Răpirea din Serai

Eroica, in cheie extrem minora

2009-12-06T23:12:00.002+02:00

După un drum cu trenul, bântuit succint prin oraș în perfect și simetric răspăr cu lucrul dinainte anunțat - asta înseamnă, ca să fie clar, plimbatul în sens invers și capricios, de frica votării. Votarea, justement și ca pe vremuri, primul eroism mărunt al zilei, fără ștampilă pe Ausweis - hum, donc? - probabil pe pustiile fraudei, ce mai importă zău.

Cina la Relais de Venise, în cinci și cu spor, după o statornică și chibritgie așteptare - de ce și cum, explic pe îndelete din casele din spate, pentru că merită. Hedonisme contondente - ce dumnezeu, dar ce dumnezeu pun oamenii ăia într-o partant banale sauce moutardisante? Heh.

Iată de ce și pentru ce, mâine dimineață nu veți avea fereastră de Advent la orele nouă, ci nițel mai pe după amiază. Autant pour moi and blame it on the Bourgogne aligote, iar nu am diacritice franțuzești fir-ar viața. În clar nu sunt neapărat pompette de data asta, dar căsăpită de haleală, asta da și rușine, absolument.

PS: Găsit o bombăneală de esență indochineză. Sigur că beizadeaua are dreptate să spuie, citind notele astea din fugă că năroada s-a reoccidentalizat. I se răspunde mulțumind întreit și cu mare sinceritate și bucurie - deși e aparent vorba despre un koan de reproș - că e poate momentul unei noi doze veterinare de lucruri dincolo de Levant. Parfois oui, cela manque terriblement et nous le savons bien - il y a de quoi.

PS2: Rezultate temporare. Oh well, showtime. As if...

Sase: Beduinii medievali

2009-12-06T09:00:00.003+02:00

Un pasagiu, cel putin asa cum il cunoastem de la Walter Benjamin si Woland incoace, este inainte de orice altceva o formidabila cratima ottocentesca.

Soit, cum iti place dumitale sa spui. Insa uneori, in spatele povestii previzibile si conventionale se afla si altceva. Asa se intampla, de pilda, cu Passage de la Trinité, un loc aparent stupid si perfect oarecare. Bref: din strada, pare o vagauna si nimic altceva, genul de amanunt dispensabil pe care risti sa nici nu il observi, flanand cu puls pofticios si mintea pe toti peretii.

Heh, beizadea: c'est quand il n'y en a plus, qu'il y en a encore.

***

Nu e defel un loc oarecare: pasajul e construit fix pe amplasamentul a ceea ce am putea numi fara niciun pic de exagerare Cismeaua Rosie parigina. Aici s-au dat pentru prima oara in oras, aflam din tableta amabila anume infipta in caldaram pentru uzul trecatorului, fabuloasele si brutalele spectacole de mistere ale Saptamanii Patimilor. Iar mai tarziu, circumstantele se intristeaza oarecum, gratie unei curioase institutii cu nume poetic, pe jumatate bolnita si pe jumatate orfelinat: l'Hôpital des Enfants-Bleus, dupa culoarea jiletcilor paciente, fireste.

Bédouins inattendus, fragile fiction, impact immédiat.

***

Cu o astfel de amprenta, locul raspandeste si astazi sporii unei splendide si meliflue melancolii. Il socotesc, de-altfel, cu totul potrivit plimbarii hibernale in cumpana dupa-amiezii. Entre chien et loup, pas âme qui vive.

Fara acoperis de sticla si fara atlanti sau cariatide, fara pavilioane de ceai ori telali de marci postale, si totusi...

Si totusi, o extraordinara senzatie de simetrie si calma coerenta: je hais le mouvement qui déplace les lignes. Desi pasagiul nu e dat lui Baudelaire, ci lui Aloysius Bertrand, cu totul si definitiv. Si poate tocmai de dragul tropului cultural observam pe caldaram, cu induiosare imediata, coloana vertebrala a rigolei tipice veacului de mijloc.

Archaeopteryx regnans. Si naluca data in schimbul plimbarii cu numarul Saisprezece, fireste.

De lucruri gasite pe pervaz

2009-12-05T18:31:00.005+02:00

Gasit biletul dumitale dupa o sesiune de fugareli craciunizate prin Vevey et alentours. Nothing to write home about for sure, insa relativ agreabil.

Si ma vad din nou nevoita sa ranjesc, pentru ca dumneata nu aveai cum sti spre ce pereti se deschide janela de Advent a zilei de maine. Naroada stie, pentru ca biletul e scris de alaltaieri, heh. Cine le paste, le cunoaste - nu, nu ai dreptate, nu le stiam pe toate cele pomenite de dumneata si chiar mi-ai facut pofta. Dar daca scriu ca jumatate pe putin ne ies deja la numaratoarea asta festiva, hum... asa mai merge?

***

De-altfel, e foarte bine ca nu le stiu si ca nu le-am calcat pana acuma. Si da, am sa ma rasbun ingrozitor, gratie a trei desanturi sub camuflaj - scurte si dense - in cinstitele si stangacele mele curti. Asteptand, fireste, ca beizadelei sa ii vie randul sa imi spuie ca le stie si ca le si vazuse de foarte curand, a naibii coincidenta.

Heh: de-abia astept, cu mare veselie complice, dupa cum stii foarte bine, de-altfel.

Attendons voir... cela pourrait donner des choses assez sympathiques.

In alta ordine de idei maine si nu neaparat in ordine: un baroud d'honneur pe care il stiu asteptat, o cafea etnografica si probabil o crapelnita cu ora inca nedeterminata unde am stabilit demult.

Slava domnului, luni nu ma mai misc nicaieri, odata acasa... alors qu'on se le dise, hein?

PS: Passage Sainte-Foy? *ranjeste, cu gura pana la urechi*

Cinci: La reine de Hongrie et le méchant digicode

2009-12-05T09:00:00.003+02:00

Iesit flendura dupa neprevazute, plimbaretul nu are intotdeauna parte de norocul potrivit naivei sale trufii. Dintr-o fermecatoare lista pletorica de mai mult de sase duzini de pasaje pariziene, a trebuit mai intai taiat cam un sfert. Pentru autoritatile de cadastru, pasaj ori galerie se cheama si pisatoarea mahalagie de nimica toata, dar si splendidele naluci de la - au hasard? aiurea!- Vivienne.

In situ, am avut nu o data surpriza neplacuta de a gasi porti ferecate fix in dreptul unora din cele mai promitatoare toponime. Pasagiul celor Doua Surori, de pilda, m-a intampinat cu privelistea mediocra a sirului de felinare astigmate si amabilitatea de puscarie a lacatului de siloz, in linistita coproprietate.

***

Alt exemplu incitant e si cel din stanga, pe care deocamdata nu-l putem vedea. Passage de la Reine de Hongrie: nu-i asa ca numele ne ispiteste imediat?

Indoit, chiar, daca vedem pe harta ca uneste ulitele Montmartre si Montorgueil.

Ei bine: plasa, teapa, oha. Fatada eleganta si neasteptat de ingrijita e cu totul sufocata de un portal antifurt. Si de o porcarie cu butoane cuneiforme precis mai a naibii decat o haita de dobermani.

Méchant digicode, va! Si cela se trouve, il y a monts et merveilles dedans. Mais quoi donc, seules les belles de son royaume -justement- le savent...

Patru: O contra-propunere, Cité Roumélie

2009-12-04T09:00:00.003+02:00

Cea mai extravagantă faţadă din toate: dintotdeauna, îmi aduce aminte de fotografia celebrissimă cu serafica gură de iad din Pigalle a lui Doisneau.

Aşa pedeapsă primim din toată inima, dar neaparat însoţită de o narghilea pe măsură şi, bineînţeles, cu acel tutun dulceag şi necinstit de care numai otomanii mai sunt în stare, pe vremurile astea cu filtru.

Ca de obicei, toponimul e extraordinar de potrivit: la loc de iazme amabile, nume de ficţiune istorică. Rumelia - ciot de Tracie decupat de nevoie prin învoiala de la San Stefano, din frică de muscali şi suspectă bunăvoinţă pentru abdulhamizi.

***

Înăuntru însă, divorţul de orice formă protocolară e contondent. Neorânduiala relaxată amestecă înduioşător amănuntele mai puţin demne ale sălii de table pentru barbugiii locului, taraba de umbrele şi chiar o canapea exagerat de ceremonioasă, trântită într-un peş lângă perete.

Canapelei i-ar şade bine în ambasada unui principat cavcazian, dar la Rumeli nimeni nu pare să se sinchisească de chestia asta. Oameni care pur şi simplu se mută? Formă subtilă de ispită ospitalieră? Milă publică? Plictiseală de hamal? Dramă locativă?

Habar nu avem, dar rânjim.

Utrenia indochineza

2009-12-03T16:35:00.003+02:00

5:40, desteptatorul suspina destul de obscen. Nimic metaforic in amanuntul asta, doar capriciul chaebolului de telefoane mobile: mon portable beugle comme une maison close, quelle erreur et tant pis. Trezire imediata dupa un somn precar, caci peste noapte setterul casei s-a invitat in vastele mele apartamente. Et un toutou de chasse n'est pas Pasadia Grigio, heh.

Sa ajung pana in sapte. Repede.

***

Utrenia din capela misionara de pe rue du Bac este probabil unul din cele mai emotionante si intense momente catolice posibile. Desi fibra mistica e foarte departe de mine, fara indoiala pentru ca nu o merit, recunosc si frisonul, si amintirea suava a slujbei lao de Paste ori splendida, nepasatoarea, princiara precaritate de la Phnom Penh.

Serviciul divin e scurt si sobru: de-abia trei sferturi de ceas, fara nicio extravaganta. Dar vedenia cinului calugaresc -khmer, lao sau de Pondichéry - slujind frantuzeste depaseste orice explicatie. Intentia de rugaciune a lunii e pentru Cambodgia - nici macar nu ma mai mir.

La iesire, trecerea de pietoni iti lasa acuta senzatie a caderii in lume. De undeva, de foarte foarte sus.

Que la Compagnie de Jésus -ainsi que l'aimable Inquisition, bien entendu- pardonnent mes offenses et retrouvent ici une sorte d'hommage fort ému: il y a de quoi.

***

Virtuoasa si impartasita aproape bonzeste, croiesc imediat o lunga plimbare pe avenue de l'Opéra si un mic dejun obscen la Angelina.

Oh forget about anything else: today, my name is Molly Golightly.

Later edit: Ispravit pasagiile, cu bucuria lucrului intreg. Nu are rost sa dau lista aici, pentru ca s-ar duce pe pustii tot rasfatul - iar aiasta nu se poate, heh.

Pana duminica la Geneva, unde ma asteapta -printre altele, fireste- perspectiva destul de sfasaietoare de a-mi lua la revedere de la una din cele mai formidabile cucoane ale adolescentei mele - nu, nu e simplu sa vezi o minte colosala halita incetul cu incetul de Alzheimer. O boala jignitoare: de m-as sti cu ea, as alege sa dispar numaidecat, fara niciun fel de remuscare.

Am o restanta pantazeasca, imi crapa obrazul de rusine. Ceea ce nu apucasem totusi sa explic este ca da, din motive obiective am apucat sa fac doar jumatate de flanerie. Ceea ce ramane - cu votare cu tot - e versantul celalalt de duminica: Bosquet, anyone?

Cat despre Relais de Venise, nu pot promite mare lucru. N-as vrea sa-mi jignesc gazdele, chestie pentru care - daca nu stiati cumva - am un nemaipomenit si involuntar talent; dar nici sa nu ma razbun cumsecade nu ma lasa sentimentul unei indelungate si fraterne complicitati.

Ce-i de facut? De gandit, de socotit, de tocmit.

Du reste, am tot scris. Dar toate la vremea lor, si nu peste patru seculi. Deocamdata, ma asteapta o plecare infect de matinala. Ca sa nu las taraba despuiata, aveti totusi niste bilete marunte. Probabil si mai multe, dar habar nu am cand. Cum - e relativ mai simplu.

Trei: Çiçek Pasajı?

2009-12-03T09:00:00.001+02:00

...mais je vous en prie: Cité de Péra!

După cum arată astăzi, l-am lua la palme: din ce a fost, spun cunoscătorii, n-a mai rămas mare lucru. Şi îi credem pe cuvânt, într-atât panorama - comment dire? odieusement proprette? - zilei de azi a rămas fără niciun gram de îndrăzneală.

Chiar şi aşa, îmblânzit şi turistic de naiba ghem, amprenta formidabilelor haimanale nu se şterge aşa simplu din Pasajul Florilor, unde nu mai găseşti ţipenie de lalea, dar cafea precară - fără niciun fel de probleme.

***

Ca şi atunci, şi acum te înduioşezi ca toanta, pentru că...

"dedesubtul epigramei, Pantazi desenase cu destulă migală harta exactă a Perei, însemnând cu un x ca în orişice ecuaţie, intrarea în Çiçek Pasajı.

Parcă era vorba să mergem la Αγια Σοφια ?

Mâine dimineaţă. Avem treabă pe la Beyoğlu.

Adică Pera.

Beyoğlu. Bizanţul meu e ăla de după apocalipse.

Am înţeles.

Aiurea. Nu înţelesese nimic. Dar puteai să te opui?"

Nu, Scolasticule, nu puteai. Şi, aşa cum spun foarte - prea? - des, nici măcar nu e nevoie.

...et premier bilan

2009-12-02T20:16:00.002+02:00

Nu le-am numarat, dar cred ca sar de duzina pasajele zilei de azi. Du compliqué douillet? Aiurea: tot duzina de kilometri pe gios, picioare nu se mai egzista, ce dont par ailleurs on s'en fout.

Enervare la Bouillon Chartier - good Lord, they are rude! Ajunsa destul de devreme, sala goala, refuz oferta de a imparti o masa meschina cu o nemtoaica pourtant cu aer cumsecade:

-Avec madame, là...servetul sterge aerul abstract.

- Plaît-il?

- Euh, faut partager la table.

Autour, pas âme qui vive.

- N'importe la wak.

Mais si, mon brave: du verlan et vlan.

***

Bien m'en a pris. Suna telefonul si ispravesc tribulatia de pranz la Vaudeville, langa Bursa, cu o tabla de fines de claire nr. 2.

Un verre de Sancerre - comme d'habitude - et me voici déjà pompette. Heh: doar stim ca nu tin grozav la chestii din astea.

Repriza a doua de flânerie. Si o imensa pierdere de vreme la expozitia de maestri batavi de la Pinacothèque de Paris: zau nu mergeti, daca - e cazul subsemnatei - nu il suferiti pe Rembrandt. De-altfel reclama e nerusinata: un singur Vermeer, absolut - ca tot restul, de-altfel. Mais, mazette, était-ce vraiment nécessaire de mentir à ce point?

***

Fleasca de oboseala; cimotiile au un mac - horreur! - in plus parolat. Oh well, am sa scriu naibii de mana.

Mâine trezit devreme, cu slujba de dimineata. Les Missions Etrangères, leur sonore dépouillement.

La ora sapte. Ranjesti? Cred si eu, heh: non nobis, sed magna.

Vengeance!

2009-12-02T12:15:00.004+02:00

Cu panas de Paname, la o ora la care dumneata nici vorba sa bantui: nu, nu pot banui ca opt fix e un ceas propice pentru ticalosii serafici de la Carette.

Inainte de asta si total surprinzator pentru un giudet zis - si sincer crezut! - aseptic, tacla pe picior cu baietul de la ziare, din colt. Citeste Tolkien, surprins ca are nevoie de indelungi note de subsol si lecturi suplimentare: ah, mais vous voyez, ce n'est pas si simple, îi arunc binevoitor de peste umar.

Mais madame, qu'est-ce qui est simple, en magie, hein?

Vai de mine, plaies: mie-mi spui? Allez, bonne journée à vous aussi.

***

Bon point, certes. Et pour de la magie pas si simple, nous sommes servis, chez Carette.

Prima propunere de armistitiu: or fi les éclairs cum or fi pe Gay Lussac, mais les viennoiseries du Trocadéro valent davantage qu'une messe. Oh et zut, alors!

Et même que fichtre, voyez-vous...

Vous êtes libanaise, ma întreaba cucoana cu ochelari si ispite en formule express.

Tiens, c'est la première fois qu'on me le sort. D'habitude, j'ai droit aux présomptions américaine, ruskoff ou polonaise - on le sait très bien.

Mais oui, raspund amabil - calca ingrijit, cucoana, aicea nu e raiaua ta, heh. Si adaug rânjind serafic: de Balbec.

L'occase était trop belle. L'hommage, appuyé; mais vous le voyiez venir, j'imagine.

***

Iar de la noua incoace, Passagenwerken, cu o pofta nebuna si neasteptate bonusuri en prime. Fie suficient sa adaug ca azi halesc la Bouillon Chartier; nu de voluptatea crapelnitei - ci de placerea scenografiei.

Comme ça fait longtemps et comme tout est maintenant en ordre. Angelina ramane pe maine dupa-amiaza: pas tout en même temps, ce serait bêtement goinfre.

PS: E alt subiect si alt obiect dar i pak, gasit toate lusofonele, mai putin Mandarinul si - previzibil - Cruz Souza.

Daca am injurat? Evident ca da, sub felinar. Rue Clotilde, sans tilde.

Daca multumesc? Vai de capul meu, sunt demult la mezat, il me semble.

Deocamdata, am fugeat. E plin de cratime, în cartierul asta.

Doi: Nălucile de la Avrupa

2009-12-02T09:00:00.002+02:00

Croiul e franţuzesc, de data asta, cu o faţadă care nu te pişcă defel: de nu ai zări din stradă tarabele cu mărunţişuri, şaluri şi alte hârburi demne pentru pietoni grăbiţi, ai putea oscila între biserică şi spital.

Neoclasic şi destul de oarecare ziua, pasajul european al Perei e minunat noaptea, când nuanţele redundante şi zarva precupeaţă se estompează cu totul.

Mai rămâne doar stampa. Într-un oraş ca Stambulul, e un privilegiu fără de preţ.

Întâi: Conjuraţii de la Hazzopoulo

2009-12-01T09:00:00.003+02:00

Din stradă, nu prea ştii ce să crezi: e pasagiu? han? trok siamez, în ciuda proporţiilor indiscutabil mai generoase, dar cu fidelitatea atmosferică legitimă începutului de asie?

Unii îl cred croit franţuzeşte, ceea ce e adevărat numai pe jumătate. Faţada apuseană din capătul celălalt, de unde am furgăsit cu afect cele două steme, are acel aer presque sortable al bastarzilor timizi în haine de duminică. Dar vae! câţiva paşi mai încolo, armătura de sticlă se leneveşte şi se face brusc fum, deschizând veduta înspre o straşnică bătătură de caravanserai, numai bună de tocmeli nu întotdeauna respectabile.

Cizmari şi tapiţeri, cafenele şi grosişti de marochinărie, ba chiar şi un dragoman rătăcit.

Comme c'est aimable, de nos jours ... et tellement convenu!

Oftăm niţel. În cheia reacţionară a celui care ştie că nu se egzistă mai straşnic panaş ca al nedreptăţitului şi izinitului Pasaj Englez de Bucureşti, am crede cu mare sinceritate că îi stătea mult mai bine înainte de renovare: glorios, mizerabil şi teribil de ispititor.

Caragueuz victime de sa chasteté, dirait Nerval.

Peste cap, spui dumneata?

2009-12-01T01:59:00.006+02:00

Pe dos, firește: dar ziua asta nu era ziua mea, să se ție minte amănuntul.

Drept pentru care, am făcut numai ce a vrut Fregata. Ma foi, puteam nimeri mai prost de un dejun Chez Julien, fix în coasta lui Pont Marie, o ședință accelerată de risipe la Annick Goutal - donc Saint Sulpice, donc Rive Gauche, et donc je vous entends fort bien de ma retraite conspirative - altă expoziție, cu și despre Renoir de data asta, însă tot la Grand Palais și la fel de recomandabilă și o cină cu fermecătoare taclale despre adolescentul miop - cum altfel? - unde dumitale nu îți place, din nou. Dar nu îți place în așa hal de câh - ceea ce pe mine mă face să rânjesc de toți dumnezeii - astfel încât mă abțiu să-l scriu pă foae.

Tant pis, i pak: căpoasă.

***

De-aș fi rege, de-ar fi vară, de-aș fi singură. Am făcut ce am putut, given the extraordinary circumstances. De mâine după-amiază, schimbăm macazul: și, ca să nu mai bombăni, cafeaua de miercuri dimineața, la o oră mult prea muncitorească pentru boudoir, e de răsbunare. Unde ai cerut, desigur. Deși dacă mă întrebi pe mine, cele mai bune eclairs cafegioaice den urbe nu sunt la Carette - ispita e substanțială, fix acum cinci minute am isprăvit unul, dar grandoarea lor absolută, admit și recunosc, e la macarons și chestiile fruits rouges gen.

Așadar: cele mai bune eclairs, pe probatelea monomaniac, preț de ani de zile, se egzistă pe Gay Lussac, într-o brutărie absolut no name dar cu marele avantaj că deschidea la crăpatul zilei și era la cinci minute de casă, pe jos. Am de gând să verific, firește.

***

Întrebarea e alta și văd deja la moue sceptique: cum naiba are să apuce să le facă pe toate?

Mais voyons - just watch me.

Diptyque en veille - 2: This Ain't London

2009-11-30T09:00:00.002+02:00

În ciuda aparenţelor frugale, aceasta nu este o vedută londoneză, deşi uliţa e probabil proaspăt stropită de una din acele ploi rapide şi colerice ale începutului maritim de primăvară.

Pervazele vorbăreţe şi prăpădul de pe drum ne lămuresc imediat: nu ne-am mişcat nici jumătate de milă mentală; iar pe caldarâm, de-abia vreo doi metri liniari.

Birja, simigiul şi cadâna cu bariş galbin se plimbă prin Pera, fireşte. În capătul străzii, silueta unui aşezământ de ghiauri.

***

Tot aşa, selecţia superficială a memoriei colective ar vrea să vadă în turla cu ascuţimi de miazănoapte semnul parohiei sfântului Anton, un loc halucinat şi halucinant, unde nu întotdeauna contează cui te închini, dar întotdeauna semnul că ţi se răspunde.

Seraiul crede altceva, măcar de dragul reperelor. Şi anume că e biserica - protestantă - memorialului de război din Crimeea. Pietrele sunt malteze, pomelnicele - coloniale.

La Stambul, se poate orice.

Elogiu tardiv și rutina de duminică

2009-11-30T00:32:00.003+02:00

Ajuns acasă, deocamdată fără poze dar cu spor(t).

Elogiul tardiv și deocamdată frugal se datorează principatului cu pereți de plută ce se întinde alene de la Trocadero și până înspre frontierele apocrife ale avenidei Henri Martin.

Astăzi, giratoarea din capăt învelită cu totul într-un soi de ceață dervișească du meilleur effet. Un secret: Parisul nu e niciodată mai profund ca în aceste începuturi de după-amiază de noiembrie târziu. Noii-veniți nu le știu gusta, mie îmi sunt mai dragi chiar decât diminețile conspirative de mai.

Du Londres sans Londres, ainsi soit-il.

Al Șaisprezecelea de la numărătoarea en escargot a Parișilor. Litotă? Heh, ar fi prea simplu: sinecdoca i se potrivește cu mult mai bine și mai lesne.

***

Nu mi-e rușine și nici nu retrag ceea ce am putut să scriu cândva, în preistorie, cu orgoliul capulet cuvenit celor șase ani de haimanalâc pe malul stâng. Așa cum e, anume snob, superficial și gureș, Rive Gauche face parte din mine și e cu neputință de aruncat la coș. Mais soumets-nous à la tentation, cum am obiceiul să scriu din toată inima: astăzi, și cu marea bucurie datorată lucrului fără de preț, îi adaug și necesara sublimare a principatului de vizavi.

Între noi fie vorba, ar fi fost și greu să scriu altfel, după un desant succint și intens la Carette, probabil una din cele mai bune tarabe de ispită patiseră din sistemul ăsta solar. N-am șezut și n-am jelit, în Vavilonul ăsta opiaceu, pentru că ora prânzului se apropia vertiginos și telefonul începuse să se alarmeze zdravăn. Dar ces fichus macarons au făcut, ca de obicei, ravagii; și șase fins connaisseurs foarte, foarte fericiți. Et le delice aux framboises finit de nous achever: sclavie, numele tău e pesemne Troca, heh.

Seara, o expoziție pe care eu o recomand cu mare căldură, cui de drept întâi și pe urmă plimbăreților de ocazie. De Byzance à Istanbul, la Grand Palais, până pe 25 ianuarie viitor. Am să reviu cu de-amănuntul, pentru că merită. Nițel superficială, soit: dar da, am rânjit și bombănit pe îndelete față cu miniatura din argint a cișmelei sultanului și a unor vedenii ale lui Van Mour. Ah, să fii tu al naibii... and so forth.

***

Slujbă la Saint-Germain des Prés, crăpelniță și roiul acasă. Fericirea fiind că am reușit cu toții să convingem Fregata să nu se mai ducă la Châteauroux. Et tsoin, heh.

Adineauri, janela - la care nu prea am un acces grozav pe noua râșniță - îmi bombăne ceva de Angelina. Recunosc: m-a pufnit râsul complice, beizadea, pentru că heh, Angelina este... hum... o veche cunoștință culpabilă.

Dar despre asta, în zilele ce vor urma. Deocamdată, foarte somn și acea lene bună. Acasă, vous dis-je, cu ai mei.

A bon entendeur, Rive Gauche, zise ea rânjind.

Diptyque en veille -1:Naivităţi stambuliote

2009-11-29T09:00:00.004+02:00

Dublul aperitiv pentru un seasonal Passagenwerken e una din cele mai delicate şi, în cazul năroadei, neaşteptate descoperiri de flâneur la colţ de stradă.

Locul, aşa cum prevenisem deja, este Stambul, iar cele două steme din care astăzi dezvălui numai una, luminează stins o faţadă coşcovită de infinit potenţial narativ. Reperul, slavă domnului, nu e extraordinar de cunoscut şi ne-am strica pofta primei zile de decembrie vorbind prea în amănunt despre el. Dar cine ştie, cunoaşte deja, pentru că muierea năroadă nu s-a prea priceput să-şi ţie gura cum se cade.

***

Bosforul e matricea acvatică în jurul căreia se încearcă de mai bine de un mileniu şi jumătate o iluzorie ordine în timp şi spaţiu. După câteva drumuri, fie şi neatente, constaţi că dezideratul e imposibil şi mai ceri un rând de cafele cu narghilea cu tot, în timp ce în jurul tău totul se mişcă şi nimic nu se clinteşte.

Mais Stamboul a la grâce infinie du pachyderme blanc et une sorte de fébrilité qui annonce déjà la forêt des pluies en larmes de nacre de cet Ailleurs dont nous parlâmes tant.

Fix ca în vedenia asta măruntă, de mână sârguincioasă şi nesigură. Aferim!

Planuri şi conspiraţii

2009-11-28T00:44:00.001+02:00

Azi după-amiază plec acasă, pentru o săptămână, entracte genevois inclus. De la Cometei la Etoile, ar trebui de fapt să scriu, într-o piruetă îndoielnică şi înduioşată.

Ca de obicei, întreprinderea implică pişcături, liste şi conspiraţii. Liste de cărţi, ucazuri diverse şi liste tout court de nenumărate lucruri de făcut.

Gioconda croşetează la Madrid, o lăsăm în pace. Urmează numărătorii trei personagii pe care nu le cunoaşteţi deocamdată, însă care sunt destul de importante. Trufaşa principesă tutsi lucrează pentru Obama la New York, la fille du consul schimbă scutece la Rio. Iar pe Strelnikov, care în povestea asta nu are decât o legătură complice cu Antipova, îl lăsăm să-şi isprăvească naibii odată teza de doctorat, de sminteala şi groaza căreia devine nepoliticos telefonic.

Ah, Strelnikov: omul care nu dă bună ziua, dar cu care te împrieteneşti brusc într-o după-amiază de cincisprezece ceasuri, splendid exemplar tehnocrat de sinceră scârbă cu prostimea pretenţioasă, mare amator de catacombe şi cobai peripatetic în îndelungi taclale pe rue Soufflot, alt loc al meu.

În fine, dacă Spandoni ar binevoi să lase naibii mesajul ăla d'accueil în chineză - so perfunctory, by the way - presupun că s-ar învoi să-şi mişte ticăloasa somă până la o cafea de armistiţiu, după foarte mulţi ani. Drept vorbind, contrariul m-ar ferici cu asupra de măsură: după trei ore de arheologii personale şi topografice, constat că ar trebui împărţită vremea pe minute.

Iată anume.

***

Duminică se dă cu şi pe măsură cui a cerut ziua asta. Este ocazia unor îndelungi stabilizări de sistem monetar personal, pentru că am de gând să tai cu foarte mare voioşie un îndelung şir de zerouri din sarcasmele datorate până mai ieri - eheu, fugaces - arondismentului Şaisprezece. Da, aţi citit bine: se trece Sena, punct.

Luni e ziua Fregatei, în toate sensurile cuvântului. Îndelung negociată, o călătorie la Châteauroux de jumătate de zi. Ce caută neamţul în Bulgaria? Dar năroada de mine în Berry? Aflăm la întoarcerea la Bucureşti, cu desvăluirea imediată a totalei lipse de sulf din tărăşenie.

Rămasă KuK de marţi pe vineri, încep demenţa devotată unuia din cele mai dragi proiecte personale: Passagenwerken.

***

Am numărat, sunt cu totul douăzeci, la prima strigare. Li se adaugă încă patru, stambuliote şi de ruşine restante: de la Orient la Occident, desigur.

Douăzeci plus patru, douăzecişipatru. Atâta lucru poate să adune şi năroada, heh.

Ce înseamnă asta?

Heh. Calendrier de l'Avent pe anul în curs. Pentru pravoslavnici, înseamnă că deschidem în fiecare zi, de la 1 la 24 decembrie curent o fereastră spre ceva altfel: pasagii şi pasaje. En attendant les vœux - le-am ales şi făcut deja - de Crăciun, urbi et orbi, şi - pentru că începem deja să ne cunoaştem cât de cât - ceva mai puţin impersonale decât până acum.

Marţi şi miercuri, Passagenwerken, pe îndelete şi cu carnetul în mână.

Joi, în fine, se cumpără cărţi. Multe cărţi, ca de obicei. Şi se coace pe îndelete mănuşa pe care am eu de gând să o arunc pe măsură de data asta. A bon entendeur, rive gauche. Pentru asta însă e nevoie să măsor eu cu pasul nişte circumstanţe şi să ţes, la nevoie, altele. Cartierele sunt mediocre, soit: cu atât mai delicioasă perspectiva alegerii din puţine satisfăcătoare.

Vous savez quoi? De ce côté du miroir, l'exercice fait terriblement sourire. Da, acum încep şi eu să pricep cum naiba e să te plimbi cu mintea de colo dincolo, măsurând posibilităţi cartografice. Şi nu, nu e simplu, cuiva ce le ştie pe toate.

Măcar de s-ar învoi.

Vineri, sâmbătă şi duminică, precum Capet pe paişpe iulie - rien. Cred că după trei zile şi ceva zeci de kilometri încăpăţânaţi, am mare nevoie de peizagiul spelb al Genevei.

De data asta, Parisul se întâmplă fără Cluny. Trebuia să mă pedepsesc eu cumva pentru ticăloşia anului, care mă priveşte numai şi numai pe mine şi încă mă face să oftez, Nesemnatule.

***

M'en vais de ce pas. Doar n-am să las taraba goală cât lipsesc. Şi pentru că beizadeaua a bombănit, tant pis. Punem Zăpăceala de Octombrie în carantină până mă întorc: et pour le reste, car ce n'est qu'un calendrier de rien du tout, on essaie de faire court. Amen, heh.

De isprăvit, tot am să o isprăvesc însă. Ne ricanez pas, je vous prie: je vous vois d'ici.

October Madness, 9: Dites-le avec du vent

2009-11-27T03:19:00.006+02:00

Motto:

"I musici umani hanno modi
lor varii, dal dorico al frigio:
divine infinite melodi
io creo nell' esiguo vestigio."

(Gabriele d'Annunzio, Undulna)

En récidive de contre-sens, Fustel de Coulanges ne sait pas voir que le ressort d'antithèse urbaine ne se joue pas, à Athènes, entre l'aréopage et son annexe fourmilière. Alchimiquement vôtre, ce qui est en haut se trouve aussi en bas: il y a davantage d'Acropole à Monastiraki et, réciproquement, autant d' Evripidou aux Propylées.

Entre astu et chôra la différence n'est, en réalité, que purement incantatoire. Le monde grec est celui des fenêtres ouvertes et des draps en bataille et les Anciens font du Marché et du Temple les vases communicants en constante tension créatrice de leur quotidien. Apanages féminins, le Foyer et le Ménage sont des zones de mystère et presque de non-droit: l'isonomie socratique est inconvertibile dans la réalité sarcastique de Xantippa.

***

Cela étant, le vrai axe de la ville est bien celui que l'on n'attendait pas. A demi enfouie dans les sédiments de l'oubli lors du passage de Chateaubriand, la Tour des Vents n'apparaît pas dans ses notes. Et - gaudeamus - à peine de nos jours, dans les promesses d'évasion astucieuse des guides pour flâneurs entendus d'avance.

On dirait qu'elle est là par le plus grand des hasards de la syntaxe, avec ses airs de conspiration spéculative en plein milieu de l'agora romaine, alors qu'il n'en est rien. Cet endroit pose le doigt du secret sur les lèvres d'un monde volubile où presque tout, des assemblées bouleutiques aux mystères du savoir, se joue dehors. En cela, il verse les arrhes d'un Avénement crépusculaire, opposable à l'Evénement permanent et diurne qui est le spectacle de cette ville.

Et c'est bien vrai: à Athènes, on a constamment l'impression que quelque chose vient, est en train de ou ne manquera pas d'arriver.

Voilà qui n'aurait pas déplu à Gracq, que nous allons retrouver dans à peine un instant, et pour cause. A tel point que, devant ce temple de l'Attente mesurée, on a presqu'envie de réfléchir à voix haute: s'il est vrai que cette tour descend d'un Ailleurs, est-elle venue sur ses jambes ou bien en chaise à porteurs?

***

Dans cette ville de grandioses niches et de passages vertigineux, la Tour des Vents est une proposition d'axiologie. Non pas seulement de par sa forme verticale, certes; mais encore, en ce qu'elle persiste et signe la permanence préeminente du rêve éveillé sur toutes les illusions du réel.

Nous disons, avec Guillevic: il y a quelqu'un, dans le vent. Car le Vent, c'est aussi le Souffle, donc la Parole qui sème et qui crée. La Tour est ainsi née sous la bonne étoile des navigateurs et des poètes, et son immense volonté d'être explique sans doute pourquoi elle est restée debout, s'accomodant d'un air impassible et insolent de la chute des empires et des respectueuses profanations des derviches tourneurs.

A la différence de sa jumelle diachronique de Belém, blanche falaise des Indes, le regard de l'Horloge est tourné en dedans et les océans qu'il nous tend en partage sont ceux de nos songes.

***

C'est un bon endroit pour se raconter des histoires. Et davantage meilleur pour dire des choses importantes que l'on oubliera aussitôt.

Dites-le avec du vent. Et la prochaine fois que vous passerez par là, remerciez le hasard, cette petite foutaise pour matheux: même s'il n'existe pas, il ne fait jamais les choses à moitié.

PS: L'endroit a nécessairement sa musique. En octobre, elle est bien loin du sirtaki de rigueur.

Du Brahms déguisé en Elgar, quoi d'autre?

October Madness, 8: A Town With A View

2009-11-26T01:40:00.005+02:00

Motto:

"Les Grecs croyaient, comme les Italiens, que l'emplacement d'une ville devait être choisi et révélé par la divinité. Aussi quand ils voulaient en fonder une, consultaient-ils l'oracle de Delphes. Hérodote signale comme un acte d'impiété ou de folie que le Spartiate Doriée ait osé bâtir une ville sans consulter l'oracle et sans pratiquer aucune des cérémonies prescrites, et le pieux historien n'est pas surpris qu'une ville ainsi construite en dépit des règles n'ait duré que trois ans."

(Fustel de Coulanges, La Cité antique, Livre III La cité, Chapitre IV, La ville)

Şi vicontele se pregăteşte mai departe să dea nas în nas cu dihăniile ateniene, cu sârguinţa ce-l apropie poate mai mult decât ar fi gata să recunoască de Jean-Jacques R., cel veşnic picat în dragoste după nurii austeri ai Spartei. Sau, în cheie diacronică, de mediocrul şi superficialul Fustel de Coulanges, un fel de Michelet fără frecvenţă, însă autor cu mare succes de casă de opuri analitice erga omnes.

Ca şi Jean-Jacques, René simte enorm şi vede monstruos, călătorind istovitor prin teritorii ciuruite de un colosal reflex de sete. Caută, ca şi atâţia alţii, potcoave de cai morţi şi - tot ca alţii - ne lasă impresia că subiectul e în aşa hal de copleşitor şi vedenia atât de aproape de neuroni, încât de dragul harului zilei de ieri, nu se mai vede aproape nimic din clipa curentă.

Bref - Eteria e după colţ, în timp ce René le face melancolice bezele Atrizilor pe care Schliemann nu i-a descoperit încă:

"Toutefois je crains bien que les Grecs ne soient pas si tôt disposés à rompre leurs chaînes. Quand ils seraient débarrassés de la tyrannie qui les opprime, ils ne perdront pas dans un instant la marque de leurs fers. Non seulement ils ont été broyés sous le poids du despotisme, mais il y a deux mille ans qu'ils existent comme un peuple vieilli et dégradé. "

Tambourgi, i se răspunde rânjind de pe uliţa Cometei.

***

Silit de împrejurare, trage ba în casă de spion deghizat în consul sau în caravanserai englezesc, unde - pentru că globalizarea începe odată cu drezinele mânate de aburi - i se aştern sub nas vin de Porto şi roast-beef. Are parte, graţie deliciosului culot personnel, de întrevederi cu notabilităţile de raia şi se plânge - deja! - de preţul cerut de ţăranii din Kalamata pentru un snop de antice cioburi. Bântuie neobosit printre arcade crăpate şi capiteluri jumulite, zărind la un moment dat - o, mores! - semnătura în creion a perisabilului zugrav de subţire Fauvel, sub călcâiul unei cariatide.

Toate circumstanţele, până la amănuntele cele mai mărunte sunt trase de mânecă şi transcrise în cheie homerică: de dragul lui Agamemnon, vicontele nu reuşeşte să simtă deloc aerul tare şi înţepător de suav harţag al Balcanilor fără de moarte.

***

Sosirea la Atena capătă astfel croiul larg al proporţiei epice, deşi efectul pentru cititorul blazat al anului 2009 e destul de relativ: enfin, le grand jour se leva, scrie cu poftă stârnită plimbăreţul. Ca şi cum am vorbi de întâlnirea unei fiinţe vii îndelung şi răbdător aşteptate, dimpreună cu gestul înduioşător al primenirii hainelor şi atelajului: "Nous avions mis nos beaux habits pour la fête ; le janissaire avait retourné son turban, et, par extraordinaire, on avait frotté et pansé les chevaux."

Now, that's dandy!

Prima vedenie e şi cea definitivă. Din nou, ne uităm peste umăr, întrebând:

Serait-ce la ville d'un seul panorama ?

Iat-o anume şi pe măsură: "La première chose qui frappa mes yeux, ce fut la citadelle éclairée du soleil levant : elle était juste en face de moi, de l'autre côté de la plaine, et semblait appuyée sur le mont Hymette, qui faisait le fond du tableau. Elle présentait, dans un assemblage confus, les chapiteaux des Propylées, les colonnes du Parthénon et du temple d'Erechthée, les embrasures d'une muraille chargée de canons, les débris gothiques des chrétiens et les masures des musulmans."

Tiranică acropole, de smintitor efect şi început de razne! Fustel o crede ou primordial, fără de care oraşul n-ar fi putut exista, iar teoria lui riscantă încă pluteşte şi astăzi deasupra duşumelelor de gimnaziu mustind a petrosin. Mai mult de-atât, ni se mai explică în vulgata asta de curs secundar, întreaga şandrama socratică ar fi luat naştere în ritm de Berceni, din capriciul tiranului şi iscusinţa subalternă a edililor săi.

***

Et c'est la faute à qui?

C'est la faute à Rousseau, sans doute. Et à cette connaissance essentiellement livresque - donc de seconde main - dont dispose leur temps et qui se prête merveilleusement bien à l'exercice de l'affabulation émotive.

În aşa hal încât plimbăreţul pică într-un ghem de multiple proiecţii. Găzduit de Fauvel într-una din acele improvizaţii de bârlog, pe jumătate boudoir dandy şi pe jumătate atelier, René trebuie că se simte niţel Buonaparte la Cairo şezând cu ochii în tavan pe un pat de campanie.

Haleala turcită displace, după cum călătorul nu se poate mulţumi cu farmecele eliptice ale vedrei de Retsina. Dar spălătoreasa spartană este, slavă domnului, după colţ. Riscăm din nou citatul, pentru că am rânjit sincer şi pentru că evident, nu se poate deloc rezista:

"Comme il fallait bien que je fusse dédommagé par quelque chose, il me fit remarquer l'habillement de la femme qui nous servait : c'était absolument la draperie des anciennes Grecques, surtout dans les plis horizontaux et onduleux qui se formaient au-dessus du sein et venaient se joindre aux plis perpendiculaires qui marquaient le bord de la tunique. Le tissu grossier dont cette femme était vêtue contribuait encore à la ressemblance ; car, à en juger par la statuaire, les étoffes chez les anciens étaient plus épaisses que les nôtres. Il serait impossible, avec les mousselines et les soies des femmes modernes, de former les mouvements larges des draperies antiques : la gaze de Céos, et les autres voiles que les satiriques appelaient des nuages, n'étaient jamais imités par le ciseau."

L'Incroyable s'en fiche des Merveilleuses: non, mais!

***

Aproape că am fi de acord. Dar, ca de obicei, ar fi prea simplu.

Lipseşte ceva. Şi acel ceva explică absolut tot restul.

Este adevăratul ax în jurul căruia se învârte tot oraşul şi pe care vicontele nu a ştiut să-l vadă, deşi aş pune oricând prinsoare că a trecut fix pe sub nasul lui.

October Madness, 7: Où monsieur le vicomte se monte la tête

2009-11-25T22:39:00.007+02:00

Motto:

"Les climats influent plus ou moins sur le goût des peuples. En Grèce, par exemple, tout est suave, tout est adouci, tout est plein de calme dans la nature comme dans les écrits des anciens. On conçoit presque comment l'architecture du Parthénon a des proportions si heureuses, comment la sculpture antique est si peu tourmentée, si paisible, si simple, lorsqu'on a vu le ciel pur et les paysages gracieux d'Athènes, de Corinthe et de l'Ionie. Dans cette patrie des Muses, la nature ne conseille point les écarts ; elle tend au contraire à ramener l'esprit à l'amour des choses uniformes et harmonieuses."

(François-René de Chateaubriand, Itinéraire de Paris à Jérusalem, Première partie, Voyage en Grèce)

Să nu ne înşele aperitivul: spre deosebire de nerozii de astăzi, gata oricând de aplauze complice din te miri ce, beizadea Chateaubriand e un plimbăreţ dificil. Poate - sigur - şi pentru că acuză cu panaş unul din simptomele fundamentale ale spiritului galic, anume harul bombănelii funambuleşti. Soit, nu în halul deseori răutăcios de fără acoperire al mai măruntului Custine, a cărui călătorie rusească rămâne un model de game imprecatorii mai mult sau mai puţin izbutit pitite sub preşul persian al lexemelor de cancelarie. Şi, amănunt ce răscumpără imediat toate erorile de diagnostic, de sinceritatea fără reproş a adevăratei şi bunei reacţiuni.

Dintru început, René explică în felul său altfel intenţia şi sistemul călătoriei de la Paris la Ierusalim. Citim zâmbind aproape cu tandreţe, căci vorbele lui sunt un pic şi ale noastre:

"Il peut paraître étrange aujourd'hui de parler de vœux et de pèlerinages ; mais sur ce point je suis sans pudeur, et je me suis rangé depuis longtemps dans la classe des superstitieux et des faibles."

Superstiţioşi cu inimă moale, de cin umanist şi politică externă dandy. Pentru ca un banal voiaj să se dea de trei ori peste cap şi să se facă hagialâc, trebuie reunite măcar două spiţe din troica asta de condiţii. Este şi cazul meu, silită de genetică să nesocotesc ultima exigenţă: nu se egzistă femmes-dandy şi nici tambur-major neurochirurg.

***

Chiar şi aşa, destinaţia e exigentă şi călătorul e perfect conştient de asta. Graţie voluptăţii lente a călătoriei pe mare, sosirea e descrisă cu deliberate precauţii şi elegante irizări de nuanţe: monsieur le vicomte se monte la tête et ma foi, il adore ça.

Traversarea lombardă şi venetă îi procură atât cât trebuie de mult spleen pentru a se mentaliza pe îndelete şi cu discernământ poetic pentru ceea ce va urma. Şi rezultatele nu întârzie să apară, fiindcă iată ce notează în seara zilei de 4 august 1806:

"Le 4 nous tombâmes en calme ; le mistral se leva au coucher du soleil, et nous continuâmes notre route. A deux heures, la nuit étant superbe, j'entendis un mousse chanter le commencement du septième chant de la Jérusalem : Intanto Erminia infra l'ombrose piante, etc."

Nous tombâmes en calme: sună şi este extraordinar de potrivit stării de spirit cu care se poate ajunge cu profit în Grecia. Deşi o ricanare sceptică ne face totuşi să privilegiem ipoteza ficţiunii auditive cu bună ştiinţă, cât priveşte frumoasa scenă spondaică a cântăreţului din strana punţii.

Peu importe: ce 4 août 1806, le vicomte s'apprête - comme tout nouveau venu en Grèce - de se heurter à son propre régiment de fantasmes.

***

Un exerciţiu riscant, pentru că aproape întotdeauna sorţii vor avea grijă să te dea cu capul de toţi pereţii minţii, în momentul primei descinderi greceşti. Şocul dintre construct şi real e uneori atât de contondent, încât e suficient să cristalizeze dureroase constatări - e cazul vicontelui - ce pot merge până la îndoială de sine.

Primul meu hagialâc grecesc, de pildă, e şi una din rarele expediţii feroviare din vremurile nerăbdărilor adolescente ce nu se împacă teribil cu şezutul aspru în derier pe muşamaua clasei a doua de cefereu. Intrarea prin efracţie în gara din Salonic a semnat imediat refuzul ţăndăros de a vedea amănuntele străzii, deşi e limpede că nu aşteptam nici măcar la vârsta aia aiurită şi credulă controlori de bilete înfăşuraţi în mantii peripatetice. Am binecuvântat atunci flâneriile frugale, ca în ipoteza oricărei vânzoleli scout: desantul aprofundat ar fi isprăvit, credeam, să mă deznădăjduiască definitiv.

Un lucru similar - bineînţeles, la cu totul altă scară şi altitudine mentală - i se întâmplă şi călătorului de la 1806. În drum spre Atena, Chateaubriand ajunge la un moment dat şi în Sparta, mirându-se amar de cumplita amnezie locală:

"Voilà Misitra, disais-je au cicérone : c'est Lacédémone, n'est-ce pas ?

Il me répondait : " Signor, Lacédémone ? Comment ?

Je vous dis Lacédémone ou Sparte ?

Sparte ? Quoi ?

Je vous demande si Misitra est Sparte.

Je n'entends pas. "

Me voilà replongé dans toutes mes perplexités, mărturiseşte dezarmant călătorul. Recunoaştem şi astăzi senzaţia, socotind că ea se datoreşte nu atât desăvârşitei lipse de memorie. Cât inapetenţei balcanice pentru sinapse istorice, solubilă în eternul vaier cu şi despre illo tempore.

Născocirea exclusivă şi fără criteriu este totuşi, o soluţie limitată şi perisabilă, pe termen lung. Deşi Atena reuşise să spele cu brio insidios primele dezamăgiri ce astăzi mă fac să rânjesc, întrebarea stăruia:

Serait-ce la ville d'un seul panorama ?

October Madness, 6: Antiteze gemelare

2009-11-25T00:50:00.011+02:00

Motto:

"Eternos moradores do luzente
Estelífero pólo, e claro assento,
Se do grande valor da forte gente
De Luso não perdeis o pensamento,
Deveis de ter sabido claramente,
Como é dos fados grandes certo intento,
Que por ela se esqueçam os humanos
De Assírios, Persas, Gregos e Romanos."

(Luís Vaz de Camões, Os Lusíadas, Canto Primeiro, XVIII)

Pentru că sunt alegeri de sine şi nu simple translaţii geometrice între două repere născute moarte, hagialâcurile importante implică adesea ample şi febrile rumegări. E un semn bun, deşi întârzierile irită cititorul şi transformă scribul într-un simplu resort perplex al propriilor simptome de ceea ce se numeşte, cu suavă brutalitate englezească, writer's block.

Crezându-mă sincer deja pe malul celălalt, e momentul să mărturisesc fără nicio ruşine somptuoasa, senina şi splendid emotiva senzaţie de înfrângere cu care te lasă, într-o primă instanţă, experimentul cursei meridionale de o sută de metri garduri. Nu neapărat cu de la sine putere, am ales - ca niciodată până acum - să las vorbele să vină la mine când şi cum s-ar fi priceput: dincolo de ele şi încă de la Atena, apăruse ispita nouă a pasului înapoi şi momentului de respiro ad rumegandum.

Prelungit până dincolo de civilităţi, soit. Dar nemaipomenit de util.

Vorbim, în fond, despre reflexul bunului-simţ, pentru că despre astfel de lucruri nu poţi scrie oricum. De prea puţin folos ne-ar fi notaţia grăbită, butada simpatică şi - am realizat pe parcurs - chiar reperul fix.

Antiteze care nu sunt neapărat antiteze şi un precedent asimetric ne vor lămuri probabil îndestulat.

***

Antiteza amniotică ne vine de la miazănoapte, din mâna de poker septentrională. Şi da, a vorbi despre ea nu e deloc de prisos, pentru că - mai scriem o dată - Atena şi Lisabona sunt oraşe gemene, în răspărul oricărui alt reper.

Ne amintim: întoarcerea la Lisabona îi stârnise Seraiului o logoree absolut dezarmantă şi curajul analfabetului teoretic. E normal să se fi întâmplat aşa, pentru că picajul suav şi ireversibil de-acolo se datorează imensului privilegiu de a te fi născut în casă cu circumstanţele astea. Chiar dacă nu le ştii preţui la un moment dat, ele îţi aparţin definitiv şi irevocabil. După cum are să stăruie, până la dispariţie, amintirea solară a după-amiezilor în care ţi se înşirau ilizibile siflante şi ameţitoare nazale, dintr-o lume pe care nu o văzusei niciodată şi despre care nici habar nu aveai cât îţi este de tăiată pe măsură.

De aceea, îi mulţumesc Fregatei că mi-a citit atunci fără nicio explicaţie sau tălmăcire diverse pagini alese probabil capricios, din nemulţumirea luxaţiei de gleznă ce reclamă repaus prelungit şi frugalitatea jubilatorie de care numai adevăraţii cunoscători sunt în stare. Invitată de un ucaz care numai întâmplător nu este, le desfir acum cu sentimentul metempsihozei.

Fericirile sunt greu de descris, pentru că sunt cele ale cordului intuitiv. De tot restul, oraşul lui Ulise se ocupă de minune, până la sublimări.

Iată de ce, una din cele mai emoţionante fotografii ale literaturii române este cea în care Lucian şi Dorli Blaga împart preţ de câteva minute o atitudine înscăunată pe un jeţ manuelin. Locul este probabil Sintra, iar anul - cu siguranţă 1939. Iar splendidele mirări sfioase pe care le putem găsi acolo îmi aparţin, cu totul.

***

Ei bine, la reîntoarcerea ateniană s-a întâmplat fix pe dos, deşi senzaţia e aceeaşi. Una şi singură, anume ceea ce eu numesc destul de eliptic stârneală maritimă.

Une marée basse, ce coup-ci. Iar asta da, merită explicaţii.

Pe cât e lucrul lusitan de invariabil, pe atât poveştile greceşti sunt versatile şi uneori contradictorii, ascultând de reperul vârstelor la care aleg să ţi se arate.

Pe cât e Lisabona de firească, pe atât Atena bântuie încărcată de pulberea de aramă a amintirii laborioase şi încrâncenate, cu nopţi fumate peste diverse lucruri citite şi intrate parşiv pe sub piele. Nu e probabil nimic original în a scrie că monada greacă îţi forţează pur şi simplu mâna, la un moment dat al trecerii minţii tale prin lume. De la Stagirit încoace, suntem într-o veşnică tocmeală, lipsită de certitudinile calme şi violentele afecte rezervate cu prisosinţă circumstanţelor romane.

***

Antiteză istorică şi mentală: Elada şi Latium - chiar trebuie ales?

Mi se pare imposibil, fireşte. Dar rivalitatea greco-latină are tâlcurile ei.

Vedeniile copleşitoare de care Atena se face vinovată nu sunt decât subsumarea permanentei şi conştientei tensiuni între palpabil şi proiecţie, pe care orice amator luminat de lucruri clasice trebuie să o fi simţit măcar o singură dată.

Romei îi dăm privilegiul de drept divin de a începe absolut toate paragrafele preumblărilor noastre sublunare: este, aşa cum spun întotdeauna, Capvt Mvndi şi induce reflexul frunţii plecate cu foarte mare sentiment.

Atenei îi aparţine însă neliniştea riguros premeditată a stării de întrebare şi suflul apneic al visului cu ochii deschişi. Este, aşa cum scriu acum dimpreună cu Ficino, Capvt Mentis.

A higher soul, aşa cum traduc uneori expresia - nu fără emoţie- englezii.

Ei i se cuvine, pesemne, străvechea politeţe orientală a mâinii ce survolează pudic spaţiul aerian al cordului.

***

Iată de ce, nevoia imperioasă a pasului dinapoi. Nu sunt nici prima şi nici ultima: altcuiva, mult mai priceput decât aş putea fi vreodată, i s-a întâmplat fix acelaşi lucru.

Anul este 1806. Iar prin acţiune şi reacţiune, ciceronele este acelaşi ca şi la Roma: năzuroasa beizadea Chateaubriand.

Decodorul şi condica de reclamaţii

2009-11-24T22:01:00.005+02:00

Parafrazându-l pe Marx, o fantomă bântuie Europa, iar feşele ei pietrificate de Istorie se iţesc uneori acolo unde le aştepţi cel mai puţin.

Spectrul turmentat e cel al jupânului Maximilien de Robespierre, fără îndoială cel mai celebru caz de luxaţie a mandibulei din istoria europeană zisă modernă. Şi pe care constat - nu fără îngrijorare - că am început să îl pomenesc din ce în ce mai des: nu e un lucru bun.

Acum vreo câteva zile, întrebasem retoric dimpreună cu vicleanul Sieyès, ce dumnezeu înseamnă faimosul Tiers-Etat, cel fără de nădragi? Este, o scriu şi acum, nu atât iarba fiarelor cât cheia viselor ţării Franţa: cu alte cuvinte, piatra de temelie a întregii construcţii mentale de sistem, mitemul care le ia în spate pe toate şi resortul de proiecţie a imaginarului colectiv.

Nu credeam să revin atât de rapid la poveştile mele cu spălătorese spartane şi sanchiloţi stomatologici.

Iată anume.

***

Două din cele mai trâmbiţate realizări ale Revoluţiei, anume şi în ordine complementară, decretul d'Allarde şi legea Le Chapelier, suprimă dintr-un foc sistemul de documente interne de circulaţie asimilabile paşapoartelor şi breslele de meşteşugari. Un amănunt extraordinar de curios, dar de strategică importanţă este că aparatul judiciar simetric, seraficii échevins pe care îi vedem rugându-se la Cluny pe altarul portativ al clanului Jouvenel des Ursins, au fost lăsaţi bine mersi în pace până în ziua de astăzi, sub o formă sau alta. Asta dacă bineînţeles lui Nicolas S. nu îi trăzneşte vreuna din ideile extrem de luminoase de care se face responsabil în ultima vreme.

Una peste alta, trecerea de la breaslă la Stare este strict echivalentă violului colectiv. 1789, cette immense tournante: cosmogonique même, excusez du peu. Şi neapărat însoţită de refluxul esofagian al amneziei, care aparent le şterge şi le spală pe toate. De la poetica meşteşugărească a traistei în băţ şi până la odioasele, infectele şi lacomele mase cu privire golită de sens din Germinal mai e doar un pas.

Veriga lipsă?

Eh bien, voyons: monsieur Homais.

Cele două legi care schimbă totul în ecuaţie sunt expresia bătută în cuie a revendicărilor insistente scrise de la obraz în caietele de doleanţe deschise oricui se pricepea iscăli.

Şi chiar şi lui Gracchus Babeuf, heh.

Ori ce citesc eu astă-seară la gazetă?

***

Aflu - a câta oară, nu mai contează - că istoria se repetă, şi că din iniţiativa redacţiei Le Monde se egzistă un blog, zis Les Décodeurs, care îşi propune să verifice declaraţiile publice ale unora de pe sticlă ajutându-se de cititorii ziarului. E mai mult de un simplu forum, unde oricine poate să spună orice: ci mai degrabă un hibrid între caietele de doleanţe şi programul de protecţie a martorilor.

Mais comme on s'y retrouve, dites!

Într-un bilet de azi, redactorii fac bilanţul primelor două săptămâni, dacă mă întrebaţi pe mine -destul de oarecare. Graţie acribiei unor contabili, a fost prins nu mai ştiu cine spunând nu ştiu ce dude bugetare. Şi - ah, nous y venons - fireşte, duda de diamant a lui Nicolas S. care minte că fusese la Berlin în ziua de 1989 a Zidului. Much ado about nothing, to cut the crap.

Reacţii, emoţii - destul de numeroase. Nimănui nu îi tună prin minte măcar un crochiu simetric de acum nu douăzeci, ci două sute douăzeci de ani. Şi nimeni nu vede - măcar de s-ar făli cetăţeneşte - că e destul de aiurea: cvi prodest?

Austriaca i-ar fi trimes la ~~oase~~ halit brioşe. Nicolas S. are să îi recupereze discret pe cei deja ştiuţi, deja volubili, ceva mai articulaţi: forces vives, partenaires sociaux, dialogue structuré, siktir.

***

În secunda în care dialogul iese din formula checks and balances, o ştim de la Popper: avem o problemă la tabloul electric al oricărei democraţii. Şi mă întreb ce dumnezeu urmează: blogul Comitetului de Salvare Publică?

Chiar aşa: cum e să fii jacobin într-o lume în care delaţiunea ta mititică şi înflorată de statistici nu mai călătoreşte cu diligenţa, ci prin lasoul de fire ADSL?

Ăsta e fondul problemei. Nu bun, fireşte: cu diferenţa şi restul că acum nu mai vorbim de Afacerea Colierului, ci de matrapazlâcul Elf Aquitaine.

Şi totuşi... ce mama naibii e, le Tiers-Etat?

Bon, alors

2009-11-24T21:29:00.003+02:00

Cu Beit al Mamlouka full fix la începutul şi sfârşitul hagialâcului, am fi avut probabil o problemă de viză.

Singură, n-aş fi avut probleme să mă trambalez două străzi mai la stânga: am mai făcut asta, fără niciun suspin - dimpotrivă. Mais il y a un mais...

Ce să fie de făcut? Pare că s-a spart ţeava sezonieră cu maroniţi... ou bien c'est moi qui se trompe? Cert este că, pe picior şi cam la spartul târgului, am mai găsit doar la Cham Palace şi la încă vreo două - Four Seasons are preţuri destul de neruşinate - caravanseraiuri care nu arătau deloc grozav.

Nu bag mâna în foc, dar măcar de data asta am impresia că o să rămânem cu formula Cham Palace: Seventies gen. Pft.

Măcar la Al-Nafura să ajung. Pentru că da, trebuie.

Gata. Joi dăm vizele la făcut. Ein Mann, ein Wort.

Strada Cometa - 3: Dalla fama, la fama è sotterrata

2009-11-24T01:38:00.011+02:00

Motto:

"Dans cet immeuble-ci, où il y a un vieil ascenseur presque toujours en panne, l'escalier est un lieu vétuste, d'une propreté douteuse, qui d'étage en étage se dégrade selon les conventions de la respectabilité bourgeoise: deux épaisseurs de tapis jusqu'au troisième, une seule ensuite, et plus du tout pour les deux étages de combles."

(Georges Perec, La Vie mode d'emploi, Première partie, Chapitre 1, Dans l'escalier, 1)

Faţadă pretins toscană, număr stradal uşor de ţinut minte. Şi edificiu mult mai complicat decât pare, cu aerul de burghezie conjuncturală pe care îl arată oricui, în desăvârşită asumare de sine.

Atitudinea mijlocaşă i se trage, cu siguranţă, din industrioasa iniţiativă a proprietarilor ce s-au gândit să se folosească pe cât de bine posibil de un teren adus în coşniţa cu zestre a unei nurori insuficient documentate istoric. Zeci, poate sute de faţade bucureştene poartă pecetia entuziasmului pentru astfel de scenografii ce respiră recentă expansiune, carieră relaxată şi acea buona fama indispensabilă imobilului de raport.

Impostură fără istorie, cu călcâie înfipte ilegitim în troacele mahalalei primordiale, falsul ricercare e deopotrivă agasant de lipsit de letopiseţuri şi înduioşător prin voia şi farmecul legendelor mărunte, de palier. Cercevelele nostalgice şi ţevăria aproximativă ce nu s-a mai revizuit sistematic de la 1944 încoace, îl fac incomod; spaţiile tăiate larg şi cu criteriul luminii calme de după-amiază, teribil de primitor taclalelor, crăpelniţelor şi conspiraţiilor de tot felul. Casa scărilor acuză un fermecător început de cifoză, amănunt ce nu face viaţa uşoară musafirului brusc înveselit, instalatorilor, cărăuşilor sau cititorilor de contoar. Tavanele prea trufaşe înseamnă că nu e foarte simplu de încălzit pe vreme de iarnă, în vreme ce dinamica uşor dispneică a instalaţiei electrice denunţă climatizarea estivală aproape inexistentă.

Un parvenu, certes: mais quel parvenu attachant, que cet immeuble, en somme parfaitement quelconque!

Iar dacă Perec stabilise, la un moment dat, frontiere de castă în funcţie de opulenţa traverselor scalinate, plimbarea - substanţial monotonă, din punctul ăsta de vedere - dinspre vintrele subsolului până în pod traversează fulgurant mai mult de jumătate de secol.

***

Împărţirea topografică ascultă de legile simple ale profitului imediat. Subsolului i se dă privilegiul încălţat al centralei termice autonome, o extravaganţă absolută într-un interbelic sortit suspinului sobelor de tuci, siflantelor ironice de terra cotta şi şemineelor sorbonarde. Azi încă în picioare dar cu desăvârşire învinsă de istoria mică a normelor de siguranţă domestică, centrala e un fel de pachebot eşuat în vreun liman apocrif de Amazon. Behemot poate lipsit de bunăvoinţe, în fond profund inofensiv, furnalul urban face parte din zona aproape haiducească a părţilor aflate în liniştită şi deplină coproprietate, ca să vorbim pe limba Codului Civil.

Fie vorba între noi, numai liniştită nu este, poate şi din cauză că e nemaipomenit de deplină, justement. De aparenţă umilă şi resemnată; în realitate, teatrul orgoliilor clanice faţă de care întrecerea turnurilor din San Gimignano e doar un amărât de mizilic pentru fraieri. Şi asta pentru că în vintrele extreme ale şandramalei de pe Cometa se desfăşoară, pesemne dintotdeauna, multiple şi complicate operaţiuni de gherilă urbană. Frisoanele de Blitzkrieg iscate peste noapte prin siluirea unilaterală a zonei exclusive de întins rufe alternează cu subtile stratageme de poziţie, indisociabile de contenciosul improvizaţiilor alimentare de toamnă. Vietnam de uscătorie, tranşee de murături, suspecte negocieri în faţa cutiilor poştale, arbitraj imposibil.

Raţionamentul angelic de împărţire administrativă în boxe suverane se împiedică întotdeauna de tentaţia enclavei, de bicicleta şchioapă exilată în siberia palierului decăzut din drepturile sale locative, de incidentul internaţional al infarctului de tablou electric.

***

În toată harababura asta, o singură excepţie: pimniţele dandy ale lui Radu T., ale căror chei croite la Londra s-au pierdut definitiv pe la 1991, prin grija unei menajere cleptomane pasionate de macrameu şi treninguri din fâş ţipător. Mintea încă mai ştie povesti vertiginoasa senzaţie de falie temporală a primei întâlniri cu încăperea scundă şi spoită cu humă. Pe pereţi, nepăsarea sportivă a unchiului nostru atârnase vreo două rachete de tenis Dunlop crăpate pe la 1935, o crosă de hochei pe iarbă fără niciun pedigree şi harnaşamentul complet al unei măşti de gaze de uz comun. Dintr-un fişet îndesat croit din foaie subţire de alamă, curgeau volubile role de hârtie de calc, foarte folositoare mătuşă-mii şi un snop rătăcit de hărţi alpine pentru cunoscători prudenţi.

Odaia nu avea duşumea şi nici linoleum, ca toate celelalte anexe: sub tălpi scârţâia insolent un soi de pietriş moale şi friabil, venit de foarte departe, dintr-un timp suspendat între acele ceasornicelor. Fără să vrei, amănuntul antrena viziunea geologică a prafului de oricalc; iar întregul, vestiarul frugal şi ciudat de ospitalier al lui Gilles de Rais.

Chiar dacă Radu T. nu a purtat în viaţa lui barbă, dovedind în schimb ciudate tendinţe de fetişism pentru nasturii de sidef, şanurile de pantofi croite pe măsură şi lamele englezeşti Wilkinson. Dar asta este o altă poveste: toate la vremea lor.

Old Cows Like Young Grass

2009-11-24T00:16:00.005+02:00

De văzut, neapărat.

Voyage à Naypidaw, capitale fantôme de la junte birmane
LEMONDE.FR | 04.11.09

PS: Brăduţ Florescu e un tip care şi-a luat un an sabatic şi a şters-o niţel Acolo. În zilele bune, biletele lui au şi câte douăzeci, treizeci de comentarii.

C'est normal, cela fait rêver.

Ieri sau alaltăieri, o cursă ferry ce lega Dumai de Batam s-a evaporat în larg, cu mari pagube. Întâmplător sau nu, e fix aceeaşi pe care autorul o luase cu numai o zi înainte.

Biletul are un singur comentariu. CQFD, je suppose.

Ca alors...

2009-11-23T22:05:00.004+02:00

Embêtée. Très embêtée: la Mamlouka au odăi libere în tot restul săptămânii damaschine, cu excepţia serilor de vineri şi sâmbătă.

Care anume, mailul de adineauri n-a mai spus. Presupun că de Revelion: odioasă treabă.

Assez pour me faire tout plaquer? Certainement pas.

Oh, well. Am să întreb cum stă treaba precis. Nu e clar: ce e clar zilele astea? Pe culoarele agiei bate vântul demenţei inerte; ceci expliquant autant que faire se peut, heh.

***

Dacă nu, mai caut. Fără farmec, asta e.

Destul de hărtănită, conciliabule insipide - dar indispensabile - cu şi despre lucruri de care în fond mi-e profund madagascar de silă. Runda următoare în chestia Gargolei: 14 decembrie.

Tenir bon, car sous les pavés - la rizière.

În cheie imediată şi - ştiu de acum - jubilatorie.