Ce mai citesc inginerii ?

Picnic la marginea drumului

2008-08-16T17:02:00.004+03:00

Am citit nuvela fraţilor Strugaţki la prima ei apariţie într-unul din memorabilele almanahuri Anticipaţia şi m-a impresionat prin adâncimea mesajului pe care mulţi îl neglijează. În general SF-ul este considerat un gen facil, pentru adolescenţi superficiali, un gen incapabil de profunzime... N-are rost să stârnesc aici polemici dar m-am hotărât să prezint cartea pentru că mulţi o descoperă incitaţi de jocul STALKER care are prea puţine în comun cu ideea nuvelei. Mai sunt cei care de la joc trec la filmul lui Tarkovski ce, deasemenea, foloseşte nuvela doar ca pretext, demersul regizorului continuând pe alte planuri, oarecum complementare...
Poţi considera nuvela un SF clasic în care ni se descrie Zona, locul unde extratereştri se pare că au făcut un popas şi la plecare au lăsat în urmă artifacte de neînţeles pentru noi, au schimbat mediul presărându-l cu capcane gravitaţionale şi mocirle ucigătoare, bombe termice purtate de vânt ca un puf de păpădie şi vortexuri ce dezmembrează intruşii. În jurul Zonei înfloresc afaceri ilicite cu obiectele sustrase, apar institute de cercetare a fenomenelor stranii, fenomene ce sfidează tot ce ştiam iar trupele internaţionale încearcă să tempereze nesăbuiţii ce dau năvală. Toate acestea sunt prezentate de un "stalker", un localnic bun cunoscător al pericolelor Zonei, un aventurier ce trăieşte din ceea ce reuşeşte să fure sfidând autorităţile. În Zonă se simte liber, supravieţuirea lui depinde doar de propria intuiţie şi de respectul pe care-l arată mediului straniu cu care trebuie să lupte. Dar Zona e mult mai perfidă şi reuşeşte să-l lovească indirect prin cei apropiaţi. Cel pe care-l admiră este omorât de Zonă, fata lui se naşte afectată de Zonă, el însuşi este închis pentru ce adusese din Zonă... După ani, din tânărul fără griji, egoist şi sfidător a rămas doar un adult cinic, Zona aproape că i-a luat sufletul şi în final îl supune unei ultime tentaţii, o ultimă legendă, un glob ce poate îndeplini cea mai ascunsă, cea mai profundă dorinţă...
Pleacă în căutarea globului hotărât să jertfească un nevinovat pentru găsirea lui, dovedind că Zona a învins, i-a răpit şi ultima fărâmă de suflet... dar... mai departe citiţi voi.
E doar o poveste SF? E nevoie de extratereştri ca să vedem cum ne schimbă (şi cum ni se schimbă) viaţa?
Tarkovski, în film, merge mai departe şi pune trei persoane în situaţia de a cere îndeplinirea celei mai ascunse dorinţe. Noi ce am cere? Ne-am ascunde în spatele neîncrederii noastre incapabili să plonjăm în profunzimea sufletului nostru? Sau am refuza să cerem ceva pentru noi ca să nu pierdem capacitatea de a-i călăuzi pe ceilalţi?

Noile suferinţe ale tânărului W.

2008-08-02T00:26:00.004+03:00

De multe ori coperta ma face sa-mi cumpar o carte. Acest lucru mi s–a intamplat si cu “Noile suferinte ale tanarului W.”. O carte subtirica, cu o coperta frumusica si cu un continut dramatic (pe buzunarele tuturora). Am inceput sa citesc din ea primele pagini si am lasat-o deoparte, facandu-mi rost de “Suferintele tanarului Werther” a lui Goethe. Nu voi vorbi mult despre ultima carte, dar am de criticat ceva. Am uitat literatura clasica. Am uitat ce inseamna romantismul , clasicismul adevarat.

“Noile suferinte…” este povestea tanarului Edgar Wibeau, un Werther modern, un tanar care considera purtatul blugilor ca fiind o atitudine, trebuie sa ai o anumita stare pentru a purta blugi. Blugii sunt cei mai nobili pantaloni din lume. Blugii nu sunt pentru toata lumea. Asculta rock si jazz (MS, Ella Fitzgerald…),danseaza singur ore intregi , citeste Robinson Crusoe, de la Goethe il are ca favorit pe Werther, iar de la Saligner il preia pe Holden Caulfield si e indragostit de Charlotte sau Charlie cum o numeste el.

Cartea e o drama, chiar daca la unele faze nu te poti abtine si razi cu voce tare.

Am citit foarte multe comentarii cu referire la romanticul Werther, am citit undeva ca el ar fi primul “emo” (saracul ). Cartea a fost interzisa foarte multi ani din cauza ca multi tineri s-au sinucis.

Edgar este intra-adevar un noncomformist, dar cu ceea ce nu sunt eu de acord in nonconformistul lui e faptul ca nu-si poate exprima ideile “nonconformiste” in realitate. Si le exprima prin monolog din sicriu. O iubeste pe Charlie, dar niciodata, cand a avut prilejul, nu i-a spus ceea ce simte el pentru ea. Corespondeaza cu prietenul sau Willi inregistrandu-se pe casete audio, corespondenta care o are si Werther cu Wilhelm, dar prin scrisori.

Nu mi-a placut deloc sfarsitul dar banuiam ca se va termina tragic. Un tanar care face din urat - frumos, din tristete - fericire si din viata - moarte.

Ma intreb, noi, cei tineri, ne putem noi numi intra-adevar nonconformisti? Nu exageram numindu-ne asa?

De Ulrich Plenzdorf – numai de bine.

Am fost foarte bucuroasa sa aflu ca exista o piesa de teatru dupa aceasta carte. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa astept sa vina “si la mine”. J

SFAT: nu va apucati de ea pana nu cititi “Suferintele tanarului Werther” de Goethe. Nu puteti sa intelegeti cartea pentru ca sunt foarte multe citate din romanul lui Goethe.
(de la Niki)

Star Cluster

2008-07-22T15:58:00.002+03:00

A. E. van Vogt iar a reuşit să mă păcălească. Mă enervează romanele lui în care eroul are mereu un atu în plus faţă de celelalte personaje, ba e telepat, ba nemuritor, ba călătoreşte în timp... Acum a inventat dellhibrizii, progenituri realizate prin "presurizare la rece" din dellieni (umani transformaţi în roboţi prin recompunere genetică) şi nondellieni, adică, logic, umani netransformaţi... La van Vogt logica mea nu funcţionează şi evidenţa apare ca o revelaţie în finalul unui basm cu Făt Frumos (cel dellhibrid) şi Ileana cea Războinică venită de pe Pământ să impună legile Imperiului în Marele Nor al lui Magelan, refugiul dellienilor goniţi de intoleranţa pământenilor, al nondelienilor care i-au ajutat să fugă şi a dellhibrizilor, progeniturile lor neiubite. Bineînţeles că eroul nostru dellhibrid are două creiere, unul analitic, moştenire delliană, şi unul creator, nondellian (adică uman, dar ăsta e "secretul" final al lui van Vogt), şi cu ajutorul lor poate hipnotiza pe oricine, poate face calcule oricât de complicate şi poate memora baza de date a pământenilor pentru ca în final să aducă pacea în univers. Povestea se desfăşoară poticnit, cu improvizaţii neverosimile şi cu un dispreţ total faţă de adevărurile ştiinţifice. Pare un basm tehnologizat inventat pe loc la gura sobei şi, cu toate că van Vogt mă enervează, m-a ţinut până la finalul clasic cu "au trăit fericiţi..."

Eseu despre orbire

2008-07-22T14:59:00.003+03:00

Jose Saramago ne propune o intrare într-o lume "bântuită" de orbire. Cum poate fi viaţa noastră într-un "alb nesfârşit"? Putem noi trăi aşa? Până unde poate ajunge ordinea şi rânduiala umană? Sunt câteva întrebări la care Saramago ne răspunde direct, amănunţit şi "necenzurat". Personajele lui Saramago nu sunt importante, nu au nume, oraşul în care se petrece acţiunea nu are nici el un nume.
Locuitorii acestui oraş orbesc fără un motiv anume, declanşându-se astfel aşa numita "epidemie de orbire". Singura văzătoare e soţia medicului (una dintre principalele personaje) care îi va conduce pe oameni spre drumul cu lumină. Primii contaminaţi vor fi duşi în carantină. Aici nu domneşte ordinea, organizarea, demnitatea, totul e o luptă între viaţă şi moarte, o luptă pentru supravieţuire, oamenii vor aplica cele mai josnice metode de a supravieţui. E terifiant ce se poate întâmpla într-o lume în care ochii nu-ţi vorbesc, mirosuri de sânge, de urină, de transpiraţie, de puroi, haosul, disperarea, moartea sunt elemente care există şi pe care autorul nu se sfieşte să le amintească şi să le descrie.
In oraş, curentul, apa potabilă, magazinele nu-ţi mai oferă servicii, pentru că doar două mâini ajutate de doi ochi văzători pot face funcţionabile toate aceste lucruri.
Speranţa de a scăpa de orbire e pe zi ce trece mai departe de împlinire, dar atunci cand îţi pierzi orice speranţă aceasta există.
(de la Niki)

Carantina

2008-07-17T22:44:00.009+03:00

Ideea romanului pleacă de la teoria din mecanica cuantică ce spune că, dacă rezultatul unui eveniment nu a fost observat, el există într-o stare de "superpoziţie" adică se află în acelaşi timp în toate stările. Se face chiar şi trimitere către "Pisica lui Shrodinger", un cunoscut experiment teoretic în care pisica este considerată, probabilistic, atât vie cât şi moartă până la constatarea stării de către un observator. Greg Egan crede că în creierul nostru "colapsăm" toate variantele existenţiale la una singură, aleasă ca fiind cea mai probabilă. Universul însuşi este ales, prin simpla observare, din infinitatea de universuri existente, anulându-le pe toate celelalte, realizând un inconştient genocid la scară cosmică şi, pentru că particularitatea noastră ne face periculoşi pentru infinitatea de lumi posibile, suntem puşi în carantină. O gigantică bulă sferică, imaterială dar impenetrabilă, cu raza de douăsprezece miliarde de kilometri, cu centrul în Soare, împiedică distrugerea universurilor alternative şi încarcerează omenirea în varianta sa unică, singulară, colapsată. Şi totuşi există o persoană capabilă să treacă în starea volatilă, necolapsată, capabilă să jongleze simultan cu toate variantele existenţiale şi să aleagă doar una, favorabilă, indiferent cât de improbabilă ar fi şi apoi, prin colapsare, să anuleze toate celelalte variante. Interesant, şi ce s-ar întâmpla dacă toţi oamenii ar putea face asta? Am fi conştienţi de multitudinea eurilor noastre (infinite) sau viaţa ar decurge la fel nefiind în stare să observăm (colapsăm?) decât unul din ele?

2008-07-16T15:30:00.002+03:00

Azi am primit cărţile trimise de Dreaming Jewel (http://dreamingjewel.wordpress.com). Mi-a spus Gina că sunt două valize dar în realitate erau mai multe (sau Gina are valize mai mari) dând de furcă băiatului de la Erc Press care le-a adus. Lacom am desfăcut cutiile şi am înşirat cărţile prin toată librăria încântat de titluri. A fost nevoie de multă voinţă ca să-mi înfrânez dorinţa bulimică de a-mi opri câteva... am rezistat... dar... promit că o duc după ce o citesc!
Le-am ambalat la loc şi m-am prezentat cu ele la Bibliotecă. Doamnelor bibliotecare nu le-a venit să creadă când au văzut titlurile. Au remarcat numeroasele volume de la Rao, Nemira, Polirom dar şi cele din "Colecţia romanului de dragoste" sau din "Clasicii literaturii universale" pe care nu mai sperau să le mai aibă vreodată în bibliotecă. Eu am rămas cu gândul la romanele SF pentru care cred că o să mă înscriu ca abonat al Bibliotecii.
Mulţumesc mult Dreaming Jewel!

2008-07-08T09:09:00.001+03:00

Fac iar apel către cei care vor să contribuie la mărirea fondului de carte al Bibliotecii Municipale Beiuş, puteţi trimite cărţile de care nu mai aveţi nevoie pe adresa Bibliotecii (Piaţa Samuil Vulcan nr. 14, Beiuş, Bihor) sau le puteţi aduce la Librăria Gabriela. Sunt căutate şi cărţile de specialitate, cursurile, culegerile de probleme, antologiile de texte comentate, aşa că cei care au terminat cu examenul de bac se pot "răzbuna" pe culegeri donându-le Bibliotecii.
Arătaţi că vă pasă!

Strugurii s-au copt în lipsa ei

2008-07-03T12:16:00.003+03:00

La primele rânduri o găsesc pe Zully arogantă. Încep mai apoi să-i desluşesc din contraste: într-adevăr arogantă, dar şi visătoare, cinică, dar în acelaşi timp pasională. Femeia asta scrie ghidată de dorinţa adolescentină de a depăşi tot şi toate, se ghidează după nişte tipare autoimpuse, cărora însă nu cred sa le faca faţă.
Deşi, cel putin mie, scrisul imi pare slab, obositor de clişeic, ea îşi joacă în continuare rolul dibuit probabil prin lecturile din copilărie, nebănuind ca rolul ar putea fi greşit ales, că el nu se (mai) potriveşte actorului. Militează astfel pentru o superioritate absolută, pe care şi-o atribuie fără pic de modestie, dar de-asemenea şi fără credibilitate (intuiesc eu, chiar şi veridicitate).
Romanul este unul uşor, drăguţ, dedicat amatorilor genului. Pe de o parte, o prietenie foarte frumoasă şi caldă între două tinere, pe de altă parte o dragoste neîmplinită a uneia dintre ele. Aceasta suferă metamorfoze sub degetele minţii prietenei ei, acum plecata, care ea însăşi devine amica acelui individ insensibil până atunci – alesul celeilalte . Banalitate.
Mai am de citit în jur la treizeci de pagini – un capitol: Vara Iubirii.
Descopăr un nou scris, o altă Zully, sinceră, tristă, crudă, înduioşătoare, dar şi inteligentă. Un om frumos. În câteva pagini, mi-a amintit să mă bucur de fiecare mărgea de simplitate a existenţei mele, să-mi abandonez dorinţa de mai mult, mai repede, mai... şi în tot timpul alocat unor dorinţe idiot-egoiste, să am mai bine grijă de şiragul de la gât, de mărgelele al căror fir oricum a slăbit deja. Pentru asta-i mulţumesc. Să nu trec prea repede pe lângă şi să nu subapreciez valoarea marelui mic sau a micului mare pe care-l deţin, la fel ca toţi ceilalţi, ca moştenire umana. Uitasem. Mulţumesc.
Am învăţat cum să am grijă de o prietenie, chiar şi când aceasta a încetat să mai fie un fir crescând în jurul unui ghem de certitudini; cum să bucur un prieten şi cum să-i vindec suferinţele, chiar şi atunci cand cheiţa uşii după care s-a închis s-a pierdut.
Şi poate cel mai important, mi-am reamintit că fericirea e o calitate a sufletului, dar şi cea mai mare responsabilitate a unui om.
Nu regret că am citit.
(de la Lizu)

Sera

2008-06-30T17:59:00.005+03:00

De câte ori vine canicula mă gândesc la Brian Aldiss. La el “încălzirea globală” a luat forme extreme şi se datorează consumării energiei cinetice care făcea să se învârtă Pământul în jurul axei sale ajungând să arate Soarelui, şi el mărit de bătrâneţe, o singură faţă, pârjolită şi complet cucerită de ierburi. Perfect adaptate, plantele au eliminat aproape tot regnul animal şi au transformat emisfera expusă într-o seră cu răpitori şi paraziţi, zburătoare şi târâtoare, atacatori vicleni şi capcane răbdătoare, toate rezultate din evoluţia reprezentanţilor regnului vegetal. Dacă nu mă omoară căldura poate vă spun cine supravieţuieşte în Sera lui Aldiss.

Ubik

2008-06-30T17:18:00.004+03:00

Mai puţin interesat de extratereştrii şi zboruri spaţiale Philip K. Dick a fost preocupat de alte aspecte ale exerciţiului literar ştiinţifico fantastic, de fapt scrierile lui îmbracă haina SF doar pentru că astfel poate aborda mai uşor teme ce tratează relativitatea percepţiei lumii în care trăim/visăm/suntem visaţi... Ca să-i înţelegeţi preocupările gândiţi-vă la Matrix, un film ce pleacă de la ideile lui Philip K. Dick. Ubik se încadrează în aceeaşi temă a percepţiei diferite a realităţii în funcţie de ce parte a hotarului morţii se află personajele pentru că în Ubik moartea este şi ea relativă. Morţii mai pot fi contactaţi deoarece, şi după moartea trupului, se percepe infima activitate cerebrală prelungită prin tehnici criogenice specifice. Puţinele ore de funcţionare sunt împărţite şi eşalonate astfel încât decedatul poate fi contactat periodic până la epuizarea totală când se presupune că va renaşte într-un nou corp. Pe de altă parte evoluţia a creat persoane dotate cu capacităţi paranormale deosebite, fiind cunoscuţi şi utilizaţi telepaţi şi precogi dar şi inerţiali care anulează capacităţile primilor. Cartea urmăreşte inerţialii unei companii ce are ca scop blocarea acţiunii paranormalilor "răi" (altă apreciere relativă). Fiind angajaţi într-un contract dubios unsprezece membri împreună cu preşedintele companiei sunt atacaţi şi în urma unei explozii preşedintele moare. Ceilalţi se grăbesc să-i congeleze trupul pentru a mai păstra activitatea cerebrală ce le-ar fi permis să comunice cu el. Lucrurile se precipită şi întreg grupul pare prins într-o regresiune temporală ce duce rând pe rând la moartea unora dintre ei. Uneori primesc mesaje criptice interpretate ca acţiune a preşedintelui care încearcă să-i avertizeze şi concluzia finală ar fi că de fapt ei sunt cei care au murit şi din camerele lor criogenice îşi continuă semiviaţa iar preşedintele e singurul supravieţuitor şi din exterior, din lumea reală, încearcă să-i contacteze. Chestia cu “lumea reală” se inversează totuşi pentru că în containerele lor criogenice morţii au trăiri cât se poate de active, conflicte şi lupte pentru păstrarea energiei cerebrale şi chiar cazuri de canibalism energetic aşa că sunt îndreptăţiţi să-şi considere “semiviaţa” ca adevărata lume reală. Realitatea lor poate fi creata astfel că deplasarea dintr-un oraş în altul duce la materializarea efectivă a acelui peisaj şi asta mă ducea cu gândul la experimentele din fizica cuantică în care simpla prezenţă a unui observator genera un tip de rezultat. Pentru ca dilema să fie completă, preşedintele viu observă fapte care-l fac să se îndoiască de realitatea lumii sale deci povestea poate continua, autorul demonstrând completa irelevanţă a dovezilor în sprijinul realităţii uneia dintre lumi.

2008-06-26T13:04:00.001+03:00

De mai multă vreme sperăm să vedem Biblioteca mutată într-un sediu nou. Doamnele bibliotecare visează la un spaţiu mai mare, cu încăperi numeroase în care să poată amenaja săli de lectură, conectare online cu celelalte biblioteci din ţară şi, bineînţeles, un fond de carte bogat care să poată satisface orice dorinţă. Pentru că titlurile de care dispun sunt prea puţine faţă de cererea îmbucurător de mare m-am gândit să apelez la toţi iubitorii de carte, beiuşeni sau nu, să contribuie la creşterea numărului de titluri din biblioteca municipiului nostru. Dacă vă simţiţi beiuşeni în suflet, indiferent ce scrie în paşaportul vostru, puteţi trimite câte o carte pe adresa Bibliotecii Municipiului Beiuş, Piaţa Samuil Vulcan nr.14, Beiuş, jud. Bihor, cod poştal 415200 sau le puteţi aduce personal la Librăria Gabriela. Ca să facem gestul vostru mai interesant vă rog să vă treceţi pe coperta interioară adresa de mail sau id-ul de messenger pentru ca cei care vor împrumuta cărţile donate de voi să vă poată contacta.
Arătaţi că vă pasă!

Arborele vieţii

2008-06-03T12:50:00.003+03:00

În jurul Egiptului s-a creat mereu o aură de mister încă din cele mai vechi timpuri până azi şi probabil în viitor de asemenea.
Christian Jacq încearcă prin intermediul a patru volume să capteze atenţia persoanelor amatoare de aventuri asupra unei fascinante poveşti ce a avut loc cu mii de ani în urmă în adâncul deşertului. În inima Egiptului un copac se veştejeşte... acest lucru ar atrage după sine dispariţia unei întregi civilizaţii căci un trădător care râvneşte la putere şi glorie vrea să se vândă forţelor întunecate.
Personajul principal, Iker, este un tânăr scrib care încearcă, ajutat de faraonul Sesostris, să înlăture răul şi să redea Egiptului frumuseţea şi gloria ce i se cuvin. Dar forţele oculte au o putere mare asupra oamenilor de aceea înlăturarea lor e o misiune dificilă pentru slujitorii fideli ai lui Sesostris.
Victoria deplină a forţelor binelui nu va putea avea loc fara ajutorul suprem al zeităţilor antice care luptă alături de personajul principal pentru a salva Egiptul de la pieire.
În paginile cărţii întâlnim numeroase descrieri fascinante din acele locuri, de pe malurile Nilului şi din misteriosul deşert.
Povestea împleteşte legenda cu realitatea fiindcă faraonul Sesostris a existat acum trei-patru mii de ani şi numeroasele lui victorii sunt descrise pe peretele mormântului său din Valea Regilor.
Descrierile deşertului şi a oraşelor lui: Memphis, Teba, Elephantina... aventura lui Iker şi povestea încântătoare te ispiteşte să reciteşti această carte ori de câte ori ai ocazia.
(de la Maria)

2008-06-01T23:07:00.002+03:00

Pentru ca Niki imi trimite poze de la "Schimb de carti" in loc sa-mi trimita recenzii schimb putin caracterul paginii.

Bufniţa oarbă

2008-05-12T21:30:00.005+03:00

De carte am auzit la intalnirea „Schimb de carti”, Timisora” . Parerea unei cititoare m-a facut sa o citesc. La ultima intalnire o parere diferita a venit din partea altei cititoare, care spunea ca a citit doar primele 30 de pagini. Desigur cartea nu este una usoara, este una trista, dialogul fiind aproape inexistent, exista doar monologul naratorului care oscileaza intre isterie si satisfactie. Abunda in simboluri si mituri. Fiecare fraza are un simbol si o interpretare. Toate aceastea descriu dragostea pe care o traieste naratorul. O dragoste feerica, misterioasa, pura, extraordinar de sensibila ajungand pana la una obsedanta. Naratorul de cate ori aminteste de iubita sa, foloseste majuscule, ca semn al divinizarii. Este extraordinar cat poate sa sufere un barbat pentru o femeie. Subliniez un barbat iranian pentru o femeie, pentru ca femeile islamice sunt cosiderate datorita valorilor morale si sociale ale codului islamic ca fiinte slabe.

Consumul de narcotice si vin sunt cai de refugiere si sustragere de la realitate si patrunderea intr-o lume onirica.

Cartea este intortocheata, multe imagini revin pe parcursul cartii. In a doua jumatate a cartii femeia scrisa „Femeia”, este numita „tarfa”. Femeia sau tarfa sunt aceleasi personaje fiecare avand un simbol. „Femeia” este cea care exprima suferinta, incertitudinea, moartea chiar, iar femeia „tarfa”este femeia care nu poate fi atinsa din punct de vedere sexual si care provoaca o mare suferinta, o obsesie. Aceasta femeie prefera sa isi satisfaca poftele cu altii si nu cu sotul sau. In carte mai apare o femeia , femeia doica, care semnifica grija , iubire parinteasca, cea care ii inmaneaza barbatului cutitul care „serveste intotdeauna la ceva”

Un alt personaj , foarte controversat (si enervant) este batranul . Intotdeauna apare langa o femeie, avand infatisare groteasca, stricand parca un vis frumos.

Bufnita apare chiar la sfarsit, cand naratorul se aseamana cu ea. Nu stiam exact ceea ce semnifica bufnita , dar am cautat si am gasit ca „Sunetul bufnitei este un semn de dezamagire”. O alta semnificatie a bufnitei cu care sunt de acord este: “ bufnitele se hranesc cu sufletele muribunzilor. Tipatul bufnitei si privirea lor fixa erau semne ale mortii si dezastrelor. Pentru ca sunt vazute mai ales noaptea, aceste pasari au devenit simboluri ale raului.”

In final barbatul isi ucide sotia, traind mai multe zile cu ea moarta in camera, hranindu-se parca cu ea. Ajunge sa se sinucida si el, ultima fraza a cartii fiind deosebit de sinistra : “doi carabusi zburau imprejurul meu: viermi albi, minusculi imi colcaiau pe trup si greutatea unui mort imi apasa pe piept.”

Nota mea pentru aceasta carte este: 8

(de la Niki)

Totul despre băieţi

2008-04-28T16:52:00.003+03:00

Recunosc, intai m-am uitat la film si apoi am citit cartea. Am citit-o fara suspans, poate un pic de curiozitate sa vad daca se aseamana oarecum cu filmul.
Filmul e frumos, Hugh Grant joaca rolul principal (un adevarat englez), potrivindu-se perfect cu Will Freeman, unul dintre pesonajele principale ale acestei carti. Free(man) acel dandy nepasator, egoist, un pic suferind de "narcisomanie" , flegmatic, in alte cuvinte englezul tipic.
Sa trecem la carte. Am impresia ca aceasta carte e mai mult cumparata din cauza titlului. Fetelor, sa nu va asteptati sa descoperiti secretele masculine sau o descoperire a invelisului masculin. Baietilor, sa nu va asteptati sa descoperiti practici de a cucerii o fata, din contra este vorba despre doi baieti, Will Freeman despre care am pomenit si un baiat dulce dulce (ca in film si nu numai) Marcus, innebunit dupa Joni Mitchell :) (singura cantareata sau mai bine spus vedeta cunoscuta de el), un ciudat vazut de colegii lui si poate si de catre cititori.
Va dau un exemplu : Marcus asistase la o discutie despre Kirk O'Bane, un fotbalist care joaca la Manchester United, in fine, stand intr-o zi la masa cu o colega de-a lui care avea tricou cu Kurt Cobain, Marcus aflandu-se in treaba ii spune " Kurt Cobain nu joaca la Manchester United, ii spuse el". Raspunsul fetei, dupa cateva secunde de ras isteric a fost "- Hai fugi! , simuland stupefactia. L-au dat afara ?". Alte intrebari ale lui Marcus sunt ceva de genul "Cine e Jean Claude Van Damme?", "cine e Snoppy Doggy Dog?". un alt motiv de haz pentru colegii lui era faptul ca incepea sa cante cu voce tare indiferent de loc (in clasa, pe coridor ...oriunde). Piesa preferata a lui si a mamei sale, piesa pe care o va dedica la o serbare a scolii e "Kiling my softly with this song".
Marcus este rezultatul unei casatorii esuate. Are o mama care in tineretea ei era alaturata grupului hippie, devenind acum depresiva din cauza despartirii de sotul ei.
Ceea ce nu mi-a placut la ea era faptul ca facea unele lucruri fara a le gandi, nu pot sa spun ca era egoista, ca tot timpul doar la ea se gandea, il iubea pe Marcus, dar suferea de un complex al ei, faptul ca nu era iubita de nimeni. Isi taie venele, asteptandu-l parca pe Marcus sa o admire vazand-o in situatia aceasta. Vei observa cum acest copil trece peste toate (aparent).
Ceea ce mi-a placut si in carte si in film a fost faza cu "hranirea ratelor" (nu o dezvolt, dar in carte e altfel decat in film, are mai mult haz).
Despre Will Freeman, as mai aminti (un lucru placut fetelor) ca e bogat, dar nu lucreaza nicaieri, adica niciodata nu a facut nimic, imbogatit datorita unei piese compuse de tatal, o piesa foarte cunoscuta, iar banii veniti sunt din drepturile de autor.
piesa se numeste "SANTA'S SUPER SLEIGHT", iar versurile:
"Doar niste placinte c-un pahar de sherry sa lasi lasi afara/ si vei fi fericit caci Mosul o sa apara,/ o super saniuta Mosului, super saniuta mosului",
sa fii bogat de pe urma acestui cantec pare un lucru paradoxal.(pentru mine)
Neavand ce face se va inscrie intr-un grup de sprijin al femeilor divortate si cu copii, spunand ca relatiile cu aceste femei sunt cele mai atragatoare si interesante in speranta ca va avea parte de aventuri de una sau mai multe nopti. Se va da drept tata (acest cuvant "tata"lui Will ii da un fel de furnicaturi in tot corpul), ramas cu un copil, Ned, care chiar daca este un copil fantastic, il va ajuta pe Will sa-si asume unele responsabilitati.
Cei doi, Will si Marcus sunt la inceput, nepasatori unul fata de altul. Marcus va face primul pas in debutul prieteniei lor, care era in cautare de cineva cu care sa poata comunica, utand parca de toate necazurile atat de acasa cat si de la scoala. Se va imprieteni cu Will, care la inceput e rece si distant. Astfel un baietel de 12 ani reuseste sa maturizeze un barbat de 36, care la randul lui integreaza copilul mult prea implicat in probleme si situatii deloc potrivite pentru el, in copilarie.
Cartea e plina de umor, actiunea se deruleaza repede, nu ai acea tendinta de a pune semn pentru a te opri la primul aliniat de pe pagina,din cauza plictiselii, limbajul cartii e liber, traducerea foarte buna. despre autor numa' de bine, dovada ca tot ce a scris s-a ecranizat.
Acum urmeaza Hight Fidelity.
Asemanatoare ca stil cu acesta carte e "Darul lui Gabriel" de Hanif Kureishi.
(de la Niki)

În căutarea Templului Amazoanelor

2008-04-15T17:00:00.004+03:00

Vă întreb... credeţi în amazoane? Există ele cu adevărat? Ce sunt celebrele pietre ale Grifonului şi de ce toată lumea le caută? Răspunsul la aceste Întrebări se află în fascinanta carte scrisă de Katherine Roberts. În prim plan este urmărită aventura captivantă a ultimei amazoane rămase, Lisyppe care pleacă în căutarea Pietrei Grifonului cu speranţa că îşi va salva sora şi mama.
Pentru a reuşi ce şi-a propus, tânăra amazoană trebuie să facă faţă unor încercări grele dar mai ales să-l înfrunte pe Alchimist. Chiar dacă la început puternicele ziduri ale templului zeiţei Artemis o protejează asta nu va dura pentru eternitate.
Pe mine romanul m-a dus într-o lume de basm, de poveste unde te poţi transpune în pielea personajului pentru a trăi aceste minunate aventuri. Pe parcursul cărţii am urmărit vrăjită schimbarea lui Lisyppe, de la o fetiţă inocentă la o adevărată războinică amazoană.
Cartea face parte dintr-o serie dedicată "Marilor minuni ale lumii", fiecare raportându-se la una din cele şapte minuni, aceasta desfăşurându-şi acţiunea în jurul templului zeiţei Artemis (Diana) povestind şi despre obiceiurile oamenilor ce trăiau acolo, cei ce cinsteau zeiţa.
Imaginaţia autoarei dă naştere unei poveşti impresionante desfăşurate în jurul anului 356 î.Hr. când ultima amazoană războinică iese la lumină.
Va reuşi ea oare să găsească piatra despre care se spune că poate să transforme orice metal în aur şi să dăruiască viaţă veşnică?
(de la Maria)

Cum trăiesc morţii

2008-03-07T13:53:00.005+02:00

O întrebare adresată involuntar Eului nostru e ”Ce este moartea?”. Ei bine Will Self s-a angajat ca ghid către necunoscut pentru cititor, prezentându-i, într-o manieră ciudată şi ”plină de fum”, moartea, prin intermediul unei evreice pe nume Lili Bloom, o femeie comună dintr-o familie mediocră, ce locuieşte în Londra. Întreg romanul e o operă împletită din mult umor negru, o ironie sadică aş putea spune, din când în când ceva seriozitate şi multă, dar multă, imaginaţie!
Aş putea spune că e o carte oarecare, pe lângă care ”treci fără să o observi”, iar dacă o citeşti îţi lasă un gust amar, datorită felului de exprimare direct, cu acele cuvinte de la periferia oraşului, o carte plină de jargonul clasei mijlocii, de comportamentul isteric şi depresiv al narcomanilor (fiica mică a lui Lily) mereu în contrast cu viaţa ordonată a clasei superioare (fiica mare a lui Lily, Charlie), o experienţă a morţii văzută, sau mai bine zis nevăzută de fumul gros de ţigară ce te învăluie, de mirosul cadavrelor mutilate, sau viziunea feţilor morţi în pântecul femeii.
Un roman care te şochează prin ”libertatea sa de exprimare, o libertate abuzată de autor, de aceea cartea ar deveni nerecomandată celor slabi de inimă :))
Dar nu prin asta m-a impresionat autorul ci prin faptul că, prin prisma lui Lily, vezi moartea ca o continuare a vieţii, cu aceleaşi diferenţe de clase sociale, cu aceleaşi drăcii de taxe şi impozite, plină de fum de ţigară şi de droguri, însă cu un corp mai ”subtil”, care e imun la atingeri, boli, emoţii, imun la tot ce era vulnerabil în timpul vieţii. Aşadar, acest corp te obligă practic să faci absolut tot ce nu ai făcut în viaţa reală, pentru a nu fi devorat de indiferenţă şi plictis.
Ar merge foarte bine un ”carpe diem” aici însă cine ar fi crezut că apuc ziua în care voi zice că vreau să-mi trăiesc moartea? :)
(de la Tony)

Interviu cu un vampir

2008-03-04T19:37:00.005+02:00

Acesta este primul volum din seria Cronicile vampirilor a celebrei Anne Rice. La acest roman m-a impresionat farmecul cuvintelor folosite în descrierea Parisului anilor 1800. Cel ce povesteşte este chiar unul din personaje care, după două sute de ani de nemurire, simte nevoia să se destăinuie cuiva. Găseşte ocazia mult aşteptată într-o seară cu ajutorul unui reporter banal şi aşa începe firul poveştii unui vampir.
Louis nu a fost din totdeauna un vampir, lui i s-a oferit darul întunecat când se afla în pragul morţii şi de atunci, pentru eternitate... regretă...
Lestat, cel care l-a transformat, era un vampir crud şi nemilos ce nu-i oferă novicelui nici un răspuns. Era o creatură a nopţii ce nu suporta să fie singur de aceea încearcă să-l reţină pe Louis cu orice preţ. Pentru a-i împiedica plecarea decide să transforme un copil de doar şase ani într-o creatură fără suflet de care Louis se simte atras. Louis, Lestat şi micuţa Claudia formează împreună o familie stranie dar lucrurile iau o întorsătură şi mai ciudată când Claudia începe să-l urască pe Lestat şi decide să-l omoare. După moartea vampirului, Claudia şi Louis sunt prinşi de către ceilalţi vampiri şi acuzaţi de omor (faptă interzisă chiar şi în lumea lor). Claudia sfârşeşte tragic ucisă de razele soarelui dar Louis reuşeşte să scape. Melancolia cu care Louis povesteşte toate acestea oferă cititorului o privire asupra blestemului unei vieţi nemuritoare. Nici Lestat nu este mort ci trăieşte într-o casă din New Orleans.
M-a încântat acest roman datorită minunatelor descrieri dar şi datorită modului de a povesti al lui Louis... un vampir mereu trist care îşi continuă nemurirea singur rămânându-i doar amintirea Claudiei... pe care a iubit-o enorm.
Recomand tuturor această carte dar şi celelalte volume care continuă seria: Vampirul Lestat, Regina Damnaţilor, Vampirul Armand...
(de la Maria)

Recviem pentru un vis

2008-02-28T21:16:00.006+02:00

Recviem, recviemul unor vise, recviemul unor vieţi, recviemul unor oameni… De la început observăm predilecţia spre decădere a personajelor, în jurul cărora se învârte romanul. Îl avem pe Harry Goldfarb care e îndrăgostit de Marion, pe Tyrone C. Love care e amicul lui Harry şi Sara, mama lui Harry. Acţiunea se desfasoră în intervalul a catorva luni, la început fiind vară când toate erau înflorite (inclusiv afacerile), cartea terminându-se cu o iarnă rece, copleşitoare şi distrugătoare (începutul sfârşitului), moment în care vieţile personajelor iau o turnură tragică. Întregul roman se învârte în jurul consumului de droguri, toate personajele fiind dependente. Fiecare personaj are o “scuză” de a consuma, dar până la urmă toţi sunt la fel, acelaşi tip de iluzii le au toţi, aceleaşi vise (care nu se vor îndeplini niciodată). Harry, Marion şi Tyrone încearcă să facă nişte bani prin vânzarea heroinei; la început merge, dar la un moment dat (după trecerea verii) lucrurile nu mai merg la fel; marfa începe să fie din ce în ce mai greu de găsit; abia mai pot găsi pentru ei, dar apoi să mai şi vândă, lucrurile se inrautatesc de la zi cu zi.

O altă poveste care are loc în paralel cu cea a celor trei, e cea a Sarei, mama lui Harry, care e anunţată că are posibilitatea să apară la televizor, acesta fiind catalizatorul care acţionează în mintea ei şi o face să-şi dorească să arate bine pentru când va apărea pe post. Are rochia roşie pregătită, pantofii aurii, singura problemă fiind faptul că s-a îngrăşat şi rochia roşie nu mai arată pe ea ca pe vremuri, când Harry era mic. Se tot interesează de diete, dar până la urmă ajunge la pastile de slăbit, de care devine dependentă.

Toate personajele folosesc drogurile ca să scape de realitate, ca să fugă de lumea rea din jur şi tind să cred că în mijlocul stărilor de euforie chiar sunt fericiţi. Harry şi Marion se drogau împreună cu heroină, injectabila, şi în stările respective se găseau unul pe altul, găseau iubirea pură în celălalt. Lumea i-a pervertit pe toţi care au trecut prin ea (pe cei pe care nu i-a putut perverti i-a omorât), aşa că singurul mod ca să redevii pur e să scapi de realitate, asta făceau Harry şi Marion, scăpău împreună de toate războaiele, de toate rahaturile care se întâmplă în ziua de azi, se atemporalizau, se aspaţializau, se ţineau în braţe şi lăsau heroina să-şi facă efectul. Unii ar putea spune că scăparea asta de realitate nu e reală, ci e doar o scufundare în iluzii efemere, dar problema e că la un moment dat dacă eşti (prea) realist s-ar putea să-ţi pierzi sufletul (singurul lucru care nu aparţine realităţii), aşa că rupturile de realitate pe care le vedem în roman s-ar putea să fie atingerea unei stări “divine”…

Autorul a scris cartea într-un mod continuu, adică fără linii de dialog (la început nu-mi dădeam seamă cine vorbea, dar asta până m-am obişnuit cu limbajul fiecărui personaj), doar cu punct şi alineat; cred că asta poate deveni enervant pentru unii, dar mie, sincer, mi-a plăcut pt că a fost prima carte scrisă în stilul ăsta pe care am văzut-o vreodata. Stilul autorului nu e strălucit, nu e genial, se vede că a fost scrisă în “late ’70”,totuşi există o sclipire observabilă de către oricine, sclipire dată prin conturarea personajelor; stările euforice îmi aminteau de secvenţele dinaintea crizelor de epilepsie ale personajelor lui Dostoievski.

Cartea pare a fi scrisă pentru a arăta tinerilor ce pot face drogurile din oameni, dar cred că am descoperit un substrat care nu face decât să promoveze drogurile...dar, asta e părerea mea…
(de la Răzvan)

De veghe în lanul de secară

2008-01-09T14:25:00.001+02:00

Mi-a placut foarte mult Sallinger pentru Nouă povestiri. De veghe în lanul de secară e cu totul altceva. A reuşit să mă surprindă totuşi prin sinceritatea cu care tânărul Holden, îşi mărturiseşte viaţa, aşa cum e pentru un tânăr de vârsta lui, de data asta de la oraş (nu ca-n Amintirle lui Creangă), evitând orice formă de cenzură.

Părerea mea despre roman? Ei bine, nu m-a impresionat destul de tare încât să-mi form(ul)ez una. Părerea mea despre Holden? În primele patru cincimi din carte mi-a fost indiferent. După mine, "ridicarea" lui a constituit-o chiar finalul cărţii, prin ceea ce se înţelege cel mai des ca fiind mai degrabă o decădere ireversibilă. Cum adică? Dar principiile? Dar libertatea? Dar?... dar?...

Uite, eu tocmai prin acea adaptare la mediul inferior(cum parca Eliade o numea) înţeleg maturizarea. Rămânând acasă, Holden nu şi-a făcut decât datoria de element al unei mulţimi: aceea de a exista în mulţimea respectivă. N-a renunţat la definiţia lui, ci doar i-a rotunjit anumite formulări, ca să facă posibilă relaţia cu celelalte elemente. Nu a renunţat să lupte împotriva mediocrităţii şi a uniformizării, ci abia a început lupta pentru a face faţă vieţii cu toate ameninţările şi dificultăţile ei, a abandonat fuga. Maturitate.

În cazul lui, decizia aş zice că a fost determinata de dezvoltarea conştienţei că e iubit: de profesorul lui, căruia într-devăr îi păsa, de sora lui (o iubire speciala, plina, admirativă, care explică relaţia profundă dintre cei doi).

Eu una am desluşit romanul ca pe unul educativ, tocmai prin monologul profesorului său, Antolim, prin care îl avertiza asupra pericolului pe care îl reprezenta pentru el ca om, traiul acela constant în dezinteres şi în "n-am chef":

"-Dezastrul ăsta spre care mi se pare că te îndrepţi... e un fel anume de prăbuşire, una oribilă. Omului care se prăvăleşte în gol nu-i e permis să simtă sau să audă când atinge fundul prăpastiei. El doar cade, fără să se mai oprească. Toată orânduiala asta e făcută pentru oamenii care, într-un moment sau altul al vieţii lor, căutau ceva ce mediul înconjurător nu le putea oferi. Sau cel puţin aşa credeau ei. Aşa că au renunţat să mai privească în jur. Au renunţat înainte de a fi început vreodată cu adevărat."

Asta pentru cei ce n-au citit înca romanul.

Dacă mesajul este indiferent unui potenţial cititor, poate măcar înjurăturile abundente, mai mult sau mai puţin originale ar constitui un motiv destul de bun ca el să încerce să se-afunde printre rânduri (:P). Eu o recomand.

(De la lsdon)

2007-10-05T14:58:00.000+03:00

High Fidelity se afla printre singurele carti care au avut pentru mine, un iubitor de muzica, un soundtrack. De cand am vazut discul de vinil de pe coperta am inteles ca intre carte si muzica este o legatura. Personajul principal, Rob Fleming, este un om obisnuit, nu a avut parte de aventuri; lucrul cel mai apropiat de o aventura este vasta sa colectie de discuri. Dupa cateva nereusite in domeniul dragostei si in cel profesional Rob isi deschide un magazin de discuri. Fiind o naratiune la persoana intai se creaza rapid o legatura intre tine si personaj, astfel ajungi sa te identifici cu personajul, poate mai mult decat de obicei.
In carte am gasit de multe ori raspunsuri la intrebari pe care nu ti le pui decat in cap, niciodata cu voce tare. Nu ma refer la intrebari existentiale, ci la intrebari "minuscule" care conteaza, de genu: "Cum sa procedez in situatia aia...?", "Ce a insemnat zambetul ala?", "Ce vrea sa spuna cu aia?". Intrebari pe care toti ni le punem, dar numai in interior. Personajul trece (si cititorul impreuna cu el) prin stari emotionale de la fericire pana la depresie. Mi-a fost usor sa ma atasez de personaj si sa ma identific cu el pentru ca nici viata mea nu-i o aventura, si eu am framantari emotionale legate de fete, nici eu n-am o incredere de sine de neclintit; dar unul dintre lucrurile care m-a ajutat sa ma apropiu de personaj a fost dragostea sa pentru muzica.
Stilul cu care a fost scrisa cartea nu este unul stralucit, dar este perfect pentru a scrie o carte ca si High Fidelity. Am vazut si filmul High Fidelity si de multe ori cartea bate filmul, dar aici nu e cazul. Atmosferele create de regizor si de scriitor sunt diferite, desi e acelasi subiect si sunt aceleasi personaje e greu de crezut.
Incerc sa ma gandesc cum s-ar intelege o fata cu cartea. Mie mi-a fost usor sa ma obisnuiesc cu personajul principal, dar nu stiu cum ar reactiona o fata la framantarile interioare ale unui barbat... De multe ori Rob mai scapa cate un cuvant cu "f" sau "p", dar e okey, pentru mine, dar nu stiu cum ar reactiona alte persoane la asta...
Daca nu esti iubitor de muzica nu cred ca are rost sa-ti pierzi timpul cu High Fidelity...Daca nu ai auzit de Chuck Berry, de The Velvet Underground sau Bob Dylan nu cred ca poti aprecia cartea deoarece cultura muzicala domneste in fiecare capitol.
Mie mi-a placut cartea, a fost relaxanta, m-am distrat, am fost trist, am invatat cateva lucruri noi, care sper sa ma ajute, intr-un final am reusit sa ma atasez de ea si sa-i pastrez un loc special in biblioteca.
(de la Răzvan)

Limba de lemn

2007-08-30T08:56:00.000+03:00

Nu pot spune ca aceasta carte este pe placul tuturor, dar tin sa subliniez faptul ca am descoperit diferite aspecte ale limbii si scopul lor in societate.
In politica, in ziare, in limbajul politistilor, limba de lemn isi face datoria de cele mai multe ori nenecesara. Ea nu a pierit. Eminescu amintea in Epigonii de acei tineri studenti care au au impanzit limba naturala, limba sacra cu o limba impura, cu “francizisme” sau sa fim mai contemporani cu “americanisme”. “ Sunt o fata d 19 ani shi trm e-mailuri shi sms-uri d’aia schriu asha.” Sau pentru a cita ceva original: “….am desckis soobiectul acesta pt k imi plake f moolt Harry Poter….topic 4 fans…mel prepheratte…hobby…kam tot ce tzine de harry potter. (?????). Nu, nu imi apartin mie dejectiile. Recunosc, nu sunt o fana a lui Harry Poter , dar se poate observa cum tanara generatie se supune brain-damage-ului. Literele “y” si “k” fac parte din alpfabet, dar folosirea lor in exces te duce la o stare de enervare.
Ce este limba de lemn? Nu pot sa dau o definitie ultima si exacta, dar cu ajutorul teoriilor despre limba si gandire a unor filozofi se poate ajunge la o analiza. Nu voi dezbate fiecare teorie a fiecarui filozof amintit in aceasta carte dar voi aminti cateva.
Francoise Thom dezvolta Teoria lui Orwell folosind, ca punct de sprijin, lucrarile sale “ Newspeak” si “Nineteen Eighty Four”, unde Orwell arata cum limba se urateste din cauza decaderii gandirii, iar gandirea se degradeaza din cauza uratirii si impreciziei crescande a limbii.
Teoria lui Heidegger si a lui Kant cu referire la gandire si limbaj, afirma- cuvantul trece inaintea gandului, limbajul nu copiaza realitatea ci mediteaza si interpreteaza, creand astfel realitatea. Russell si Wittgenstein afirma ca limbajul exprima pur si simplu idei preexistente, gandirea fiind independenta de limbaj , iar cunoasterea bazandu-se pe ceva empiric. In “Tractatus logico-philosophicus” Wittgenstein propune o relatie de reprezentare intre limbaj si realitate, pentru el structura limbajului este structura realitatii. Deci lumea este aceea care poate fi exprimata printr-un limbaj logic, iar in momentul in care lumea este exprimata prin limbaj aceasta este ordonata conform legilor logice.
Ipoteza Sapir/ Whorf ne pune intrebarea “putem sa gandim fara cuvinte?” raspunsul ar fi “Da, dar nu mi-e usor s-o fac”. Deci, aici, gandirea este dependenta de limbaj.
Limba de lemn apare o data cu comunismul. Nici un regim nu e atat de prolix ca regimul comunist, nici atat de gelos pe monopolul sau asupra cuvantului, luand in stapanire limbajul canalizandu-l in interesul sau. Acest fel de limbaj nu seamana deloc cu cel obisnuit. Limba de lemn desemneaza, la origine, in rusa , stilul administrativ greoi pe care il indragea birocratia. Particularitatile formale ale limbii de lemn – sintactice, lexicale sau stilistice ii manifesta natura aparte, dar nu o epuizeaza, toate aceste particularitati fiind foarte bine dezvoltate de autor.
Cateva exemple : Nu se mai poate spune ca o masina “a dat inapoi ci “a efectuat manevra de mers inapoi” sau un pieton “nu a traversat” ci “s-a angajat in traversare”, in loc de “ a se exprima” vom avea “a-si gasi expresia”.
Referitor la lexic, vocabularul limbii nu dispune decat de un vocabular saracit al carui tur il putem face rapid, o limba abstrcta, avida de concret, cuvintele numai servesc la semnificare sunt doar instrumente de selectare.
Un numar mare de termini ai limbii de lemn sunt preluati din regimul militar, nu auzi vorbindu-se decat de fronturi, batalii, atacuri…
Teoria maniheista, o doctrina care afirma ca lumea este guvernata de doua principii, a binelui si a raului sau a pozitivului si a negativului. Adjectivele ridicat/scazut, larg/ ingust, apropiat/ indepartat nu au nici un sens, ele nu servesc decat la marcarea unui semn pozitiv sau negativ.
Fata de limba naturala, unde ideea unde ideea s-a format in spiritual individului, limba de lemn presupune o anumita constrangere a libertatii si viziunii asupra lumii.
Istoria limbii de lemn cuprinde mai multe etape: limba de lemn marxista, leninista, stalinista, unde intalnim acelasi stil greoi si vag, biocratic, dar cu principii diferite.
Antilimbajul, presupune o limba de lemn, un discurs mechanic, o gandire limitata.
Cel care gandeste cu adevarat trebuie sa-si aleaga cuvintele pentru a-si forma gandirea. Aceasta trebuie facut pentru a pune capat ideologiei limbii de lemn.
Orwell spunea: “Oamenii in stare sa foloseasca asemenea expresii nu-si mai amintesc ca vorbele au intelesuri.”
(de la Niki)
Glyf: Prima pornire a fost de a corecta micile greşeli scăpate de Niki dar mi-am zis apoi că se încadrează temei şi le-am lăsat.

Întoarcere în Bucureştiul interbelic

2007-07-27T19:32:00.000+03:00

Ioana Parvulescu a zugravit in cartea sa,“Intoarcere in Bucurestiul interbelic”, mediul si societatea tipic bucuresteana din urma cu citeva generatii, prin care cauta sa redescopere si sa faca cunostiinta cititorului atit cu fata negativa a unei bucati de istorie, cit si cu adevaratele valori ce s-au afirmat intre cele doua Razboaie Mondiale.

Intamplarea a facut sa am de-a face cu orasul de azi si cu toata viata lui agitata, si totusi, in tot timpul parcurgerii cartii, am incercat sentimente pe care le ai atunci cand parasesti pentru prima data tara natala pentru a-ti regasi un loc printre straini de care nu prea te leaga multe,straini care pot sa te primeasca atat cu bratele deschise cit si cu ostilitate.Cartea surprinde prin diferitele aspecte pe care le trateaza, aspecte care contureaza foarte bine viata interbelica a bucuresteanului in raport cu stilul sau actual de viata Pe masura ce ai de-a face cu tot mai multe pagini ramai surprins de diversitatea unui trecut mort,autoarea tratand mai mult partea nestiuta de cartile actuale de Istorie si de Literatura romina, si lasand la o parte datele exacte,ba mai mult, chiar sterpe ale manualelor de pe bancile scolii, ofera informatii pretioase din ceea ce priveste cultura generala necesara unui popor care, pentru a merge inainte, are nevoie de un trecut viu si de asa- zisa « fundatie solida ».Ei tocmai acest trecut este pus in evidenta de autoarea care da viata personajelor memorabile ce au contribuit la formarea unei culturi solide,le da culoare si, prin actiunile, gandurile si realizarile lor le integreaza parca perfect in societatea actuala, ca si cum timpul n-ar fi cunoscut decit o vaga dilatare in toti acesti ani de dupa razboi. Cartea, tratata cu un oarecare realism,prezinta si note de umor subtil dar suficient pentru a-l ajuta pe cititor sa se integreze mai usor in existenta personajelor prin transpunerea diferitelor aspecte din vietile lui Rebreanu, George Calinescu,Bacovia (cel care « fuma cu sete si bea pe tacute »), Ion Barbu, Lovinescu, Camil Petrescu sau Serban Cioculescu, toti cu emotiile lor, cu grijile marunte de zi cu zi, cu ganduri, vise, relatii si realizari, toate cu o influenta remarcabila asupra istoriei si implicit asupra vietii noaste actuale.

Nu stiu in ce masura se poate afirma ca trecerea de la un Bucuresti la altul este chiar atit de remarcabila, cind cerul e acelasi, cind copiii de atunci fac , ca si cei de aici, oameni de zapada in fiecare iarna, cind se lasa trasi si acum cu saniuta pe aleile Cismigiului, cind oamenii au aceleasi vise destramate de zgomotul diminetilor. Poate doar locurile s-au schimbat, au aparut unele noi, dar majoritatea au cazut prada imbatranirii, au primit alta fata, plina de « riduri si fisuri »,si, odata cu asta, poate si o mai mare valoare, valoare care cere o anumita atitudine din partea locuitorilor in fata istoriei si o schimba in mod ireversibil. De fapt asta este esenta schimbarii si a cartii totodata,insa numai oamenii pot sa o dirijeze in directia potrivita fiecarui secol care urmeaza dupa un altul.

(de la Ioana)

Teroristul

2007-07-14T22:25:00.000+03:00

Protagonistul cartii este un tanar de 18 ani, Ahmad, rodul intalnirii dintre o americanca roscovana, de origine irlandeza si un student egiptean bursier. La varsta de 11 ani se indreapta catre religia musulmana, religie care ii va schimba mentalitatea si viziunea asupra lumii. Naiv, obsedat de puritate, dorind sa urmeze Calea Dreapta dar neregasindu-se in nici un set de valori propuse de o societate materialista si superficiala, incercand astfel sa se diferentieze de ea, devenind astfel usor de manipulat de catre imamul din comunitate, Rashid, mentorul sau. Obsedat fiind de puritate si de legile Coranului, Ashmad vede in fiecare tanar crestin un om sortit Iadului. Anii tineretii, din constiinta fiecarui tanar, in sufletul lui Ahmad nu exista, nu au nici un scop, pentru el sunt pacatoase si stupide, sortite Iadului. Pentru el lumea si liceul unde studiaza sunt: “o turma de animale oarbe inghesuindu-se unele intr-altele, cautand un miros ca sa le aline”. Familia este compusa din doua persoane, cuiburi de secrete de oua ce se ating usor dar care contin fiecare viata proprie.

Daca pentru ceilalti oameni, in constiinta lor, Dumnezeu este departe de ei, pentru Ahmad, “dumnezeul” lui este mai aproape decat vena gatului.

Un neintegrat intr-o societatea care nu-si are propria etica si morala. In societatea americana oamenii se lauda cu libertatea, dar libertatea fara scop devine un fel de inchisoare.

Imi puneam deseori intrebarea “va razbi Ahmad in aceasta lume?”.

Un rol deosebit in relevarea lumii sale interioare o are monologul interior, gratie caruia ni se destainuie gandurile, starile sau nelinistile tanarului.

Fiind un inadaptabil intr-o societate in care nu-si gaseste locul, incercam a face corelatie cu personajele lui Camil Petrescu, care traiesc o drama a individului inadaptabil intr-o societate in care predomina compromisul, banul, minciuna s.a.m.d. Oare, Ahmad va sfarsi si el ca un invins de propriul sau ideal?

Calea cea Dreapta il poarta pe Ahmad intr-o alta directie, mai pura. Dupa ce termina liceul el isi va alege ca meserie sofer pe camion, care transporta mobila la mana a doua, meserie insuflata de imamul Rashid. De la o simpla meserie, de la un simplu transport de mobila, Ashmad, la propunerea imamului, va alege o cale de a ajunge mai repede in Paradis, disponibilitatea sa de a muri pentru jihad.

Am fost surprinsa, in timp ce citeam, de entuziasmul, linistea si nerabdarea lui Ahmad de a face acest sacrificiu, de a fi un erou al credintei sale, care va face sa se danseze pe strazile Damascului si Karachi si va aduce groaza in birourile opulente ale tiranilor din Washington datorita lui. Camionul pe care il va conduce spre ultimul sau drum, “drumul spre Paradis” are in spate o incarcatura de 4000 de kg de nitrat de amoniu.

Finalul cartii nu este finalul pe care l-am preconizat eu. Trebuia sa fie ori un final gen happy-end ori gen drama, pana la urma finalul este un amestec al fiecarui gen, depinde de ce preferinte ai.

Ahmad pana la urma este un invins de un ideal pe care nu el si l-a format ci i-a fost insuflat de putinii oameni pe care ii considera el “unelte ale lui “dumnezeu”.

Referitor la autor, un bun psiholog, urmarind cu o fina intuitie pshihologica fiecare actiune a fiecarui personaj, dovedind curajul de a aborda un subiect atat de controversat in zilele noastre si mai ales in societatea americana, evidentiind faptul ca “nu toate lebedele sunt albe” sau nu toti americanii sunt americani.

(De la Niki)

Seniorii războiului

2007-03-07T21:13:00.000+02:00

Seniorii războiului a fost romanul despre manipularea timpului cu cel mai mare impact asupra memoriei mele. Nici o altă aventură având ca subiect paradoxurile temporale nu s-a insinuat atât de perfect în conştiinţa mea dornică de a spera că jocul cu timpul este posibil.
Am găsit multe referiri la caracterul antirăzboinic al cărţii francezului (alsacian cred după nume) Gerard Klein dar şi unele analize care consideră lucrarea drept o încercare de a justifica războiul ca necesitate evolutivă. Rezultă că e vorba de un rău necesar, conservat de entităţile superioare ce par să dirijeze evoluţiile personajelor. Evoluţii ameţitoare având în vedere că eroul ajunge pe Uria la şase mii de ani după accidentul navei sale şi este dirijat de sine însuşi spre rezolvarea problemelor induse de prezenţa sa, a Monstrului cu puteri temporale la a cărui debarcare pe planetă contribuise dar şi a trupei de războinici pe care tot el (într-unul din viitorurile posibile) o adusese pe planetă pentru a neutraliza monstrul şi pentru a dejuca o tentativă de răzvrătire din partea băştinaşilor aviformi....
Autorul, prin eroul său, rezolvă elegant toate problemele, trecând uşor peste întrebările la care nu poate răspunde, ridicând alte întrebări la care nu aşteaptă răspuns. Este interesantă şi schematica poveste de dragoste introdusă pentru a condimenta naraţiunea: eroul se îndrăgosteşte la prima vedere (intervine şi un truc feminin) de cea care se îndrăgostise de el la prima vedere într-un viitor în care eroul o va vedea pentru a doua oară... Mă aşteptam ca dragostea să se termine cu suprimarea liniei temporale în care exista ea prin modificarea trecutului pe care o operează el. Adevărul e mult mai prozaic dovedindu-se că ea n-a fost decât o unealtă fără suflet creată pentru a-l manipula pe eroul nostru.
În final se creionează un metaunivers în care până şi moartea este relativă deoarece nu afectează decât un număr finit de posibilităţi din infinitatea de linii posibile şi atunci înţelegem motto-ul ales de autor
... Şi tralala şi tralali
Cei morţi au pică pe cei vii.