BED FOR LOVE

Reper moral sau instrument electoral?

2009-11-21T00:22:00.006+02:00

Stiu ca afirmatia domnului Antonescu m-a facut subiect de dezbatere.

Pentru inceput, trebuie sa spun ca in cadrul intalnirilor din licee pe care le fac in aceasta perioada, una dintre primele propozitii adresate elevilor suna asa:

- Nu ma aflu in fata voastra in calitate de reper moral. Nici nu as putea.

Sunt martori ai aceastei afirmatii sutele de elevi care participa la aceste sesiuni.

Poate ca pasiunea domului Antonescu pentru Scrisoarea catre liceeni si pentru modul in care gandesc, despre care sustine ca i se pare corect, sa fie adevarata, insa poate fi, in acelasi timp, un instrument de marketing electoral.

Nu sunt incantat ca numele meu a fost pomenit intr-o dezbatere electorala la momentul in care Romania pare sa nu mai aiba iesire si in care nu se mai intrevede nici macar SPERANTA.

Am incercat mereu sa raman in afara asocierilor politice atat cu grupurile Vama Veche si Vama, cat si in nume propriu, iar in seara asta, unul dintre candidati mi-a folosit numele incercand sa-si defineasca o reprezentare.

As fi preferat sa nu se intample acest lucru pentru ca nu doresc sa devin un instrument electoral. Or, afirmatia domnului Antonescu exact asta propune .

Prin urmare, trebuie sa rostesc inca o data ceea ce am mai spus aici pe blog:
Nu ma alatur nici unui mesaj politic si nu sustin oficial pe niciunul dintre candidatii la presedintie.

Mai cred ca daca domnul Antonescu este incantat, sincer probabil, de indemnul pe care il propune Scrisoarea catre liceeni ar trebui sa-si asume sa faca mai mult decat o mentiune. Din pacate, ultimii ani ne invata ca acordarea creditului nostru a atras dupa sine nerespectarea promisiunilor lor.

Fundamental gresita mi se pare insa ideea de a-i intreba pe candidati, in contextul nostru socio-politic, care este reperul lor moral. Cum sa intrebi asa ceva? Este ca si cum l-ai intreba pe Michael Schumacher care este modelul lui preferat de bicicleta.

Vama @ Coyote Cafe

2009-11-20T09:44:00.008+02:00

Credite foto Andreea Sararu si Alin Pandaru

Mergeti la vot !?!

2009-11-19T15:08:00.002+02:00

Pe cititorii acestui blog ii indemn sa mearga la vot. In pofida scarbei care ne guverneaza pe toti zilele astea cred ca este important sa ne exercitam acest drept. Paradoxul ar fi ca in momentul de fata acest drept reprezinta de fapt o obligatie. Mergeti, asadar, la vot.

Am tinut sa public acest mesaj pentru ca adesea am fost perceput ca un instigator la neparticipare, desi niciodata nu am facut vreun indemn in sensul acesta.

Cancerul politic, comandantul de nava si bunul simt

2009-11-18T12:27:00.003+02:00

Mircea Geoana ar trebui sa stie multe despre cancer. Sotia lui lupta sa previna cancerul. Ar trebui sa stie ca o data depistat, cancerul are nevoie de un tratament intensiv, ca de multe ori e nevoie de extirparea tumorii si impreuna cu ea, poate, a unui organ intreg. Urmeaza chimioterapie sau radioterapie care inseamna ca se bombardeaza locul cu radiatii care omoara celulele canceroase, dar o data cu ele si altele cu diverse functii. Psihic bolnavul traverzeaza o perioada foarte grea in timpul acestor tratamente. Dupa asemenea bombardamente unii scapa, altii nu. Metastazele sunt de multe ori fatale.

Domnul Geoana nu poate sa trateze cancerul Romaniei. Cancerul Romaniei este clasa politica si Geoana nu va renunta la celulele care se inmultesc ametitor. Metastaza socio-economica nu se poate vindeca decat cu extirparea acestei clase de "celule canceroase". Mai au sens numele? Hai sa fim seriosi.

Domnul Basescu spune ca stie sa conduca o nava. Si poate s-o aduca in port. Nu stiu multe despre navigatie. De fapt, nu stiu mai nimic. Ceea ce stiu e ca ar fi nevoie sa cunosti unde sunt punctele cardinale si care e destinatia. Doar ca Romania e debusolata. Habar n-are ea de puncte cardinale ca sa nu mai vorbim despre destinatie. Oricum nava pare sa se indrepte intr-o directie care nu pare sa convina calatorilor. Domnul Basescu are nevoie de echipaj si mai are nevoie sa stie unde e destinatia ca sa poata sa duca nava aia in port. Din pacate, matelotii dansului fac si ei parte din cancerul pe care nu poate sa-l opereze domnul Geoana. Si nordul? Unde e nordul?

Mai nou, ne vorbeste domnul Crin Antonescu despre Romania bunului simt. Orice american cu scaun la cap i-ar spune "Cut the crap, will you? We're talking about a country here!! What has common sense got to do with being a president? To be a president is about balls, big balls! And friends, good friends! Either you have them or not! With balls and no friends you end up like Kennedy!"

Ii amintesc domnului Antonescu urmatoarele. E presedintele unui partid din care nu s-a chinuit sa elimine vreun nesimtit. Si vrea sa conduca o tara in care pajistile dupa weekend-uri au mai multe pet-uri decat flori. O tara in care s-au lansat site-uri care sa condamne felul in care parcheaza mitocanii. O tara in care asistentele iti cer de la obraz banii pe injectia pe care se presupune ca ti-o garanteaza statul. O tara in care ziaristii comit santaj dupa care vin la televizor sa vorbeasca despre asta. O tara ai carei locuitori fac gratare si nunti in fata blocurilor. O tara in care toate cazurile enumerate mai sus creeaza o majoritate confortabila. Ar fi exagerat sa spunem ca Romania e o tara de nesimtiti, dar putem spune cu mana pe inima ca nesimtirea prevaleaza.

Ce avem, intr-un final: un Geoana care nu poate si nu vrea sa opereze cancerul unei tari, un Basescu fara echipaj, care nici macar nu stie unde e nordul si care vrea sa ajunga la alta destinatie decat calatorii navei sale. Si un Antonescu care incearca sa construiasca o Romanie prospera dintr-o utopie.

Aoleo, am uitat sa fiu pozitiv. Va rog sa ma scuzati.

Scrisoare din trafic

2009-11-17T10:11:00.002+02:00

Neata, va scriu din trafic. E o zi inaltatoare. Oamenii de la trenul de sub pamant sunt in greva. E un prilej de bucurie pentru noi ceilalti sa ne intalnim cu totii deasupra, pe strazile orasului. Lumea e vesela, fericita cu prilejul acestei intalniri colective. Claxoanele se inalta in vazduh ca un strigat de bucurie al revederii. Zeul traficului, pun pariu ca nu stiati ca exista asa ceva, e bucuros sa ne vada impreuna. Peste tot vezi masini. E o explozie de culoare. Masinile abunda, bucuroase ca stapanii lor le-au scos la plimbare cu ocazia acestei sarbatori intempestive. Pe strazi, pe trotuare, pe aleile parcurilor, pe iarba, in fata frumoasei noastre Case a Poporului. Multi soferi sunt atat de entuziasti incat parcheaza pe mijlocul strazii, blocand circulatia vesela. Nimeni nu se supara, caci astazi este prilej de bucurie pentru ca celebram bunastarea si buna ordine, ziua atat de mult asteptata in care am aflat ca sunt mai multe masini decat oameni. Tocmai am trecut pe langa o femeie minunata care inalta strigate de multumire providentei in timp ce parca pe un trotuar complet nefolositor pietonilor. Blestemati pietonii astia care umbresc aceasta zi de nemarginita bucurie in care masinile si stapanii lor isi exprima nestavilit fericirea ca s-au adunat pe strazile orasului. Se gramadesc pe trotuare si in calea masinilor cu trupurile lor firave si obraznice gata sa strice soferilor bucuria traficului. Nu-i inteleg, chiar nu-i inteleg. Unde vor sa ajunga, asa grabiti? De ce nu inteleg ca nu e cazul sa stirbeasca prin prezenta lor vulgara aceasta mare festivitate a traficului? E oare atat de complicat sa accepti ca nu trebuie sa ajungi neaparat undeva? Bine fac cei din masini ca ii invata minte asurzindu-i cu claxoanele lor puternice. Asa le trebuie daca se amesteca intre soferi. Refuza cu obstinatie binefacerile progresului si ale tehnologiei, iar asta franeaza orasul. Pentru ca noi asteptam cu infrigurare ziua cand nu vom mai vedea pietonii astia nefolositori pe strazile orasului nostru. Ah, dar de ce sa ma enervez cu gandul la ei. Treaba lor. Cateodata se mai lovesc de masini producand pagube semnificative, dar, slava Domnului, s-au inventat asigurarile si putem sa stam linistiti. De ei se ocupa medicii din spitalele noastre. Ah, as avea atat de multe sa va spun, dar iata ca am ajuns la destinatie si trebuie sa-mi abandonez masina intr-o parcare plina de alte cateva sute de minunatii ale transportului. M-am bucurat insa pe indelete de aceasta zi mareata, de privelistea minunata si de ceilalti participanti la sarbatoarea traficului pentru ca am facut un kilometru cam intr-o ora si jumatate. Mi-as fi dorit sa dureze mai mult, dar sigur vor mai fi asemenea ocazii. Va salut pe toti cu drag!!!

Se reia Biloxi Blues.

2009-11-15T16:04:00.002+02:00

In seara asta Biloxi Blues. Sala plina. Avem emotii. N-am jucat din primavara. E greu sa reiei un spectacol cu numai o singura repetitie. Sa stabilesti relatiile de joc cu colegii, sa iti redescoperi mecanismele, sa-ti scoti rolul de la naftalina. Desi sunt de multe ori insesizabile pentru public, micile greseli sau inadvertente reverbereaza hiperbolic in capetele noastre de actori emotionati. Oricum, povestea are darul de a-l purta pe spectator asa cum poarta valurile o placa de surf. Cred ca multi dintre cei care vor veni in seara asta la teatru, intra pe blogul meu. Asa ca va astept sa va spuneti parerea.

Prima mea fotografie de concept

2009-11-14T16:46:00.002+02:00

Astazi am facut prima mea fotografie de concept. Le multumesc celor care au participat si ii rog pe cei care au confirmat prezenta si nu au venit, sa nu ne mai incurce alta data. Fotografiile obtinute vor fi publicate curand, aici. Ele vor face parte dintr-o campanie legata de "moartea educatiei" campanie initiata de mine.

Spaga la medic, o forma de sanatate.

2009-11-12T18:12:00.002+02:00

Medicii castiga putin. Jignitor de putin. E un fapt stiut. 1200 de lei noi (12 milioane de lei vechi) are un chirurg generalist care tocmai si-a terminat rezidentiatul. La varsta de treizeci de ani. Este o anomalie? Da, sigur ca este.

Faptul ca pacientii dau spaga si majoritatea medicilor primesc nu este altceva decat o forma de reglementare a unui sistem anormal. Pacientul simte nevoia sa plateasca mai mult cumparandu-si confirmarea profesionalismului medicului. Pacientul stie ca numai respectarea juramantului lui Hypocrate nu ii foloseste. Medicii trebuie sa-si intretina familia si sa-si creasca la randul lor copiii. Asa ca, din spagile pacientilor ajung doctorii sa rotunjeasca un venit kafkian pana la o suma care sa-i integreze in normalitate.

2000 de euro mi se pare o suma rezonabila pentru media salariilor din medicina. Acesti 2000 de euro (poate nu e o medie realista) se fac din spagile pacientilor care practic platesc servicii medicale in lipsa unor asigurari de sanatate pe modelul occidental.

In absenta unui sistem bine pus la punct valoarea salariilor si serviciilor se regleaza printr-o piata neagra. Aceea a spagii. Cine pierde? Statul care nu incaseaza taxele care ar putea decurge din salarii mai mari sau dintr-un sistem de asigurari decent.

Cum se rezolva? Nu in criza si nu cu lupte politice eterne. Plus ca mai e de furat in sanatate.

Asa ca sa nu mai condamne nimeni pe cei care iau sau dau spaga. Nu fac decat sa reglementeze o piata care nu exista.

Amateur Hypnosis

2009-11-11T15:30:00.002+02:00

Si acum inchide ochii. Urmareste drumul unei frunze catre pamant. Esti insasi frunza. Simti durerea rupturii. Nu poti sa te impotrivesti. Te rupi de toata seva si suflarea care ti-a strabatut striatiile. Esti o frunza. Nimic mai mult. Nu lupti. Nu poti sa lupti cu desprinderea. Chemarea pamantului. E o zi frumoasa de toamna. Tine ochii inchisi si priveste in jur. Sunt dealuri galbui care se pierd la orizont. Esti o frunza. Copacul de care te vei desprinde in cateva secunde se afla in varful unui deal. Se vad casele, undeva, jos, in vale. Sunt cateva case albe, aruncate in dezordine ca niste zaruri ale unor zei pagani. Nu deschide ochii. Nu te gandi la el. Nu te gandi la hainele tale, nici la masa de pranz, n-ai masina si nu stii ce e aia sa conduci. Nu stii sa scrii si nici sarutul nu-ti mai freamata-n minte. Nu simti. Toate cuvintele pe care ti le voi sopti nu exista: el, mirosul lui, umilinta, program, ambitie, ticalos, a insela. Copacul iti trimite ultimele fire de seva inainte de desprindere. In tine vibreaza totul. Simti un tremur usor, constant. Voi insirui alte cuvinte care nu exista: secunda, piele, graba, nevoie, trist, mecanism, fior, gand. Vreau sa treaca pe langa tine cuvintele astea. Le auzi, dar n-au sens. Urmareste-ma, iti voi vorbi din ce in ce mai incet si mai rar. Cuvintele trec pe langa tine. Le auzi, dar nu mai inseamna nimic. Sunt doar litere puse cap la cap. Descompune-le: iubire nu e iubire, e buirei, biruie, iuribe, uberii... si tot asa. Cuvintele nu mai conteaza, nu mai au sens, nu le mai simti, nu te mai pot atinge. Tine ochii inchisi. Respira adanc. O sa simti o durere acum. Ca si cum esti intr-un carusel care-si schimba dintr-odata, brusc, directia. Apoi o eliberare. Toate astea le vei simti la trei. Unu, doi, trei. Respira, respira adanc. Te-ai desprins de copac. Vantul te poarta usor, in drum spre pamant. Priveste dealurile, pentru ultima data. Soarele arde albul caselor catre care te indrepti, in zbor. Vreau sa deschizi ochii, acum. Usor, usor. Tine minte ca nu vezi nimic altceva decat pamantul spre care te indrepti si casele din zare. Albe, imaculate, cu acoperisuri rosietice. Nu simti nimic, nici cadere nu mai simti. Ai atins pamantul, dar continui sa cazi. Toata vibratia din tine se scurge in pamant. Simti cum te infiltrezi. Esti una cu pamantul acum. Nu exista cuvinte, nu exista nimic. Auzi iarba, cum creste in jurul tau. Da, se poate. Nu e o metafora. E iarba care creste. Firele de iarba te inconjoara. Soarele se strecoara printre ele. Esti o frunza pe pamant si te scurgi, in pamant. Un gandac se cocoata pe tine. Auzi antenele cum vibreaza si fosnetul pe care-l fac cautand prin aer. Pamantul se cutremura in apropierea ta. Sunt pasii unui om. Te striveste un bocanc, te face una cu iarba, dar nu mai esti acolo ca sa simti durerea. Continui sa te scurgi in pamant. Asa. Iarba isi revine la normal. Se indreapta, dupa ce bocancul isi vede de drum. In jurul tau vuieste aerul strabatut de mii de gaze. E un zgomot colosal. Sunt sunete pe care nu le-ai auzit niciodata. Te departezi de ele, te departezi de tine, o frunza pe pamant. Te scurgi in pamant. Bucati din tine raman ancorate printre argile nisipoase si roca. Te descompui. Esti in diverse straturi de pamant. Nu mai esti intreaga. Doar vibratia te mai leaga pe tine de tine. Tu nu mai esti. Natura a ramas in urma. Esti in mijlocul tuturor lucrurilor si nu mai exista sens. Nu mai exista nimic. Acum, inchide ochii. Respira adanc. Numara pana la cinci. Deschide ochii. Ne vedem miercurea viitoare.

La plecarea lui Gheorghe Dinica

2009-11-10T17:29:00.002+02:00

Repetam cand am aflat de plecarea lui Gheorghe Dinica. M-am gandit mult daca are rost sa scriu randurile astea. Stim cu totii ce va urma. Specularea mediatica a momentului. Cele trei zile de pioasa evocare, transmisiile in direct care vor numara florile de pe mormantul marelui actor. Trei zile de transmisiuni ale “tragediei”, “durerii”, “pierderii incomensurabile”. Dupa care se va reveni la imortalizarea stropilor din mocirla politica.

Cand Gheorghe Dinica facea cat toata media din tara asta la un loc, televiziunile care transforma acum moartea unui Actor in circ mediatic nu existau. Prin urmare Gheorghe Dinica nu are nevoie de ele. Nici de randurile astea nu are nevoie memoria lui.

Nu plecarea lui Gheorghe Dinica trebuie sa ne intristeze. Alta etapa, alta dimensiune urmeaza pentru el. Din pacate, intrebarea care se ridica de cativa ani creste din ce in ce mai mare, ca o iedera care umbreste prezentul si viitorul generatiei noastre: Noi cu cine ramanem? Cine vine din spate? Unde este generatia de actori care sa-i inlocuiasca in mod firesc pe gigantii teatrului si filmului romanesc?

Nu este. Pur si simplu nu este. Scoala romaneasca de teatru pierde fara sa inlocuiasca. In facultate profesorii se rotesc vertiginos la grupele de elevi. Asa e mai nou sistemul. Profesorii titulari nu mai vin la cursuri pentru ca sunt prea ocupati sa se imparta intre goana dupa bani si goana dupa bani. Grupele de studenti nu se mai bucura de profesorii titulari ca de niste pedagogi si psihologi. Nu se mai duce nimeni la profesor ca la un al doilea tata. Nu mai exista asta in scoala. Exista asistenti care nici macar n-au urcat vreodata pe scena. Sau daca au facut-o, n-au confirmat.

Generatia de aur a teatrului romanesc a avut TIMP. Un spectacol puteai sa-l repeti un an si nu aveai altceva de facut. Banii nu erau o problema. TIMPUL si-a dat concursul la maretia unui actor de talia lui Gheorghe Dinica. Cand dupa revolutie a venit vremea vitezei marii actori au ramas la fel de mari pentru ca trupul firav al talentului lor de inceput fusese hranit cu TIMP, iar acum nimeni nu le putea lua asta.

Dar noi ne nastem in viteza si ne e din ce in ce mai greu sa ne hranim talentul. Pe al nostru sau al generatiilor care vor veni. Si atunci, pentru ca nu e timp, un student primeste lectii de la cinci profesori in loc de unul, doar-doar va ramane ceva.

Pe Gheorghe Dinca prea putina lume l-a intrebat cum se face teatru. Acum el a plecat. Ne-a ramas vocea inconfundabila, filmele si anecdotele fantastice care au facut din el un personaj si in afara scenei. Actorul total. Dar nu ne-a ramas un lucru vital pentru viitor: Cum se face teatru, domnule Dinica? Ce bine ne-ar fi prins acum vreo zece dvd-uri in care sa ne spuneti cum.

Nu tristetea ma cuprinde acum la moartea domnului Dinica. Ci frica. O frica paralizanta. Aceea ca vom ramane singuri orbecaind si nu vom mai avea pe cine intreba. Cum sa fac aici? Cum sa fac sa-mi iasa? Cercul e vicios. TIMPUL naste TALENT. TALENTUL naste GENEROZITATE. Noi nu mai avem TIMP. Mai avem insa actori de mare TALENT. Dar ei pleaca. Si cu ei pleaca Generozitatea si Secretele meseriei.

Dupa ce ne reculegem in fata amintirii lui Gheorge Dinica ar trebui sa ne gandim la cei care mai sunt impreuna cu noi. Va las pe voi sa-i numiti. Slava Domnului, inca mai sunt. Pe cei plecati nu-i mai intoarcem si numai amintirea lor nu ne va salva. Insa putem sa pastram secretele de la cei care mai sunt cu noi. Cu conditia sa ne aducem aminte si sa-i venram ACUM.

La revedere, domnule Gheorge Dinica si va multumim.

Nu pot sa nu inchei cu cea mai adevarata afirmatie pe care am auzit-o de la el, cu vocea aceea etern sugubeata:

- Daca Michael Jackson se nastea in Romania canta la Gogosarul!!!

VAMA @ Ploiesti

2009-11-10T07:53:00.005+02:00

Credite foto: Andreea Sararu

O lume pe dos. Work in progress.

2009-11-09T11:40:00.002+02:00

Astazi sunt criticat. - Mai cabotin, Tudor, e loc, poti fi mai cabotin. Prea fragmentat monologul, leaga-le mai mult. Nu te mai intoarce la public, n-are rost, rupi starea daca te intorci acolo. Ramai concentrat pe ea. Inceputul poti sa-l faci mai sus. - Mai sus de atat? -Da, mai sus. Surprinde-ne. Nu trebuie sa schimbi, dar vreau sa faci mai mult. Se poate mai sus. Gesturile largi sunt pe jumatate, du-le pana la capat, da? Ai descoperit doua locuri in care razi. E bine pentru ca nu m-astept s-o faci acolo. Patreaza asta.
Si tot asa. Cinci minute pauza si reluam. Mai e o luna pana la premiera...

Duminica marunta

2009-11-08T22:49:00.002+02:00

Sunt dator cu mai multe postari. Astazi a fost o zi de repaos. De la tot. Inainte de o saptamana fierbinte cu "O lume pe dos" in centrul atentiei mele. Am citit putina istorie: Tom Holland, Istoria Romei republicane. Mi-am cumparat Purcell in incercarea de a completa coloana sonora de la "O lume pe dos". Am mai cumparat o parte din cadourile de Craciun. Fac asta dintr-un soi de agorafobie care ma cuprinde in decembrie. Fervoarea dusa la paroxism a cumparaturilor de Craciun, in care lumea pare sa uite insasi ratiunea sarbatorii, ma blocheaza. Asa ca aleg sa cumpar cadourile la inceput de noiembrie. Recomand cu caldura. Lucrez la o mica scriere: Studiu ingeresc al mainilor. Sper sa pot publica maine ceva. As vrea sa termin mai intai. Poate in seara asta.

Rezisti inca o lovitura? Vise invinetite.

2009-11-06T00:47:00.002+02:00

E 00:09. Stau in masina si privesc in gol. Mi-e greu sa cobor si sa scutur de pe mine ziua care a trecut. I-am vazut din nou pe sacali la televizor. Acum privesc in gol si-l ascult pe Domingo cantand Nessun Dorma. Si-mi dau seama, asa, cu ochii atintiti in gol, ca muzica este cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a facut omului. Pentru ca nu exista pasaport mai frumos pentru un taram al visarii decat muzica. Pentru ca e libertate, speranta, veselie si tristete, toate intr-una.

Si cum stau asa, cu ochii atintiti in gol, imi dau seama ca am nevoie de o poveste frumoasa, plina de speranta, cu final fericit. O poveste a unui erou care sa-mi duca mai departe visele asurzite de claxoane, terfelite de hoti si demagogi, calcate in picioare de blazare, vinete de loviturile primite de la nihilisti.

Am nevoie disperata de un erou modern, fie si pe o foaie de hartie. Un erou la care ei sa nu ajunga si care sa-si ridice sufletul din multime si sa pluteasca deasupra capetelor noastre ca un fulg care nu se topeste nici in soarele cel mai arzator. Am nevoie de un erou in care sa cred orbeste, sa fie gata sa moara pentru mine sa mi se impaienjeneasca ochii si sa jur ca voi muri si eu pentru el si ca n-o sa-l abandonez si impreuna cu mii de oameni care mai au nevoie sa-si salveze visele sa-l aparam si sa stam de veghe cand se odihneste, dormind un somn iepuresc de frica mortii venite de la hotii de vise.

Hotii de vise sunt puternici acum si si-au furat pana si propriile vise, daca le-au avut vreodata. Impanzesc ecranele televizoarelor, sunt amestecati in cerneala otravita a tipografiilor, zbarnaie in difuzoarele miilor de masini care isi tarasc incet destinele prin orasele acoperite de tristete.

Eroul meu are nevoie de mine, stiu, la fel cum disperata nevoie am eu de el. Am nevoie de povestea asta, cu rasturnari de situatie, tradari, o iubire ca un combustibil de avion care arde si-l impinge sa faca toate faptele mari, imense, uriase ca vocea lui Domingo sau notele lui Puccini asternute acolo pe hartie intr-un moment in care Dumnezeu, pentru a cata oara, vizita Italia.

Eroul meu nu exista acum, dar stiu ca daca am sa incremenesc aici cu privirea in gol si am sa ma concentrez am sa pot sa nasc prima celula din trupul salvator, acolo pe peretele din fata mea, se va naste sigur cand vor veni alte cateva sute de oameni langa mine, dornici sa-si scuture visele sau sa le dea la spalat.

O sa ne adunam pe un camp si din toate privirile noastre atintite intr-un punct fix se va naste eroul nostru, daca nu cumva e chiar unul dintre noi, care va insira cuvintele asa cum n-am putea s-o facem noi vreodata incat vom sti ca e el, dupa lucirea din privire, lucirea aia din privire care arde, privirea aia care lipseste de saptezeci de ani din tara asta.

Nu se poate sa nu existe privirea care arde si sfinteste, privirea de otel, de neindoit, fara indoiala de adevarata. Am nevoie de povestea asta si sunt prea obosit s-o scriu, deocamdata ati castigat, hienelor, dar va promit ca am sa ascult muzica asta pana cand am sa-l aduc in fata ochilor mei, in carne si oase, pe eroul care ma va scapa de voi, fie ca e el un profet, un taran sau un copil al carui embrion se hotaraste acum la o aruncare de zaruri intre ingeri.

Un fior mare ne va strabate pe toti in ziua aia si vor lasa capul in pamant de rusine cei care zilele astea ne calca visele plapande in picioare. Acum sunt obosit si trebuie sa ma odihnesc. Eroul meu n-a venit inca. Maine dimineata visele mele ponosite trebuie sa mearga la munca. Va trebui sa caut prin gunoaie, sa le hranesc ca sa nu slabeasca de tot si sa nu fie ucise de virusul distrugator pe care il raspandesc rasuflarile voastre lacome. Peste cateva saptamani visele mele si ale miilor de oameni care le mai au vor fi invinetite de atingerea miilor de stampile, oricare ar fi hartia pe care o vor pangari. Va fi o lovitura grea asa ca trebuie sa-mi intretin visele cu slabele-mi puteri ramase.

Dar stiu ca povestea ta exista si tu vei veni, nu se poate sa nu vii... de vreme ce Calaf a ghicit si inca exista Iubire.

Saliva mintii. Ce facem cu ea?

2009-11-04T12:47:00.002+02:00

Oare ce s-ar fi intamplat cu toate frustrarile care n-ar fi fost dejectate sub forma de comentarii pe internet?

Unde ar fi defecat oamenii daca n-ar fi existat toate paginile astea albe care de-abia asteapta sa fie umplute de mizerii, care de care mai puturoase, mai viermanoase, arzatoare precum acidul?

Ce s-ar fi intamplat cu oamenii care-si pierd timp serios ca sa dea frau liber etichetelor murdare pe care le lipesc cu saliva mintii?
Unde s-ar fi slobozit ei?
Este internetul salvarea celor care mustesc de venin si nu pot privi in sinele lor tulbure?

Este internetul o mana cereasca pentru posedatii anonimi care se hranesc (paradoxal) cu propria micime?
Sau poate ca proliferarea urii este de fapt hranirea unei tenii nesatule care intr-un final ajunge sa faca spiritul sa sucombe?

Cobori la metrou, in marea de oameni, ii vezi rasfoind cu sete tabloide si te intrebi cati dintre ei se vor napusti la birou sa-si spulbere sudalmele care le astupa glota? O fi doamna asta grizonata cu aer de profesoara rezonabila? Sau cocalarul asta cu geaca argintie "american college" si acnee din belsug care butoneaza telefonul in cautarea ultimei manele, s-o puna tuturor? Sau poate o fi duduia asta in haina lunga de piele si fardata strident de dimineata, ca si cum durata prospetimii fardului tine de cantitate? Sau poate ochelarista asta cu aer nevinovat de tocilara? Sau agentul asta imobiliar in costum cu un numar mai mare si pantofi cu tocul ros mai mult de sase milimetri? Sau poate ca e tanarul asta, aparent cool, tradat de gelul abundent? Pustoaicele alea de liceu care se uita cu dispret la singura fata imbracata elegant din vagon? O haina neagra trei sferturi, de lana, ciorapi gri si bocanci argintii-murdariti "vintage" si o esarfa de matase mov cu alb? Sau poate o fi chiar ea? Fata eleganta?

Nu poti raspunde la intrebarile astea si ei stiu si-si vad de viata linistiti ca intr-un anumit moment al zilei se pot conecta si isi pot regla tractul intestinului creierului. Caci creierul acestor oameni sigur are parte de un intestin gros, acolo unde se aduna gandurile puturoase si nedigerate, gata sa fie evacuate...

Nu, nu cu ura scriu aceste randuri si nici cu compasiune. Intrebarea pe care o ridic e pura curiozitate.
Oare omului cu cat i se ofera prilej de defecare, fosa aseptica virtuala, infinita, i se stimuleaza apetitul pentru productia de dejectii?
Ce s-ar face oamenii astia pentru care conectarea echivaleaza cu functiile vitale ale rinichilor daca prin absurd internetul s-ar reduce la o unica pagina alba cu o limita prestabilita de comentarii?
Sau, mai simplu, daca n-ar mai fi deloc? Ca un dezvat. Omenirea pare doar sa castige. Sa acumuleze. La nesfarsit.

Am uitat cand am pierdut linistea. Am uitat cand am pierdut linistea. Am uitat cand am pierdut linistea.
Am linistea cand am uitat, pierdut. Am linistea cand am uitat, pierdut. Am linistea cand am uitat, pierdut.
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Cand am pierdut, am uitat linistea... Cand am pierdut, am uitat linistea... Cand am pierdut, am uitat linistea...

Aer pentru Cerasela

2009-11-03T23:25:00.006+02:00

Tudor Chirila - apel umanitar
Vezi mai multe video Diverse

Cititi povestea Ceraselei aici.

Dirijez intr-o lume pe dos

2009-11-02T20:20:00.001+02:00

Se strange latul. Tensiunea intra in scena. "O lume pe dos" - ultima suta de metri. Momentul in care rolul nu te mai paraseste. Nu te mai lasa in pace. Il astepti sa te gaseasca. Asteptarea infrigurata a unui tren in care e cineva drag. Greu de pus in cuvinte felul in care mananca din tine.

Iti privesti interlocutorul la o cafea si te gandesti ca au avut dreptate la replica aia, ai putea sa o rostesti mai moale, mai bland. Vorbesti despre vreme, gandesti despre teatru.

Azi am repetat "Preludiu si liebestod". Rolul dirijorului. Il studiez pe Jansons de vreo doua saptamani si e foarte ciudat.

Personalitatea lui m-a acaparat complet. Cum expira si inspira Wagner. Ii studiez gesturile. Largi, cu bratele deschise impreunandu-se de parca ar inchide un colier de perle la gatul unei femei frumoase. Si ma pierd in personalitatea lui. Dar n-am voie. Pentru ca dirijorul meu are discursul lui, altul decat al lui Jansons.

Doua personaje se ciocnesc in mine. Sar scantei. Trebuie sa ramana unul. Unul care o sa apara curand in fata voastra.

Constanta. Candidatii huiduiti la Vama

2009-11-01T18:36:00.002+02:00

Constanta. Candidatii huiduiti la Vama
Vezi mai multe video din Divertisment

VAMA @ Phoenix, Constanta

2009-11-01T09:58:00.005+02:00

Credite foto: Andreea Sararu

Pitesti. Candidatii huiduiti la VAMA

2009-10-31T16:09:00.001+02:00

La concertul nostru de la Pitesti am avut un moment in care am vrut sa vedem (daca mai era nevoie) ce crede publicul, si erau cateva mii, despre candidatii la prezidentiale. Le-am spus ca ii voi inregistra si ca voi posta filmuletul aici, pe blog. Asadar, dragii mei candidati, iata ce crede Pitestiul despre voi.

Mesajul pitestenilor pentru politicienii romani
Vezi mai multe video din Divertisment

Maratonul viitorilor gazetari sportivi, la jumatatea traseului

2009-10-29T11:50:00.003+02:00

Talentul anului, provocarea adresata de Premiile Ioan Chirila celor care isi doresc sa devina jurnalisti sportivi, se afla acum la jumatatea drumului. Cei care doresc sa se inscrie in competitie mai pot trimite articole insotite de un CV pana pe 6 noiembrie, la adresa premii@ioanchirila.ro.

Cel mai bun text va fi desemnat de catre doamna Iarina Demian, presedintele Fundatiei artEST, organizatorul evenimentului, alaturi de un reprezentant al cotidianului partener. Avand in vedere ca ne aflam la jumatatea competitiei, Iarina Demian impartaseste cateva ganduri inainte de Gala Premiilor din 23 noiembrie.

“Suntem la a cincea editie a Premiilor Ioan Chirila si ma gandeam retrospectiv la drumul parcurs pana aici… Am avut, desigur, multe bucurii, dar si multe dezamagiri, poate chiar prea multe. Cea mai mare realizare a Premiilor a fost, pana la urma, loialitatea concursului si faptul ca ne-am straduit, in ciuda tuturor presiunilor, sa fim cinstiti si sa ramanem fideli devizei cu care am deschis prima gala.

A doua mare realizare a fost optiunea pentru categoria Talentul anului care a insemnat o sansa pentru cel mai bun, indiferent de varsta si statut social. Ne-am gandit atunci ca sunt foarte multi oameni care “au ceva de spus” si pe langa care sansa trece fara sa se opreasca. Ne-am bucurat sa putem fi noi sansa lor.

Dar, atunci cand ti se da o sansa, trebuie sa stii sa o pastrezi si sa o folosesti.

Am intalnit destui concurenti care s-au prezentat fara ca macar sa cunoasca regulamentul concursului, postat pe site-ul nostru de cinci editii. Am intalnit concurenti care nu cunosc regulile elementare ale gramaticii limbii romane sau altii care, desi stiau ca trebuie sa prezinte articole inedite, au incercat sa ne insele.

Echipa Premiilor este formata din cativa oameni tineri, calificati, talentati si, mai ales, bine educati. Totusi, am intalnit participanti lipsiti de caracter si insolenti chiar, care au impresia ca dreptul de a te inscrie si de a participa la un concurs, inseamna automat si dreptul de a agresa echipa noastra cu zeci de intrebari nejustificate si arogante. Unul dintre participanti a insotit cele cateva cuvinte pe care ni le-a adresat si cu urmatoarea propozitie: “sper ca va fi un concurs loial etc”. Este o lipsa de buna crestere sa acuzi din start o gala care s-a nascut in memoria unui mare ziarist precum a fost Ioan Chirila.

Am fost extrem de surprinsa sa vad ca oameni tineri, care sunt la inceput de viata si de cariera, sunt deja versati in lupta lor pentru glorie si nu pot sa recunoasca superioritatea si talentul unui coleg. Marii filozofi, scriitori, artisti ai omenirii au fost si sunt oameni modesti. Daca ai scris un articol bun si ai castigat concursul, nu inseamna ca nu mai ai nimic de invatat de la nimeni. Greul abia incepe.

Au fost candidati care, desi au castigat premiul Talentul anului, n-au reusit sa treaca un test important: acela de a se integra in redactia de sport a unui cotidian, acolo unde trebuie sa faci de toate si, mai ales, sa pornesti de jos chiar daca esti fericitul castigator al premiului.

Ganditi-va de doua ori inainte sa va inscrieti in concurs, intrebati-va ce anume vreti de la viata si cat sunteti dispusi sa sacrificati din timpul vostru pentru profesia de jurnalist sportiv.

S-ar putea sa nu mai aveti duminici decat <> sau pe cele <> (Zile si nopti pe stadion, Ioan Chirila).

Cei mai multi dintre concurentii care s-au inscris de-a lungul celor cinci editii au fost insa deosebit de talentati si de maturi. Am fost surprinsa sa citesc niste articole carora si Ioan Chirila cred ca le-ar fi dat girul sa apara pe prima pagina a oricarui ziar de sport.

Au fost editii in care, pur si simplu, nu puteam sa ma decid pe care dintre ei sa-l aleg pentru premiu. Decizia finala mi-a apartinut in totalitate si asta m-a facut sa fiu foarte responsabila. As vrea sa stiti ca fiecare material pe care l-am primit l-am citit de cate doua sau chiar trei ori, in conditiile in care numarul concurentilor a fost uneori foarte mare.

Intodeauna m-am gandit ca cel care scrie poate sa schimbe cu adevarat lumea. Trebuie doar tenacitate, atitudine, sinceritate si forta de a ramane un om liber, chiar daca mai sarac decat altii. Daca nu iubeam teatrul atat de mult, as fi ales cu ochii inchisi jurnalismul! Premiile Ioan Chirila s-au nascut pentru jurnalistii adevarati, cei care fac din profesia lor o arta, cei care au intodeauna ceva de spus.

Toate acestea sunt doar niste ganduri inainte de gala, care poate va vor ajuta sa decideti daca merita sa va luptati pentru premiu. Daca o faceti doar ca sa va incercati fortele si nu aveti de gand sa continuati aceasta splendida aventura, e bine sa renuntati in favoarea celor care sunt cu adevarat hotarati si pasionati, gata de orice sacrificiu.

<> (Maratonul meu, Ioan Chirila)”

"Imi asum responsabilitatea". Un cacat.

2009-10-28T12:26:00.004+02:00

Intram pe ultima suta de metri la teatru cu "O lume pe dos". E nevoie de seriozitate in aceasta perioada mai mult decat oricand. Un spectacol de teatru e un angrenaj ale carui componente trebuie sa se sincronizeze, mai ales pe final. Tensiune. Timing. Probleme de productie.

Regizorul tehnic omite sa comunice ora de repetitii unuia dintre actori. Actorul isi face alt program. O repetitie pretioasa se duce de rapa. Regizorul tehnic e vinovat. "imi pare rau". El nu va plati pentru asta si repetitia pretioasa este pierduta. Putem ramane doar cu speranta ca situatia nu se va mai repeta. Din pacate, in cazul de fata tensiunea a generat o frictiune mai profunda.

Aud in repetate randuri ca lumea "isi asuma responsabilitatea". Cacat. Nu inseamna nimic atata vrema cat responsabilitatea nu inseamna o compensare concreta a unei situatii defavorizante. In Romania toata lumea greseste si isi asuma responsabilitatea. Doar la nivel oral. Guvernul Boc isi asuma responsabilitatea. Pe naiba isi asuma. Ce inseamna asta de fapt? Cum compenseaza guvernul pierderile generate de masurile gresit luate sau inexistente?

Acum toti sunt in campanie electorala si isi asuma lucruri si promit si iar vorbesc despre responsabilitate. De la Basescu la Antonescu este plin de responsabilitate si de respectabilitate. Basescu isi asuma responsabilitatea pentru ce n-a facut, iar Antonescu isi asuma responsabilitatea pentru ce va face. Si daca nu va face iar isi va asuma responsabilitatea. Mi-e pur si simplu scarba de atata demagogie nedisimulata aruncata in ochii unui popor resemnat.

Vin si ridic o intrebare marilor nostri candidati morali: Aveti curaj sa va asumati responsabilitatea pe hartie, cu semnatura, sub forma de contract? Aveti curaj sa puneti la bataie un milion de euro in cazul in care nu va indepliniti concret programul in urmatorii cinci ani? Haideti, ca la cat o sa furati trebuie sa gasiti un milion de euro!!!

Aveti curaj sa va asumati un milion de euro penalizare pentru fie si o singura masura pe care o promiteti si nu o veti indeplini???

Haideti, domnilor candidati, un milion versus programele voastre eficiente de a scoate tara din criza. Aveti curaj sa faceti un contract cu Romania pe un milion de euro?

Va spun eu: nu aveti. Asa ca macar scutiti-ne de acest stereotip verbal al "asumarii responsabilitatii" pentru ca este la fel de periculos ca mitocania, coruptia si celelalte tare care scufunda aceasta tara.

Chirila in licee

2009-10-27T11:32:00.004+02:00

Ma bucur sa va pot anunta ca reiau incepand de joi proiectul pe care l-am demarat la inceputul verii: Chirila in licee.

Ma bucur ca pot sa merg si in cele cinsprezece licee care au mai ramas si sa vorbesc cui vrea sa asculte. Despre ce? Despre cum sa lupti ca sa faci ceea ce iti place in viata.

Proiectul a fost decalat cu vreo doua saptamani din cauza vremurilor mai grele pe care le strabatem, dar iata-ne din nou impreuna.

Si pentru ca am vrut ca din acest demers sa se desprinda ceva concret si sa nu ramanem doar cu vorbele mele, am finalizat si studiul psihologic bazat pe chestionarele completate de elevii celor cinci licee, astfel ca putem vorbi de o mica radiografie psiho-sociala in urma primei parti a campaniei.

Aveti mai jos comunicatul de presa precum si rezultatele studiului efectuat pe primele cinci licee.

P.S.1 Ne vedem joi in Kretzulescu! La 15:30 :)

P.S.2 Programul celorlalte 14 licee va fi publicat in curand aici pe blog desi, in mare, se va comunica direct liceelor participante.

Chirila In Licee

View more presentations from VamaVama.

Chirila se intoarce la scoala
Primul turneu de mentorship al unui lider de generatie continua

In aceasta toamna, Tudor Chirila va relua turneul pe care l-a intiat in luna mai in 5 dintre liceele din Bucuresti. Alaturi de elevi si profesori Tudor “incepe scoala” poposind in 15 alte licee. In cadrul proiectului “Chirila in licee” el le va vorbi elevilor despre cum pot descoperi ce vor sa faca in viata si, mai ales, despre alegerea carierei in cunostinta de cauza.

Aceasta deoarece rechizitele pentru viitor sunt mult mai greu de pregatit decat cele obisnuite. Ce calitati isi vor ascuti? In ce rucsac isi vor purta visele? Dupa ce rigla isi vor masura succesul? Cum vor face in asa fel incat pasta corectoare si guma de sters sa nu le fie necesare?

In cadrul turneului, Tudor isi propune sa-i ajute pe liceeni sa raspunda la toate aceste intrebari. Campania sta sub sloganul “Descopera ce-ti place. Acum!” accentuand ideea ca, inainte de orice, este important sa fii pasionat de ceea ce faci.

Iar pentru a da o finalitate tangibila intalnirilor, acestea sunt dublate de un studiu psihologic care urmareste sa identifice gradul de incredere al elevilor in ei insisi, modelele pe care le admira. Rezultatele studiului efectuat pe elevii primelor 5 licee au dezvaluit ca banii si statutul social au o insemnatate deosebita pentru tineri. Ei sunt in marea lor majoritate oportunisti, au obiective foarte indraznete, dar ar prefera sa sara pasii necesari atingerii lor.

Din acest punct de vedere, s-a dovedit utilitatea dezbaterilor care, desi nu le pot oferi tinerilor raspunsuri definitive, cu siguranta ii provoaca se reflecte mai mult asupra viitorului lor. Rezultatele complete ale studiului care includ comparatii intre liceele participante, dar si intre preadolescenti (14 – 16 ani) si adolescenti (17 – 19 ani) sunt disponibile pe blogul personal al lui Tudor Chirila.

”Chirila in licee” este un proiect despre exercitarea optiunii initiat de Tudor Chirila prin Fundatia artEST si Agentia de Vise, realizat cu sprijinul Primariei Municipiului Bucuresti si al Inspectoratului Scolar al Municipiului Bucuresti.

VAMA @ Pitesti, Piata Vasile Milea

2009-10-25T00:16:00.005+03:00

VAMA @ The Note, Timisoara

2009-10-24T05:15:00.005+03:00

Credite foto: Lucian Leucea