri însemnând persoane sub 20, sub 30…

C.P.: De toate categoriile. Între 15-16 ani şi până la vârsta noastră. Noi ne mirăm că a început să crească uşurel numărul celor tineri şi nu pot să zic acum că „uau, ce chestie că a crescut numărul lor!“, dar a început totuşi să crească pentru că, la un moment dat, ne puneam şi noi întrebarea ce se întâmplă. Acum, probabil că a trecut timpul, generaţiile s-au schimbat, dar, totuşi, probabil că părinţii au avut o educaţie muzicală, sau, mă rog, o chestie de acest gen şi au transmis copiilor lor acest lucru pentru că numai aşa poţi să explici faţă de tine ca membru din trupă că există copii, mai mici decât copii tăi, care îţi cântă textul cuvânt cu cuvânt. Atunci când nu eşti mediatizat , numai aşa se poate explica, prin faptul că au primit materialele (sau le-au auzit) de la părinţi sau că au dat de ele în biblioteca lor şi le-au ascultat. În orice caz, concluzia este clară. Noi avem un public eterogen nu într-un număr foarte mare ci foarte titrat şi foarte fidel trupei.

R.: Legat de CD-uri vechi, de ce a fost o distanţă atât de mare între „NOS“ şi „Stem“?

C.P.: Şi acesta a fost unul dintre subiectele abordate la radio. N-ai cum să scoţi albumele unul după altul, pentru că în primul rând noi nu trăim din asta, trăim pentru asta. Noi ne ocupăm şi de alte lucruri care ne ocupă timpul aproape total. Muzica reprezintă o împlinire spirituală pentru noi şi noi nu suntem cei care se uită doar o dată, de două ori peste rânduri să vadă dacă au făcut bine ce au făcut, ne uităm de zece ori şi asta întârzie. Pentru că în momentul în care scoţi ceva te gândeşti dacă oare e bine, asta ca să nu-ţi pară rău că l-ai scos după un timp. Nu pot să spun că tot ce am făcut noi este, din punctul ăsta de vedere, să zicem, perfect. Nici pe departe, dar sunt totuşi disfuncţionalităţi de timp, nu numai datorate nouă. Până găseşti o casă de discuri, până semnezi un contract trece ceva timp… În ziua de azi nu mai poţi să găseşti o casă de discuri să-ţi plătească înregistrările, să-ţi plătească costurile, cazările, înregistrările de studio şi tot felul de chestii ca şi mai demult. Acum trebuie să-ţi faci tu singur imprimările şi ne-am făcut în acest context şi noi un studio propriu de înregistrări. Atunci mai apare şi comoditatea şi acea idee că dacă faci o chestie să nu-ţi pară rău că ai făcut-o şi, prin multiple auto-analizări (ceea ce eu consider a fi un lucru bun, constructiv) tot timpul se întârzie lucrurile.

R.: Da, din acest punct de vedere, unii au avut impresia că „NOS“ nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor.

C.P.: Nu că nu a fost corespunzător sau că nu a fost bine primit. În timpul conceperii acestui album şi noi eram într-o perioadă în care rockul era super underground pe plan internaţional. Deci efectiv nu mai aveau căutare nici măcar trupele rock din afară. Noi cântam prin cluburi, lumea, publicul mai larg nu mai ştia că existăm, au fost şi câteva lucruri neplăcute, nişte decese în familie la câţiva dintre noi. Nu este o scuză, dar plus că apărea şi în perioada aceea mai în prim-plan „măria-sa“ calculatorul şi au apărut tot felul de muzici făcute pe calculator, tot felul de alte genuri de muzică. Nimeni nu le contestă rolul, faptul că s-a lărgit spectrul şi s-a umflat piaţa, s-a făcut un fel de loc. Toată lumea are loc. Dar au fost în acest fel obişnuiţi producătorii cu produsul gata înregistrat. Asta a fost o altă problemă pentru noi şi, în consecinţă ne-am înzestrat cu un studio personal de înregistrări şi asta doar pentru noi. Materialul a fost un experiment (primul nostru material înregistrat în studioul propriu) şi am crezut în el, credem şi ne place şi acum. Albumul probabil că nu a fost bine primit de unii critici, dar cântând în concert piesele am constatat o reacţie bună. Deci, mai pe scurt, n-am mers după public, publicul a mers după noi. Că le-a plăcut, că nu le-a plăcut, noi oricum suntem mândri de cei care ne-au urmat şi în coborâşuri, nu numai în suişuri. Că în suişuri ai mereu mult mai mulţi prieteni.

R.: Dar, de obicei, am observat că în concerte piesele de pe „NOS“ nu prea sunt cântate.

C.P.: Nu prea sunt cântate pentru ca avem multe şi programul de concert nu le poate include pe toate.

Ovidiu Roşu: Concertele noastre sunt chiar foarte lungi. Sunt peste două ore, uneori chiar trei ore şi solicită vocalul în special, pe Călin. Deci sunt prea multe şi la un moment dat mai bagi un playlist în care zici hai să punem asta, asta şi asta. Publicul vrea bineînţeles vechile hituri. Se poate face un compromis la urma urmei. Sunt deja ceva albume şi ai de unde să alegi. Într-adevăr, „NOS“ e pus (aproape tot) deoparte.

C.P.: Apropo de „NOS“, se vor cânta la un moment dat şi piese de pe el, nu-i nicio problemă de genul ăsta.

R.: Şi cu noul album, „Stem“, au existat reacţii împotrivă?

C.P.: Reacţii împotrivă defel. Din contră, am constatat că place şi surprinde în mod plăcut pe cei care-l ascultă. Totuşi, acum există o tendinţă de catalogare prematură, după cum am observat eu. Din cauza asta, în deplină concordanţă cu coperta, am apărut noi în rame la concertul din Bucureşti din 14 noiembrie 2008, cei catalogaţi brusc şi comparaţi tot timpul într-un mod prea pripit. Evident, toate acestea la un mod figurat şi subtil sugerat.

R.: Cei mai mulţi fani îşi doresc şi o refacere a albumului „Armaghedon“.

C.P.: Dar s-a reeditat. S-a realizat într-o ediţie limitată, asta mai ales pentru colecţionari. Totuşi, să încerci să compui după un anumit aşa-zis ,,standard“ creat de unii sau alţii, după o emblemă, este o chestie total greşită. Ar ieşi numai fake-uri. Bun, dar tendinţa trupei la ora actuală este să privim foarte serios spre aniversarea de 30 de ani. „Stem“ reprezintă, după mine personal, o treabă foarte aşezată, care seamănă foarte mult cu ameninţarea cu forţa, nu neapărat forţa în sine. Nu cred că este bine să compari albumele. Dacă stai bine să te gândeşti, nici „Iarbă prin păr“ nu a fost o căutare a hitului. Aşa a ales publicul, aşa s-a întâmplat, cum a ales publicul, cum a perceput.

R.: Pe 13 decembrie aţi împlinit 27 de ani. Sunteţi tineri. La 30 cum o să fie?

C.P.: Timpul trece incredibil de repede. Aşa de repede vor trece şi următorii trei ani. Parcă toate s-au întâmplat ieri. Atunci când am terminat facultatea, nici noi nu ştiam dacă vom mai exista ca trupă. Am făcut noi un concert de adio ca studenţi, în Timişoara la Grădina de vară Capitol, prin 1987, zic eu. Era după discul cu pătrăţele care ieşise în primăvară şi noi după aceea am făcut concertul.

O.R.: Chiar atunci am avut un eveniment nefericit, luministul nostru a murit, a avut cancer, o tumoră. Călin chiar atunci a compus piesa „Despărţire“ pentru el.

C.P.: Aşa cum este şi piesa „Ultima“ de pe ,,Stem“, scrisă în memoria lui Florian Pittiş. Da, nu ştiam nici atunci dacă vom continua, dar ne-a unit şi ne-a ţinut în continuare împreună plăcerea de a cânta şi compune. Şi cred că, dacă Dumnezeu ne ajută să fim sănătoşi, vom ajunge la 30 de ani şi, de ce nu, la mai mulţi..

R.: Şi ar fi vreun element surpriză la 30 de ani?

C.P.: Asta o vom mai vedea, încă nici noi nu ştim. Un element destul de surpriză va fi şi pentru noi că vom fi ajuns la 30 de ani de activitate ca trupă.

O.R.: Ar fi timp aşa pentru o piesă, două, sigur o să fie.

C.P.: Ah, pentru piese noi, da. Noi ne-am gândit şi am zis că multă lume şi mulţi fani serioşi care ne scriu pe forum (n.r. - http://celelalte-cuvinte.ro/forum/) spun şi se manifestă foarte pozitiv, pentru faptul că în momentul în care ei ascultă trupa pe scenă parcă este o altă trupă faţă de cea pe care o aud pe înregistrări.

O.R.: De fapt, au şi zis pe forum asta şi chiar cred că am merita şi noi un CD şi un DVD live la 30. La urma urmei, în momentul în care vezi lumea care vine la concerte şi după atâţia ani, chiar te gândeşti că nu ai trăit degeaba.

C.P.: Sperăm ca ideea să fie şi realizabilă din punct de vedere practic. Noi considerăm, sau cel puţin eu consider, că muzica noastră este singurul lucru adevărat care rămâne după noi, cei care suntem membri ai acestei trupe.

O.R.: Şi cred că secretul trupei este că am rămas prieteni. Am fost prieteni încă de la început.

C.P.: Şi muzica. Ea ne-a adunat şi ne-a ţinut împreună, nu banii. Că dacă erau banii cei mai importanţi, în mod sigur astăzi nu am mai fi existat.

R.: Şi în încheiere, până vă pleacă trenul, doriţi să adresaţi ceva fanilor?

C.P.: Noi le mulţumim că sunt alături de noi în continuare, asta e tot. Şi în rest, e de prisos de spus altceva. Celelalte cuvinte mereu rămân cele care nu se spun.

R.: Vă mulţumesc!

Sabina Lazăr

202 - Editia a IV-A - 17 ianuarie 2009 ;-)

2009-01-13T05:34:00.001-08:00

(Click pentru detalii!!!)

Teen Press - Nr. 23, decembrie 2008

2009-01-06T06:33:00.000-08:00

EDITORIAL TEEN PRESS

Salvaţi Şcoala Centrală!

N-am să ţin predici moraliste sau sociale, pentru că ar fi inutile. Am aflat săptămîna trecută despre această problemă a elevilor din Şcoala Centrală. Practic, Primăria Capitalei ar fi aprobat construirea unui imobil de 12 etaje în apropierea acestui edificiu istoric de o valoare uriaşă pentru patrimoniul oraşului nostru.
De altfel, Şcoala Centrală stă să cadă, clădirea avînd peste 120 de ani vechime. Trist este că nu a fost consolidată niciodată pînă în ziua de azi! Construirea unui zgîrie-nori la doar 20 m (!) de această clădire, şi aşa şubredă, ar pune în pericol integritatea structurală a acesteia şi, implicit, viaţa elevilor şi profesorilor ce-şi desfăşoară activitatea aici.
Astfel, liceenii din Şcoala Centrală au lansat de 1 decembrie o petiţie online adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, Ministerului Culturii şi Cultelor, Ministerului Educaţiei Cercetării şi Tineretului şi ISMB, în care cereau oprirea proiectului care ar pune în pericol acest lăcaş de educaţie.
„Stimaţi colegi,
Vă trimit aici petiţia prin care încercăm să luptăm împotriva distrugerii Şcolii Centrale, bijuterie a arhitecturii lui Ion Mincu, şcoală eminentă de tradiţie şi recipientul amintirilor minunate de adolescenţă a zeci de mii de foşti copii. (...) Ceea ce se încearcă e să se dărâme Restaurantul Moldova şi să se construiască trei zgârie-nori acolo. Fiind vorba de un monument istoric de categoria A, e interzis prin lege să se construiască la mai puţin de 100 m. (...) În plus, mai există şi problema renovării şcolii. Au existat aprobări şi nu s-a făcut nimic. Exisă zone din şcoală care literalmente stau să cadă. (...) Vom înfiinţa o asociaţie zilele acestea din foşti şi actuali elevi, profesori şi orice alţi „prieteni“ ai instituţiei. Avem şi mulţi avocaţi printre foştii elevi, aşa că sperăm să reuşim.
Vă rog transmiteţi mai departe această petiţie tuturor celor care ştiţi că ar putea vibra la aceasta cauză. Vă mulţumim. Consiliul Elevilor din Şcoala Centrală.“
Elevii Şcolii Centrale au în plan să trimită şi scrisori deschise către preşedinte, noul guvern şi Parlament, în speranţa salvării acestui monument arhitectonic.
Aş putea să comentez în mii de feluri acest caz, însă această problemă intră deja în categoria „No comment“. Primăria Capitalei şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor ar nega că ar fi aprobat această construcţie, însă ONG-urile care s-au alăturat elevilor din Şcoala Centrală susţin că aceste avize de construire s-au obţinut deja şi că proiectul a început deja din octombrie a.c. şi va fi terminat peste 20 luni.
Dacă apelul disperat al acestor liceeni nu va fi ascultat de către autorităţi, aceştia vor ieşi în stradă în decursul acestei săptămîni.
Este imperativ ca şi voi, ceilalţi liceeni din Capitală, să-i susţineţi pe colegii voştri din Şcoala Centrală şi să semnaţi aceasta petiţie. Trebuie să luăm atitudine astăzi, pentru că mîine s-ar putea să avem un nou episod „Catedrala“. Eu, unul, voi ieşi în stradă alături de centralişti. Voi ieşi pentru oraşul în care locuiesc, pentru valorile pe care Bucureştiul încă le mai deţine. Vă invit pe toţi liceenii cărora le pasă de soarta Şcolii Centrale, care au simţ civic, să intre pe această petiţie şi să dea cu subsemnatul. Ne vedem în stradă. Petiţia o găsiţi pe http://www.petitieonline.ro/petitie-p4823204%206.html.
A. Gabriel Ban

RUBRICA ANTI VERSUS CONTRA

Pro Crăciun

Când am fost desemnată să apăr Crăciunul, nu am crezut într-adevăr că are să fie chiar aşa greu. Mă gândeam la un soi de definiţie pentru Crăciun, ca să am de unde începe, şi n-am găsit nimic. Când spun că nu am găsit nimic, mă refer, desigur, la sensul sărbătorii în sine. Îmi amintesc toate Crăciunurile petrecute de la 3 ani încoace, şi tot ce reuşesc să condensez destul şi să rezult ca simboluri sunt cadourile şi falsa fericire.
Aş putea totuşi să apăr Crăciunul dacă eu însămi l-aş înţelege ca pe mai mult decât o altă ocazie, din numeroasele, pentru cheltuire aiurea de bani şi timp şi nervi, o altă ocazie pentru ipocrizie, pentru fals entuziasm şi falsă demnitate.
Am să apăr Crăciunul atunci dintr-un punct de vedere mai mult sau mai puţin tradiţional, spunând că valorile adevărate (oricât de demodat ar suna) au dispărut cu totul, şi au fost înlocuite de un Moş Crăciun îmbrăcat în alb şi roşu şi de reclamele la cafeaua care ispiteşte pe Moşu’ să aducă mai multe cadouri. Poate dacă părinţii ar avea mai multă grijă să explice că „It’s not all about the taking, it’s more about the giving that counts“, atunci, probabil, copii n-ar mai deveni monstruleţi ahtiaţi după milioane de saci de jucării, şi într-un fel sau altul şi asta ar contribui la dezvoltarea lor în oameni mai buni.
Preotul de la „biserica din colţ“ ar zice că naşterea Domnului nostru Iisus Hristos este una din cele mai importante sărbători pentru creştinii care îşi mai pun încrederea în El. Deşi, probabil, are cumva dreptate, nimeni nu mai vede în Crăciun o ocazie a slăvirii posibilului Dumnezeu, ci o sărbătoare aproape special dedicată copiilor care pândesc în fiecare an bradul, ca să-l vadă pe Moş Crăciun aducându-le maşinuţa turbo teleghidată sau păpuşa din vitrină care plânge când nu e hrănită.
Pe de altă parte, oare chiar e bine să învăţăm copiii ce înseamnă, de fapt, Crăciunul? Ar fi un câştig pentru ei sau o experienţă doctă, rece, mai mult pentru „cei mari“ decât pentru „Vasilică“ în vârstă de 5 ani?
Cred că pe 25 decembrie există de fapt două sărbători. Cea cu Moş Crăciun, cu „n“ cadouri, „n“ urări, „n“ elemente care n-au sens dar sunt drăguţe şi posibil indispensabile; şi apoi cea „serioasă“, religioasă, fanatico-religioasă poate, închinată Instanţei Superioare Divine. Depinde cumva, în final, dacă tinerimea, copilărimea e mai sănătoasă, ori fanatismul religios îmbătrânit…
Ella Şunei

__________________________________________________________

Anti Crăciun

Nu zic, e foarte drăguţ cu beculeţe, colinde, lumea care pare să revină la sentimente mai bune, zăpadă, cadouri... DAR...
Suntem bombardaţi cu milioane de reclame la toate prostiile cu false reduceri şi oferte, drept urmare vom da puţinii bani pe ele şi vom mânca precum animalele binecunoscute din ogradă şi mai apoi vom ajunge la Urgenţe, în seara de Crăciun, cu maţele crăpate.
Venind Crăciunul, cu toţii (mai puţin veşnicii insensibili) vom prinde slăbiciuni faţă de cei din jur, ne va apuca brusc dragul şi vom simţi o acută nevoie de a le cumpăra cadouri. Şi iată cum vom mai goli buzunarul. Da, sigur să dai un cadou înseamnă ceva şi înseamnă mulţumirea când vezi fericirea din ochii celuilalt... Şi totuşi, sistemul ăsta de cumpărat cadouri va duce la oferirea de daruri din obligaţie, ca să nu superi. Ia vezi, cât mai ai prin buzunare?
Problema mea cea mare este totuşi, porcul. De ce trebuie să îi tăiem. Mă doare la 3,5 metri în spate de tradiţie. Tradiţia vine din moşi strămoşi! Tocmai de la ăia mai uga-buga cărora le îngheţa posterioru’ şi le chirăiau maţele de foame, de aveau IQ-ul mult sub cel al unui melc. Cred că de Paşti mă veţi găsi din nou la rubrica asta - cu mieii am o înverşunare şi mai mare.
Şi treaba-i bună, merge strună, cum cresc preţurile cum scad buzunarele. Înţeleg că pe asta se bazează unele strategii de marketing şi planuri de afaceri, pe exploatarea viciilor şi dorinţelor oamenilor la sărăbtori din astea. Dar chiar în halul ăsta? Bine, că românu’ e prost şi cumpără toate dubioşeniile, asta e altceva. Dar la unele treburi sunt nişte preţuri de îţi vine să te baţi singur. Nu mai menţionez la ce, că îmi vine rău că nu poate şi ochiu’ meu.
Stresant este că, în realitate, nimeni nu mai simte, sau nici măcar nu mai vrea să simtă, spiritul Crăciunului. Pentru că totul a devenit un pretext de beţie şi destrăbălări. Perioada sărbătorilor de iarnă e perioada în care toţi zurbagiii îşi fac de cap. Nimeni nu mai ştie să aprecieze puritatea momentului şi celor care şi-o doresc cel mai mult şi mai speră într-o minune pentru zile mai bune, tocmai lor le este refuzată şansa. De aceea, Crăciunul pentru ei este, poate, cea mai tristă perioadă a anului.
Pentru că astăzi Crăciunul este sărbătoarea celor bogaţi. Fiindcă restul nici nu mai pot să fie fericiţi pentru cei de lângă ei. Pentru că Pământul s-a pierdut pe drum şi a uitat ce a promis la început. Doar poate pentru că mai sper...

Francesca Leonte

Omul de zăpadă

Omul de zăpadă a fost realizat pentru prima dată… nu, nu , nu. Hai să nu încercăm să realizăm o istorie a omului de zăpadă. Este plictisitor să ne gândim la primii copii care au construit un om de zăpadă, sau etapele realizării unui om de zăpadă. Cu toţii cred că am realizat cel puţin un om de zăpadă când eram mai mici, sau măcar am văzut unul. Pentru cei ce nu au realizat un om de zăpadă, dacă ninge iarna aceasta, vă aştept cu drag la Redacţia Centrală a revistei, să realizăm împreună un om de zăpadă, în spiritul Teen Press:-).
Dar să trecem mai departe. Omul de zăpadă îşi pierde farmecul a doua zi după ce este realizat. Totuşi, cum ar fi ca acesta să poată prinde viaţă? Nu ştiu câţi dintre voi v-aţi gândit vreodată la un om de zăpadă viu, dar eu am făcut-o şi i-am pus şi pe câţiva colegi şi prieteni să o facă. Am descoperit că fiecare persoană îl vede în mod diferit.
Primul om de zăpadă, este foarte apreciat. El întodeauna este îngrijit, se menţine alb şi pufos. Fetelor le place acest lucru şi nu ezită să-l ia în braţe, având grijă desigur să nu-l topească. El îşi iubeşte colegii şi îşi împarte întodeauna temele cu ei. Acest om de zăpadă se înconjoară de persoane sociabile şi comunicative. La sfârşitul orelor el se duce direct acasă, într-un cartier liniştit. Citeşte Teen Press şi se hotărăşte să-şi procure cartea de la rubrica „Cartea de fiecare zi“. Apoi se relaxează, ascultă nişte colinde de Hruşcă şi îşi citeşte mail-ul (icy_snowflakes@beautifulwinter.com).
Al doilea om de zăpadă este evitat de persoanele din jur. El este întodeauna murdar şi plin de noroi. Uneori mai este acoperit şi de nişte frunze. Are un comportament rece cu colegii din jur, iar în banca lui întodeauna este frig, astfel niciun coleg nu doreşte să stea cu el. Singurele persoane care îl suportă sunt zăpeziţele. Ele sunt fete de zăpadă, ce doresc să se afle în centrul atenţiei şi linguşesc pe toată lumea. Urăşte Fizica şi se arată revoltat împotriva faptului că se va vedea nevoit să treacă în stare lichidă apoi în stare gazoasă şi să aştepte un an întreg până ce va ajunge om de zăpadă din nou. La sfârşitul orelor, el aruncă cu bulgări de zăpadă murdari în colegele sale. După această siestă de seară, se retrage în cartierul său, Pantelimon. Acasă răsfoieşte repede Teen Press, decupează articolul „Pro Manipulare“ şi îl lipeşte pe uşă, alături de „Pro Incultură“. De menţionat este faptul că el nu a citit articolele, dar lui titlurile îi spun totul. Apoi intră pe mIRC şi caută să vorbească cu diferite zăpeziţe. Poate fi recunoscut după numele Fizz_the_snowman.
Al treilea om de zăpadă este foarte trist. El este un inadaptat. Tot universul a complotat împotriva lui, având în vedere că se află într-un liceu în care oamenii de zăpadă nu sunt acceptaţi. El, săracul, este discriminat pe motiv că este om de zăpadă. La ora de Fizică, profesoara întodeauna râde de el şi îl dă drept exemplu când vorbeşte despre stările de agregare. La sfârşitul orelor, îl întâlneşte pe Fizz_the_snowman care aruncă cu bulgări murdari în el şi îi scotoceşte prin ghiozdan. Îi cade un nasture de zăpadă. Varsă o lacrimă ce topeşte o porţiune mică de zăpadă. Ajunge acasă şi doreşte să citească Teen Press. Caută revista cu disperare, dar nu o găseşte. Fizz The Snowman îi furase revista. El începe să plângă şi să se topească uşor. Intră pe messenger (blue_ice) şi îşi pune la status „ :-( Taci! Mă topesc…“
Cei trei oameni de zăpadă sunt câţiva dintre cei ce au meritat să apară în revista noastră. Dacă şi voi v-aţi întâlnit cu un om de zăpadă viu, acolo, în închipuirea voastră, nu-l lăsaţi acolo. Trimite-ţi un mail la revanger_x@yahoo.co.nz şi omul vostru de zăpadă o să apară pe blog-ul http://teenpress.blogspot.com/.
Robert Lazăr

A famous brand: Gheorghe Lazăr

Ora 19:59.
Am ajuns. O clădire mare şi un parc ascunse între blocuri, după cum ne-a obişnuit Kristal Glam Club. Mult gloss, fond de ten şi fixativ, colanţi, fuste scurte - iarna aceasta se poartă stilul lui Marilyn Monroe :-).
Înăuntru căldură, canapele de piele, un candelabru uriaş luminat chiar în centrul încăperii şi multă, multă lume. Nu a durat mult până ce DJ Tavi a încălzit atmosfera. Tema petrecerii, după cum am aflat, era “black&white”, temă de care s-au bucurat atât participanţii cât şi imaginea balului, scutită de culori peste culori. Din centru, paisprezece proiectoare anunţau sponsorii.
Probele de concurs au început cu prezentarea participanţilor cu o întrebare specială pentru fiecare. De la întrebări despre reacţiile pe care le ai când prietenul/prietena te înşeală, până la cât timp îţi ia să te pregăteşti înainte să pleci la şcoală, prezentatorii s-au ocupat de tot şi au avut grijă să-i „despice“ pe bobocii emoţionaţi.
Eduard Daniel, unul dintre cei ce i-au jurizat pe participanţi, venit din partea Best Models, crede că „au fost foarte bine instruiţi, s-au comportat ca nişte mici profesionişti, au depus efort şi a fost foarte greu să se facă o departajare“. Pro FM şi MTV au organizat un concurs de dans pentru prezentatori şi public. A urmat proba de dans a concurenţilor, după care lăzăriştii s-au mai destins. „Emoţiile au dispărut şi am început să ne simţim bine“, era de părere viitorul Mister Boboc. „Lazăr crew“ a făcut show în continuare, iar Ada a cântat. Oriflame a oferit premii pentru public prin cupoanele ce se regăseau pe mese şi puteau fi completate.
Proba de aptitudini a decurs şi ea fără probleme. Fiecare pereche încerca să impresioneze masa juriului şi publicul. Majoritatea au ales să danseze, dar au existat şi momente de teatru. Ana-Maria, reprezentant al şcolii de dans Hard Beat, spune că „au muncit foarte mult, şi-au dat interesul şi în final au făcut atât de mult cât au putut“.
A urmat concertul Kontrasens. Au implicat publicul şi, în final, au reuşit să le obţină aplauzele şi strigătele de emoţie. O norocoasă din public a primit o scrisoare din partea unuia dintre cântăreţi :-). Totuşi, ce a început prin „urmează trupa mult aşteptată de voi, cu numele...“ s-a sfârşit prin punctul culminant atins de public. Strigăte, aplauze; toată lumea se îngrămădea să prindă un loc cât mai în faţă pentru concertul Viţa de Vie. Organizatorii s-au ocupat de lumini şi atmosfera s-a încins repede. Au avut un succes imediat din partea liceenilor entuziasmaţi de starea de euforie. Unii cântau cu trupa sau dansau de nebuni; iar în final cu toţii au ţinut cont de sfatul lui Adi Despot: „important e să strigaţi cât mai tare, să săriţi cât mai sus şi să vă mişcaţi cât mai mult în dreapta şi în stânga“. Au cântat destul de multe piese, dar desigur cele mai cunoscute au fost „Praf de stele“ şi, ultima, „Vise“. După concert, Adi Despot mi-a spus că atmosfera a fost „bestială!!! - tipic lăzăristă“. Deşi cu toţii erau obosiţi, cei din public au aşteptat cu nerăbdare anunţarea câştigătorilor de anul acesta.
A urmat mai întâi trupa de street-dans de la Teen Press (FTP) ce a menţinut şi ea atmosfera. Apoi a urmat proba de karaoke.
Ionela Nagoe, director adjunct, spune că „i-am lăsat singuri să se descurce şi au făcut o treabă extraordinară“.
În sfârşit, Victor Nicolae, directorul C.N. „Gheorghe Lazăr“ crede că a fost „cel mai bun bal care a avut loc în ultimii patru ani. Programul a fost interesant, tema a fost cu totul aparte, iar organizatorii de înaltă clasă. Există în Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“ mulţi copii foarte buni“.
Din partea „culiselor“ balului, unul dintre organizatori îmi spune că „la început, bobocii au fost cam timizi, dar după multe repetiţii cred că au făcut un show destul de bun. Nu au fost certuri ca în alţi ani, iar echipa a fost omogenă. Le urez succes în continuare“.
Înainte de acordarea premiilor Miss & Mister, toate candidatele la titlul de Miss Boboc „Gheorghe Lazăr“ au fost inivitate să defileze în faţa publicului şi a juriului, pentru o ultimă trecere în revistă a concurentelor. Şi organizatorii balului au avut o surpriză. Aceştia au defilat în faţa colegilor lăzărişti pentru a-şi primi onorurile muncii lor: organizarea impecabilă a acestui bal. Au primit urale şi chiar şi o cupă din partea bobocilor candidaţi, care le-au mulţumit elevilor organizatori pentru abnegaţia de care au dat dovadă, în spiritul lăzărist, în realizarea celui mai mare şi important event de anul acesta al Lazărului.
Spre final, Miss Popularitate, acordat de public, a ieşit Tudoriţa Sahanovski din clasa a IX-a G („de la Geniali“). Spune că a avut foarte multe emoţii pozitive, cât despre premiu: „încântată că mă place atâta lume!“. Locul III l-au luat Ana Maticiuc şi Andrei Neculai. Locul II l-a luat Mădălina Disculţu, iar Mister Popularitate a fost ales Quyen Dinh Nghia din clasa a IX-a D. El a ales liceul Lazăr pentru că e „numărul unu“. Îmi spune că aici „se învaţă mult, dar se şi distrează foarte bine“. Mister Popularitate înseamnă „foarte mult“ pentru el şi, încă nu are o prietenă. Deci fetelor, ce mai aşteptaţi?
Miss Boboc 2008 a ieşit Alexandra Radu din clasa a IX-a D. Pentru ea, balul a fost ceva de neuitat, de care o să-şi aducă aminte cu emoţie şi bucurie mereu. „Am participat pentru că nişte prieteni mai mari mi-au spus că o să fie o experienţă unică şi acum îi cred pe bune!“. Încă era emoţionată, dar mesajul ei pentru organizatori a venit prompt: „Îi apreciez foarte mult, s-au chinuit să aducă cât mai mulţi sponsori şi balul să iasă cât mai bine. Mulţumim pentru tot, mulţumesc pentru tema balului care a fost genială“. Alexandra crede acum că există cu adevărat miticul spirit lăzărist.
Mister Boboc 2008 a ieşit Vlad Iliescu din clasa a IX-a D (zis “Ivi”). Prietena lui e miss-ul de anul trecut. A fost avertizat de Şurubel: „Ai prietenă? Nu o să mai ai!“. Vlad a sperat încă de la început că o să primească premiul, dar au existat emoţii. Despre bal crede că a fost „cu totul diferit de toate celelalte. O să fiu acolo dacă o să fie la fel şi la anul“. În Gheorghe Lazăr „se pune accent mai mult pe proiecte şi activităţi interesante, înăuntru sau în afara şcolii. E un liceu perfect pentru mine“, continuă Mister Boboc. Ceea ce denotă ca aceşti boboci sunt mândri că învaţă într-unul dintre cele mai de prestigiu licee din Capitală şi, de ce nu, din ţară.
După premierea Miss & Mister au concertat cei de la Zale, care au făcut o adevărată atmosferă hip-hop. Apoi a urmat show-ul lui Dj Tavi cu dansatorii săi.
Petrecerea a continuat cu dans şi muzică. S-a terminat cu voie bună, poze de grup făcute cu colegii, chipuri transpirate dar mulţumite de reuşita balului dat în cinstea lor, feţe luminate de uriaşul candelabru din Kristal Glam Club.
Nu a fost o atmosferă sufocantă, spaţiul era mare şi aerisit. În final, totul a ieşit foarte bine. Nota 10 pentru organizatorii balului! Cu siguranţă, dacă Gheorghe Lazăr ar mai fi trăit, ar fi fost mândru de noua generaţie de boboci lăzărişti care îi va purta numele următorii patru ani...
Organizatorii: Simona, Alina, Andrei Bădilă, Andrei Barti, Octavian, Ovidiu, Costi, Bogdan, Ştefan, Andreea, Raluca, Andra, Claudia şi Carina.
De la organizatori:
Simona: „Organizarea acestui bal a fost o adevărată provocare pentru noi. Totul a început de la câteva idei şi rezultatul a fost unul interesant. Am crezut în acest eveniment şi, după cum toată lumea a văzut, totul a ieşit aproximativ ca la carte. Pentru toate acestea le mulţumim directorilor noştri pentru că ne-au acordat încredere şi ajutor atunci când a fost nevoie“.
Cristina Pop

Se da startul la Dance Battle!

2008-12-02T10:17:00.000-08:00

Sambata, 17 ianuarie 2009, incepand cu orele 14:00 va avea loc a patra editie a binecunoscutului concurs „202” insa prima pe acest an!

Echipa 3C Events are o surpriza pentru acest fresh start de evenimente urbane:o locatie noua! Concursul va avea loc in Silver Church.(fostul Preoteasa).Aflat la parterul Casei de Cultura a Studentilor, Silver Church te intampina cu un design modern si spatiu amplu, ceea ce il face locatia perfecta pentru un show cu totul inedit.

Daca la editia precedenta au fost prezente 450 de persoane dintre care 100 de dansatori, pe data de 17 se anunta si mai multi participanti, mai multi sustinatori iar coregrafiile ametitoare.Vei fi impresionat atat de show-ul dinamic cat si de distractia si aplauzele care vor acapara clubul.

Pe parcursul celor 3 concursuri: 2vs2, 4 man show si 1vs1 break dance, juriul va puncta atat originalitatea coregrafiilor si tinutelor cat si tehnica si sincronizarea.

Nu pierde o petrecere tripanta si lasa-te purtat de beaturile R&B!

Mai mult, 3C Events iti pregateste un super eveniment: urmeaza CUPA LICEELOR LA STREET DANCE! Mult asteptatul concurs va avea loc in februarie-martie cu participare la nivel national din 10 judete! Detalii pe 3cevents.ro.

Organizator: 3C Events cu sustinerea scolilor de dans Hard Beat si Streetbeat

Sponsori: Eastpak, Vans, Hollywood Multiplex, Infinit Solutions

Parteneri media: My Band, UTV, Teen Press, amdoar18ani.ro, Sapte Seri, muzicabuna.ro, port.ro, studentie.ro, dancenews.ro, metropotam.ro, Urbee, unitedmusic.ro, invita.ro, viatadeliceu.ro

Teen Press - Nr. 22, noiembrie 2008

2008-12-02T03:18:00.000-08:00

EDITORIAL TEEN PRESS

Criza silicoanelor

Întreg mapamondul este greu încercat de această „ciumă financiară“, recesiunea economică. Pieţele imobiliare din America şi din Europa au scăzut drastic. Spania îşi trimite căpşunarii înapoi în România. Şantierele de prin vest se închid. La noi, părea să fie pace. Iniţial ni s-a spus că nu vom fi afectaţi de acest val, că Banca Naţională va ţine în frîu deprecierea leului.
Dar uite! Nemilosul colaps şi-a făcut apariţia şi pe plaiul nostru. Deja s-a anunţat că Dacia Piteşti, principalul nostru producător de ceva, îşi va închide temporar porţile, trimiţînd acasă cîteva mii de muncitori. În restul ţării, alte întreprinderi, cele cîteva care mai funcţionează, intră şi ele în şomaj tehnic. Un exemplu trist este Oţelinox Tîrgovişte care, după valul privatizărilor din ‘90, a ajuns la un număr de 880 angajaţi, din peste 3000 cît avea înainte de Revoluţie. Din totalul angajaţilor din prezent, doar 80 de oameni îşi vor continua activitatea. Restul vor fi puşi pe bară pînă la sfîrşitul acestei luni, fiind plătiţi cu 75% din salariul brut.
În mai toate sectoarele se simt sau se vor simţi dificultăţi în lunile următoare, preconizează analiştii economici. Căderea imobliliară va zdruncina cu siguranţă mitul Pipera, iar nuiaua Recesiunii va bate bine spatele golaş al tuturor salariaţilor, bugetari sau nu.
Situaţia economică a României pare că va fi sumbră, avînd în vedere că noi, ca ţară, nu ne putem susţine financiar din producţia proprie. Pentru că nu producem mai nimic. Cei care mai ameliorau acest deficit erau românii din Spania şi Italia. Aceştia trimiteau acasă o mare parte din banii cîştigaţi acolo. Cu ei aici, la noi, unde există deja un şomaj îngrijorător în unele zone sărace ale ţării, de unde şi provine majoritatea lor, vom avea mai multă sare pe rană. Sindicatele bugetarilor deja au ieşit în stradă şi ameninţă cu greve generale în administraţia publică şi în educaţie. Vom avea creşteri de preţuri, salarii tot mici şi disponibilizări cît cuprinde, dacă leul continuă să scadă în febra crizei financiare.
Cum spuneam, ne va afecta pe toţi. Chiar şi pe piţipoance. Nu doar pentru că acţiunile iubitului sexagenar vor atinge brusc solul fertil al Piperei, ci şi din cauza creşterii exagerate a preţului la gramul de silicon. Astfel aflăm că sîntem într-o plină criză a silicoanelor! Chirurgii plasticieni se plîng că numărul solicitărilor de implanturi a scăzut la jumătate în luna octombrie. Opinia unor chirurgi este una realistă: dacă omul nu-şi mai permite să-şi cumpere boliduri, nici la implanturi nu se mai înghesuie.
Analogia dintre criza economică ce ne afectează şi criza la comenzile pentru implanturi artificiale ilustrează foarte bine principiul „ţara arde şi baba îşi pune silicoane“. Numai că, după cum observăm, nici baba nu prea mai are de unde. Mîna a ajuns la fundul sacului.
A. Gabriel Ban

RUBRICA ANTI VERSUS CONTRA

Pro Manipulare

Se întâmplă din nou să fiu eu personajul rău din această rubrică, fiind „Pro Manipulare“. Cu toate acestea poporului îi place să fie manipulat. Probabil majoritatea celor ce vor citi articolul vor spune că ei nu sunt manipulaţi. Ei sunt nişte persoane libere, cărora nu le spune nimeni ce să facă. Cu toate acestea, dea lungul timpului s-a observat că este nevoie de manipulare pentru ca poporul să poată trăi în linişte.
Asumarea unei responsabilităţi este un lucru destul de greu, un lucru de care foarte multe persoane se tem. Aceste persoane nu pot lua nişte decizii de unii singuri; nu pot accepta o lume în care sunt responsabili de tot ce li se întâmplă; nu pot accepta adevărul aşa cum este, deoarece acesta este nefavorabil pentru existenţa lor. Întodeauna trebuie să existe cineva pe care să poată da vina. Astfel, aceste persoane acceptă, într-un mod indirect, să fie manipulate de o persoană sau de un grup de persoane. În caz contrar, aceste persoane ar ajunge să se autodistrugă sau să încetinească o posibilă evoluţie a societăţii. Desigur, există şi posibilitatea de a se încerca schimbarea gândirii acestor persoane. Acest lucru, însă, este foarte dificil şi crează confuzie pe termen lung, având în vedere că nu orice minte este capabilă să înţeleagă aşa ceva.
De asemenea, în societate manipularea este benefică poporului. De multe ori populaţia nu este în stare să realizeze gravitatea unui anumit pericol. Atunci, cei capabili manipulează poporul, fără voia acestuia, dar pentru binele acestuia. Cea mai bună formă de manipulare este cea în care persoana manipulată nu este conştientă de acest lucru. Astfel persoana se crede liberă şi nu se simte manipulată, dar în acelaşi timp este protejată.
Pot afirma că, în momentul de faţă, nu ne diferenţiem faţă de un sistem totalitar decât printr-o falsă iluzie de libertate. Obisnuiţi să compare, oamenii de rând ar infirma cu tărie cele spuse de mine. Desigur, oamenilor le-au fost permise foarte multe lucruri, tocmai pentru a crede că nu sunt manipulaţi. Astfel se evită izbucnirea unei revoluţii, deoarece prin aceste permisiuni se asigură o falsă dovadă a libertăţii. Cu cât imaginea trecutului o să dispară mai mult, cu atât mai multe persoane îşi vor da seama că sunt controlaţi şi nu sunt liberi cu adevărat. Lipsa unei comparaţii îi va face să realizeze adevărul. Acest lucru nu ar provoca decât panică şi haos, iar un nou sistem de manipulare ar trebui realizat pentru a restabili ordinea şi liniştea populaţiei. Oamenii ar dobândi o nouă iluzie a libertăţii, iar societatea ar fi din nou prosperă. Faptul că manipularea ar putea fi demascată nu reprezintă ineficacitatea acesteia şi doar creşterea inteligenţei celor manipulaţi. Astfel, forma de manipulare ar trebui schimbată încontinuu din generaţii în generaţii pentru a păstra iluzia libertăţii.
Aceste persoane care manipulează masele, sunt şi ele la rândul lor manipulate de alte persoane. În acest mod se crează un cerc, în care fiecare îl manipulează pe celălalt. Avantajul manipulării este că nu există un „manipulator suprem“. Astfel manipularea devine o necesitate prin faptul că dacă eşti manipulat, trebuie să manipulezi şi tu la rândul tău. Şi chiar o faci, dar nu eşti conştient de aceasta.
Prin acest articol nu doresc să ofensez pe nimeni. Articolul conţine părerile mele strict personale.
Robert Lazăr

_____________________________________________________________

Anti manipulare

Eu refuz să cred că „poporului îi place să fie manipulat“. Pur şi simplu, nu pot concepe că societatea noastră se îndreaptă cu paşi repezi spre realizarea unei noi „babilonii“ totalitariste. Sigur, unele tentative de manipulare sunt bine venite, dar să aibe şi ele o limită, nu? Şi de ce aceleaşi banale justificări? Şi cum vine treaba asta, cu frica de resposabilitate?
Într-adevăr, este destul de greu să iei iniţiativă şi să îţi asumi vina, în faţa conducerii şi mai ales faţă de tine; iar acceptarea adevărului depinde de persoana în sine, care trebuie să dea dovadă de o gândire matură, elevată. Prin asumarea greşelilor am putea constata un progres în mentalitatea fiecărui individ şi mai ales un progres al societăţii din care facem parte. Iar nicidecum o posibilă încetinire a progresului societăţii.
De asemenea, tind să neg aparteneţa noastră la o societate redusă mintal, care îşi datorează existenţa unor personaje dubioase (aşa-zise V.I.P.-uri, persoane formatoare de opinie cu diverse interese sau false personalităţi) a căror existenţă este aceea de a manipula masele, bazându-se doar pe naivitatea oamenilor, indiferent de mijloacele folosite: mass-media, T.V. etc.
Ne tot văicărim că suntem manipulaţi de sistem, că au murit tinerii degeaba la Revoluţie şi că de fapt nimic nu s-a schimbat. Tot susţinem că dorim o schimbare, dar că nu o putem realiza, ba din cauza Guvernului, ba din cauza parlamentarilor. Ba mai susţinem că suntem victimele teoriilor conspirative... şi scuzele pot continua. De fapt nu suntem manipulaţi, nu ne pândeşte nici o revoluţie de după colţ sau altceva. Atâta timp cât există o multitudine de surse de informare, cu opinii pro şi contra. Aceste scenarii au fost create pentru oamenii slabi de înger, care sunt tentaţi să creadă că sistemul doreşte să-i manipuleze, distrăgându-le astfel atenţia de la adevăratele probleme. De aceea vedem atâtea emisiuni, cu deontologi şi jurnalişti, care ţipă ca din gură de şarpe, că suntem manipulaţi şi că, în scut timp, o să suferim cu toţii o „spălare de creiere“ în masă.
În fapt, asistăm doar la distrugerea valorilor spirituale. Lupta dându-se la nivel mondial şi nu doar la nivelul României. Acest aspect se referă în principal la distrugerea ideii de creaţie, la distrugerea rădăcinilor istorice, precum şi la desacralizarea ideii de apartenenţă la un spaţiu geografic, cultural şi teologic, cu o spiritualitate comună.
Şi cum ar fi să nu mai existe „aceste persoane care manipulează masele“? Să ne desprindem din cercul vicios în care am intrat din cauza naivităţii noastre şi să refuzăm să mai fim maniputlaţi; dovedind, astfel, că avem o coloană vertebrală şi că nu suntem nişte oi rătacite în căutarea unui păstor. Dacă o să începem să înfruntăm realitatea, o să dobândim, automat, respectul de sine şi mai ales al celor cu care intrăm în contact.
Esenţială este crearea unor noi valori cu potenţial formator de opinie. Accederea în această postură se poate face numai în urma unor competenţe dovedite practic şi nu doar pe hârtie; se poate face fără ajutorul terţelor (părinţi, pile, cunoştinţe, relaţii), care nu pot prin obiectivitate să analizeze un fenomen social, politic.
Las în final o concluzie a analizei făcute, că orice individ trebuie să fie interesat de propria sa munca şi de rodul ce-l poate produce aceasta. Nu este bine să vedem în prieten un duşman şi nici într-un vecin un inamic, doar fiindcă trebuie să cântăm cu toţii într-un cor.
Mihaela Gheorghe-Popescu

Întrebare: Ce pot avea în comun televizorul, radioul, ziarele şi străzile?
Răspuns: Reclamele!!!
De aceea, m-am gândit că un pro şi contra reclame ar fi chiar ok.

Pro reclame:
Când avem nevoie la baie în timpul unui film sau al unei emisiuni aşteptăm reclamele, nu? Ele sunt binevenite de fiecare dată când avem bere, suc şi floricele lângă noi.
Pentru că unele te învelesec. Râsul e sănătos.
Unele au un mesaj mai profund. Aici dau ca exemplu reclamele de la Vodafone, Petrom sau campaniile iniţiate de Salvaţi Copiii sau Poliţia Capitalei.
Pentru că poţi fi plătit să apari în reclame ale unor companii, hehe. De asemenea, studenţii de la Institutul de teatru sau film îşi pot face intrarea pe TV sau la radio printr-o reclamă.
Reprezintă o modalitate foarte bună de a face cunoscut un produs sau un eveniment. Dacă nu erau reclame la electrocasnice la preţ redus cum puteam noi să aflăm de ofertă mai repede?

Contra reclame:
Apar chiar în momentul culminant al unui film sau al unei emisiuni. Cei care vă uitaţi la „Dansez pentru tine“, „Happy hour“, „În gura presei“ sau „Megastar“ - nu vă enervează momentul în care moderatorul spune „Revenim după o scurtă pauză“? Care, apropo, niciodată când e anunţată nu e scurtă! Şi uite aşa, o emisiune ce ar trebui să fie de două ore, este de fapt de o oră şi 10 minute. Ca să nu mai spun de radio. Câţi dintre voi aşteptaţi ca melodia anunţată să să fie pusă după... pauză?!
Durează mult şi apar foarte des la televizor.
Pentru că unele sunt atât de enervante încât îţi vine să spargi televizorul sau să arunci radioul. („Vă sună!!! Deschide, dechide fereaaastra?“)
Se iroseşte hârtie!!! Câţi fluturaşi şi câte afişe şi cataloage nu găsiţi în coşul de gunoi al blocului?
Într-o revistă sau ziar e imposibil să nu dai de o reclamă care să ocupe o pagină!
Sunt puse extrem de prost pe stradă. Exită afişe care se pun pe o groază de clădiri şi astfel se strică imaginea clădirii. De asemenea, mai sunt şi afişele, pânzele alea imense, postate prost (de ex. reclame pe blocuri, la diferite etaje, reclamele pe magazine sau prinse de nişte stâlpi chiar pe stradă; sau în spaţiile alea mici dintr-o intersecţie - vezi Piaţa Unirii).
Unele produse apar muuult mai diferit în realitate! Câţi nu putem spune că ne-am luat ţeapă cu un suc sau cu un telefon?
Gilda Comârzan

202 - Dance Battle - Ediţia a III-a

2008-11-24T09:09:00.000-08:00

Show incendiar în Club Metropolis!!!

Sâmbătă, 6 decembrie, în club Metropolis (Unirea Shopping Center- etajul 4) începând cu orele 14:00 va avea loc a III-a ediţie a binecunoscutului concurs de dans pe stilurile street dance şi break dance “202 two on two battle”
Dar ce este street dance-ul ? Pentru unii un conglomerat de stiluri de dans, pentru noi un stil de viaţă. Ce este acela un battle? Ce înseamnă un concurs de street dance ? Închide ochii pentru o secundă şi imagineaza-ţi aşa : un club, zeci de tineri concurenţi emotionaţi ce stau în rând pentru a se înscrie pe listele de concurs, unii sunt prima oara iar emoţiile pun stăpânire pe ei, în dreapta lor câteva trupe mai experimentate îşi fac încălzirea şi asta îi nelinişteşte dar îşi fac curaj şi îşi spun în sinea lor “ Am să mă antrenez mai mult de mâine …". Volumul muzicii începe să capate contur, basul se face simţit în timpane şi în sângele lor… începe să intre lumea în club. Mc-ul stă la masa juriului şi îşi citeşte încă o dată speech-ul, dj-ul aşează cd-urile şi îşi reglează luminile. Câţiva organizatori agită atmosfera în club cu ultimele detalii ale concursului. Deja muzica se aude tare… clubul devine neîncăpător, luminile colorate dansează deja pe ring. Ritmuri nebune cu versuri îndrăzneţe fac sute de siluete să vibreze, dansatorii deja se pregatesc să intre în ring, o echipă de susţinătoare de pe margine agită un banner, juriul se aşează, se face tragerea la sorţi…În clipa asta emoţiile se contopesc cu muzica. Nimic nu mai contează, intri în ring şi eşti tu, eşti muzica, eşti culoare, eşti pasiune şi tot clubul se pierde în aplauze, eşti în centrul atenţiei şi orele zboară şi ai vrea ca timpul să stea în loc. Ridici ochii pe plasmă şi citeşti “202 dance battle” şi atunci ştii că nu ai greşit …eşti în familie.
202 two on two battle este o incursiune în cultura urbană. Este tradiţie. Ai fost o dată şi vrei să revii. Este un concept de petrecere bazat pe dans, unic la nivel naţional. Evenimentul vine ca o continuare a concursului “Face 2 Face battle” competiţie ce a stârnit interesul multor tinere talente din ţară şi s-a bucurat de 6 ediţii de succes, devenind în scurt timp cea mai cunoscută suită de petreceri lunare de Street Dance şi Break Dance din România, dar şi cea mai apreciată competiţie de acest gen din comunitatea urbană a capitalei.
Cu din ce în ce mai mulţi participanţi, atât concurenţi, cât şi susţinători, evenimentul din data de 6 decembrie, ultimul din acest an, se anunţă a fi cu adevărat special. Peste 500 de tineri sunt aşteptaţi să ia parte la un show ce îmbină într-un mod spectaculos pasiunea cu unele dintre cele mai complicate şi ameţitoare coregrafii.
În cadrul evenimentului se vor desfăşura competiţii de tip: Crew-Show Off, 1vs1 Boys Battle, 1vs1 Girls Battle, 1vs1 Teen Battle, Krump Cicle şi C-walk Circle. Acestea vor reprezenta un melanj inedit de stiluri de dans precum: breakdance, hip hop, popping, locking şi altele. Sub privirile exigente ale juriului concurenţi din toată ţara, cu vârste între 7 şi 25 de ani, îşi vor etala talentul. Vor fi apreciate atât tehnica, originalitatea coregrafiilor, ţinuta, cât şi sincronizarea concurenţilor.
Pauzele dintre competiţii vor fi presărate de momente artistice, multe surprize şi concursuri cu premii din partea sponsorilor, iar atmosfera va fi încinsă de ritmuri nebune sub bagheta unui tânăr şi talentat Dj de numai 19 ani – Dj Tavi (www.djtavi.ro) . Cei mai buni dansatori dar şi cea mai zgomotoasă galerie vor fi premiaţi.

Dacă vrei să te distrezi, să simţi muzica, să pierzi controlul şi să vibrezi în ritm de R & B nu rata ultimul 202 pe acest an! Pe 6 decembrie va avea loc o ediţie cu totul deosebită. Vino să-i alegem pe cei mai buni!
Ia parte la o petrecere garantat dezlănţuită!!!

Detalii pe site-ul organizatorului: www.3cevents.ro

Ana Maria Lungu