Sinopsis

Într-un loc în care inima voastră moare de frig

2009-06-15T23:22:00.004+03:00

Nu va fi o rană sângerândă mormântul tău fără mine,
babica mea, Ecaterina!
Dar cum voi fi putea fi eu
carte bună de citit fără tine ?
Cum voi cânta florilor
necunoscătoare de vânt alb ca o bătrână,
o bătrână ca tine de albă?

Fascinant este
că tu nu ştii nimic,
tu nu înţelegi nimic din ce spun eu,
tu înveţi un regret omenesc întreg
a drojdiei de plăcinte,
limba neamului meu sângeros,
limba mea, crud sfinţită.

Eu sunt deja singură odată cu nisipul acela blestemat
care nici măcar moarte nu se poate numi!
Cum să o primesc? Cu ce pâine să o frământ, babica mea?

Învaţă repede limba lumii
ca să pot deveni femeie în toată firea
şi să-mi spui că nu este rău să mori
că este Dumnezeul nostru, din izbuşcă,
inima mea, Ecaterina mea.

Cuvinte spuse Ecaterinei în izbuşca ei

2009-06-14T13:40:00.005+03:00

A se citit in tandem cu http://www.youtube.com/watch?v=F2j0Ee3kL84

O mână care a crescut dintr-un fir
de praf
a dărâmat un om.
O mână care a crescut dintr-un munte
a tăiat o coadă de furnică.
Pe ce notă muzicală a căzut coada ta, şopârlă?

Noi am mers prin valea aceasta
cu toate păsările pe vioară.
Şi ceea ce au cântat ele,
au înţeles doar cei mai blânzi dintre agricultori.
Dacă vom vorbi suav despre suflet,
dacă vom vorbi suav despre suflet
ne vom înţelege cu ceasul de la mână
şi Dumnezeu va închide ochii
pentru că timpul nostru este obrăznicie de copil.

Ecaterina, noi am putea face din stuf şi altceva decât soldat?
făină, de exemplu,
aşa cum din viaţă tu ai făcut o pâine caldă?
Am învăţat, de curând, că din inima mea
atât de asemănătoare ţie, pot face un banc sec
care nu poate fi uitat vreodată.

Pădurea Letea. 31.12.2008

2009-06-13T13:36:00.001+03:00

Câinii mei. Copite nepotcovite în fugile lui decembrie.
Părinţii mei au cântat despre vâsc.

O să-i găsesc mormântul după crucile proaspete.
Câinele alb adulmecă mâinile tatălui nostru pe numele ei.
Părinţii mei au adus în casă un vâsc.

E un dud imens în sus. E intuiţia celor rechemaţi, în sus.
În procesiunea vulpilor, cizmele rămân în urmă.
Părinţii mei au mâncat din vâsc.

Sunt urme pentru câinii care duc spre casă.
Mai sunt urme care duc spre casă. Merg cozile înainte.
Părinţii aşează pe pragul meu un vâsc.

Dumnezeu a îngheţat lângă plop
când cel mai mic dintre noi s-a îmbătat cu rachiu de vâsc.
Iarna tătarii au aruncat un ochi spre mare.

Poem despre ce este cu adevărat frumos

2009-06-10T16:29:00.002+03:00

Între a sta lângă tine ca un pom
cu frunze uscate şi a sta
lângă tine ca un cireş înflorit,
aleg să stau ca un pom
cu frunze uscate.

Sa-ţi explic
cât de mare este uscarea
lângă un cireş înflorit!

Vezi tu, Delta mea
merită o mare poezie
O mare uscare,
de care nu se atinge şi care sperie.
Ca o bătrână Brigitte, o bătrâneţe ameninţătoare.

Între a fi pescar şi a fi un peşte
răpitor, aleg
să fiu peşte răpitor.
Aleg să
fiu o ştiucă păcălită cu o lingură
de alamă.

De câte ori nu am auzit bucătarul
spunând:
„Doamne, ce splendoare!”,
înainte de a pune ştiuca în tigaie?!

Bunica mea Ecaterina
nu va privi cu ochi buni uscarea şi peştele.
Ecaterina
îmi va spune
„Dacă tot ai adus ştiuca în poezie , tăvăleşte-o în făină!”.

Nu ştiu cum se tratează
un peşte răpitor,
ştiu să strig
mai tare decât un fazan înjunghiat
„Dumnezeul, Apă!”

Permite-mi să plâng

2009-06-04T16:05:00.000+03:00

din volumul de poezii "Nuferii mor în cadă"

Un prozator mi-a spus „dă-ţi jos inelele de argint
Altfel nu o să poţi urca din nou la paralele”
N-am înţeles de ce ar trebui să dau jos
Ca să pot urca?
Cu ani în urmă trăiam intens pe calorifer
Cu mâinile încărcate de inele
Aşteptând să se trântească uşa liftului ca să ştiu
dacă eşti tu.
Nu-mi dădeam inelele jos, totuşi mă urcam pe pereţi
Ca o privire de muribund pe patul de spital.

Între lumânări icoanele se dau jos de pe cruce
Ca să poată urca la cer
În rest, carnea stă bine pe mine, inelele pe mâini,
Eu pe calorifer
Blestemând cu salivă pe pumni pilitura de fier
Din fiecare atriu şi ventricul.
Ani de zile m-am încălzit cu o inimă de calorifer.
Nu am coborât nici pentru apă, aveam totul în mine,
Făcusem răni adânci, dar mi-ai venit, dragă paliativ
Am coborât împreună în ceară, ne-am înălţat la cer
Concurându-l pe Tatăl Nostru.
Ne permitem, ne-am îndrăgostit, dar răstignită
Am fost eu pe un calorifer ruginit.

Milesianul doarme pe lijancă

2009-06-03T16:13:00.001+03:00

Milesianul stă pe lijanca
pe care a murit bunicul tău, Tutov.
Masează pielea copilului cu ulei de cătină,
iar cu degetul în albie îţi spune: „Ninucika, apa e totul”.

Tu ştii, apa e mâna dreaptă, apa e oracolul, apa e rugăciunea de seară
pe care o învăţăm de mici,
de mici ne învaţă preoţii cu odăjdiile ude.
Îmbrăţişând milesianul îi spui :
„Adu-mi biberonul cu lapte pentru copil
şi nu mai sta cu picioarele goale pe ciment!”

Ninucika, tu îi pui ciorapi de lână, cimentul e rece,
el te îmbracă în cămaşa de noapte,
îţi pune şalul pe umeri
şi nemurirea în picioare.

Privirea îţi cade pe cei doi sâni ai lui cu zmeură
din care mâncăm
până ne devin buzele cotoare de Biblie.

Cu ochi de flamingo te vede, tu, apă râzând, cu gât lung
Te vede, te vede, te vede şi te bea,
dar nu de tot, lasă un strop să i se scurgă printre buze,
în paharul pe care-l poartă pe umeri
mai lasă un strop.
Copilul nu mai plânge când simte miros de mamă.

Glosar

Lijancă - pat din chirpici tipic lipovenesc, comunicând cu pecica(sobă) şi plita, care se încălzeşte prin încălzirea plitei.

Salamandrele

2009-06-03T14:20:00.001+03:00

Acei oameni din peşteră cu jumătate de corp sub piatră,
ei au ales din frumuseţea reptilei
şerpuirea printre lucrurile sublime
şi din om apropierea de noapte şi zi.

Acei oameni care au pe spate
înfrăţirea dinafara timpului
şi prelungirea ecoului din prăbuşirea fiului risipitor,
a oricărui fiu risipitor.

Salamandrele deschid drumurile înaintea calului orb.
Acei oameni care au în sânge frigul nordului,
arată lumii împăcarea de care noi
suntem capabili doar sub cutremurarea unui ţipăt.

La bodega de pe chei(Odă Dâmboviţei)

2009-05-28T11:04:00.004+03:00

cadavre exquis

Cătălina Cadinoiu, Adrian Diniş

Segmentul cel mai fraged din idealul de actor al chelnerului, l-am dat celui mai visător dintre noi.

Aici Dunărea se varsă în Dâmboviţa, spune-i oricui de sânge albastru şi îţi va spune că eşti fiu de pescar.
L-am cunoscut pe tatăl pe care tu nu l-ai cunoscut, băiete,
şi nu poţi să nu-i ai la suflet pe oamenii ăştia.

La bodega de pe chei ne cresc dinţi de lapte şi zidarii sunt atât de buni să ne ridice gardurile cele mai înalte.
Involuntar rămânem cu dinţi de lapte
fericiţi că şerpii ne caută de sânii pe care nu-i vom avea niciodată.

Aici toţi ne-au cunoscut taţii şi am putea fii cu toţii fraţi.

Măcar de-ar ploua peste corpurile noastre goale ca brânzoaicele
goale nu pentru că ne-am iubi sau n-am avea zdrenţe
goale pentru că am fost comparaţi cu nişte sticle
care umplu degrabă mesele.

Epavele se întorc în Dâmboviţa pescăruşi
Epavele pe care le vedeţi în ape sunt corpul golit de suflet,
de aia îşi fac rechinii culcuş
Dar altfel pescăruşii care nu cer niciodată de mâncare
îşi prind singuri peştele şi îşi hrănesc odraslele cu carnea lor.

Colocviul Tinerilor Scriitorilor de la Alba Iulia

2009-05-28T00:10:00.003+03:00

http://poetica.rocultura.ro/?p=124

http://poetica.rocultura.ro/?p=125

Noul teaser al filmului cu 24 de poeti noi "poezie. puterea" va fi prezentat maine (JOI, 28 mai, de la 18.00) pe ecranul POETICILOR COTIDIANULUI pentru ultima data in CLUB A

moment din viaţa unui rodin

2009-05-25T14:25:00.009+03:00

Se lasă o noapte creată special pentru cei curaţi.
Partea mirifică din sticlă
este că noi nu ne întrebăm
cât suferă fiecare.
Ne alegem privirea
pe care să o punem în geam
să se ştie ce toamnă a fost uitată
să se zâmbească peste rima
de cânepă
care s-a deşirat.

Eu sunt pentru oamenii de la masă
aşa cum o sticlă,
este bere pură pentru kant.
Se lasă o dimineaţă peste corpurile noastre
înjumătăţite de ideea
unei speranţe travesti.
Doar ideea, pot spune,
doar speranţa, pot spune.

Se lasă dimineaţa lui brâncuşi peste pasărea ecumenică.
Unii se aşează lîngă poartă, sunt somaţi
să nu cugete la o deschidere
mai mare decât distanţa de la un suflet de om
la altul.

Am lovit cu aripa mudară peste acel fir de grâu.
Păsări negre, păsări hidoase scăpate de sub cuţit vulgar.
Păsări care trebuie să moară pentru binele păsărilor.

Lectura publica USR

2009-05-25T12:52:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=5WE6aRZ7OdY

Juan, acasă la Ivan

2009-05-25T12:05:00.002+03:00

Juan, eu îţi croiesc păpuşa bigotă
sau păpuşa progresistă
sau păpuşa piristroichistă
şi tu, daragoi, îi dai viaţă.
Când îi iei un spaniol vitalitatea
este ca şi cum i-ai lua unui cerşetor zdrenţele
şi grădinii zoologice, animalele.

Juan ponegreşte budismul,
Juan mi-a scuipat în faţă creştinătatea.
Juan iubeşte adevăraţii greci
aşa cum iubeşte stadiile pătlăgelei: mugur, floare,
barabulă mică verde, barabulă mare verde,
barabulă roşie mare,
putregai, mugur, floare

Pe bulevard cresc salariile,
sus se ridică păsările, sus
ciripitul ca aburul fierbinte din saună.
Daragoi Juan, zâmbeşte cu dardele barbare
pe care le îndrepţi spre coşul nostru de zarzavat
Daragoi Juan, fustele noastre
sunt tot atât de roşii
atât că ale voastre sunt mulate
pe rotunjimile şoldurilor
şi ale noastre sunt largi ca ugerele.

Evenimente literare

2009-02-12T02:02:00.004+02:00

-Miercuri, 25.febr.2009, Poeticile Cotidianului, recital de poezie Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu, Andreea Novac, Club A, ora 18.00
-Miercuri, 18 febr.2009, lectură de poezie Aida Hancer, Cenaclul Euridice, Bblioteca Sadoveanu
-Sâmbătă, 21. febr.2009, ora 15.45, emisiunea "Scriitori", Radio România Cultural, moderator Georgeta Drăghici, invitat Cătălina Cadinoiu
-www.srr.ro, Radio România Cultural, emisiunea Generaţia 2000, moderator Daniela Pitrop, invitat Cătălina Cadinoiu

Poeme

2009-02-05T22:20:00.003+02:00

Motto:

„Cărţile sunt lungi scrisori adresate prietenilor.”
Jean Paul

Duet cu o cruce mică

Lilca, dura, ucrainenilor nu le plac merele noastre.
Mama mea, Liuba are acum cincizeci de riduri
şi nu ştie să le spună nu
aşa cum ţiganii nu ştiu să spună “nu te iubesc”.
Limbajul ţigănesc nu are “nu te iubesc”.

Lilca, dura, bomboane albastre avem şi noi la bufet.
Pe malul ucrainenilor, sârma ghimpată creşte din penele de lişiţă
în timp ce eu renunţ ca o ancoră
să mai urmez vreo corabie.
În timp ce tu devii Liliana Constantinescu.

Astăzi dezertez ca soldaţii dopaţi cu LSD.
Dezertez într-un câmp de-o palmă.
Unde pirandele se vopsesc cu Gerocossen blond.

Lilca Ditcov, au bătut clopotele de utrenie.
Aruncă porumbul.
Viedmele vor închide poarta.
S-au încuiat preoţii în casa ta.

Glosar
Dura ! – Proasto !

Milesianul doarme pe lijancă

Milesianul stă pe lijanca pe care a murit bunicul tău, Tutov.
Masează pielea copilului cu ulei de cătină,
iar cu degetul în albie îţi spune „Ninucika, apa e totul”.

Tu ştii, apa e mâna dreaptă, apa e oracolul, apa e rugăciunea de seară
pe care o învăţăm de mici, de mici ne învaţă preoţii cu odăjdiile ude.
Îmbrăţişând milesianul îi spui : „Adu-mi biberonul cu lapte pentru copil şi nu mai sta cu picioarele goale pe ciment!”

Ninucika, tu îi pui ciorapi de lână, cimentul e rece, el te îmbracă
în cămaşa de noapte, îţi pune şalul pe umeri şi nemurirea în picioare.

Privirea îţi cade pe cei doi sâni ai lui cu zmeură
din care mâncăm până ne devin buzele cotoare de Biblie.

Cu ochi de flamingo te vede, tu, apă râzând, cu gât lung
Te vede te vede te vede şi te bea,
dar nu de tot, lasă un strop să i se scurgă printre buze
în paharul pe care-l poartă pe umeri
mai lasă un strop
copilul nu mai plânge când simte miros de mamă.

Glosar

Lijancă - pat din chirpici tipic lipovenesc, comunicând cu pecica(sobă) şi plita, care se încălzeşte prin încălzirea plitei.

Copiii vor fi crescuţi probabil de rude

Şi-a snopit din bătaie mama până ce aceasta şi-a dat ultima suflare.
Servitoarele râd. Curtezanele chiuie. Regina Mamă loveşte cu piciorul în scaun.
Arde, mamă, leagănul cu care ne apropiam de oameni!
Servitoarele râd.
Măgarul îşi mută crucea de pe spate şi o îngroapă în pământ.
Măgarii nu mai sunt sfinţi.

Sătenii sunt îngroziţi de bărbatul care şi-a ucis cei cinci copii.
Regina Mamă îşi doreşete o mamă. Primeşte o rochie din catifea roşie. Regina mamă mulţumeşte pentru mamă.

Femeia a vrut să se sinucidă, dar s-a răzgândit.
Servitoarele strâng farfuriile murdare. Botniţele miros a salivă învechită.

Frumoaso, cu pistruii copiilor tăi abandonaţi în ploaie!
Frumoaso, cu reginele care fug din palate
ca să chiuie la porţile scunde!
Frumoaso, cu mamele care-şi târâie sufletul
pe prispa copiilor patricizi!
Adoarme-mă cu acelaşi cântec de leagăn!

Despre sfânta

În herghelie era un mânz murdar când tu plângeai.
Nu ştiam dacă trebuie, mai întâi, să-i şterg lui nămolul din ochi sau ţie lacrimile.
Şi, până la urmă, ţi-am şters ţie ochii, el e mânz şi tu eşti mamă.

Eşti una dintre acele mame care-şi fac copiii să dea de pomană
după ce le-ai dat mâncare mestecată cu gura ta, cu saliva ta
ca să nu se înece mâncând pâine.

Eşti una dintre acele mame
care atunci când moare propria ta mamă, bunica mea
tu plângi şi strigi “Copilul meu! Copilul meu!”
De ce plângi mamă ? Copilul tău are ani, iar mama ta are lemnul de nuc ascuns in pod!
De ce plângi pentru mine, mamă, când mama ta moare ?

În neamul meu e lege scrisă
ca femeile să nu-şi plângă mamele atunci când plâng copiii.
În neamul nostru e lege în piele
ca femeile să plângă în nisip,
lacrimile să se absoarbă repede.

Câinii beţi de vâsc

Câinii mei. Copite nepotcovite în fugile lui decembrie.
Părinţii mei au cântat despre vâsc.

O să-i găsesc mormântul după crucile proaspete.
Câinele alb adulmecă mâinile tatălui nostru pe numele ei.
Părinţii mei au adus în casă un vâsc.

E un dud imens în sus. E intuiţia celor rechemaţi, în sus.
În procesiunea vulpilor, cizmele rămân în urmă.
Părinţii mei au mâncat din vâsc.

Sunt urme pentru câinii care duc spre casă.
Mai sunt urme care duc spre casă. Merg cozile înainte.
Părinţii aşează pe pragul meu un vâsc.

Dumnezeu a îngheţat lângă plop
când cel mai mic dintre noi s-a îmbătat cu rachiu de vâsc.
Iarna tătarii au aruncat un ochi spre mare.

Pădurea Letea. 31.12.2008

Valsul fără timbru

Mamă, sunt bine, valsul meu descrie un buzunar peticit,
pe şorţul ciroticei Palagheia.
Ah, în jurul ochilor tăi, valsul meu descrie un buzunar peticit.

M-am mutat din vechea mansardă, între pereţii unui clopot
şi, cu vecerniile strânse, îl voi face pe diet să meargă din nou.
Să-i spui aşa – a zis Katka: „Lazăre, aruncă-ţi cârjele,
o să valsăm în ritmul unui buzunar peticit!”

Pe canalul Cerneavca, apa se sfinţeşte singură,
într-un vals, pe marginile unui buzunar peticit.

Paclon lui Elmen, uitat de papură!
Paclon lui Tihon, cu nume de linişte!
Paclon ţie, mamă, cu ochi de animal rar!

Glosar
Paclon ! – Salutări !

Ţuică de salcâm

Tata doboară salcâmul. Îi spune o poveste moldovenească
să se desprindă scoarţa.
Judecata bună din care face tata ţuică.
Straşnică beţie de salcâm.

„Diet, vino să tăiem salcâmii pentru cocină şi ţuică!”
„Unde? La Doi Salcâmi”?
„La Doi Salcâmi”, preotul Serghei desenează cu cizma în pământ.
Femeile îi renasc la Doi Salcâmi copilul mort de dizenterie.

Femeile de la Doi Salcâmi nu miros a chizeac, nici a casă prăvălită.
Au fustele roşii şi sticlele destupate, dragele de la Doi Salcâmi.

La Doi Salcâmi preotul Serghei vinde bluza de lână
a bunicii mele Ecaterina, cadou de mamă.
Mandatariha o despleteşte. Îşi face ciorapi.
Seara îmi aduce cârjele lui Serghei.
Judecată de salcâm, întinde-mi-te pe frunte!

Timp nebun când copiii mâncau dude în cimitir!
Timp bătrân când fetele dansau murdare la Doi Salcâmi!
Timp sălbatic când se răsuceau femeile la horă
şi lumea nu-mi spunea nimic!
Furnicile mi se urcau pe zgârieturi,
oamenii se ţineau de mână la „Isaia dănţuieşte”.

Tinerii cinstesc bătrânii cu ţuică albă.
Judecata bună de salcâm
a oamenilor înscrişi în lista de Italia!

Glosar
Mandatariha-vânzătoarea

Să se audă Ulia ultimelor

Din butcă te-au culcat în living-room, Ulia.
Ţi-au pus cârjele pe umeri ca pe un soţ beat.
Te-au amăgit cu o Dunăre care te va înjura de mamă.
Să le spui oamenilor noştri că numele meu îşi caută sânul cu lapte.
Picioarele îşi caută mama.
Eu caut oul de lişiţă în care mama mea coace eternă eclere.

Ştiu, Ulia, tu vei muri pentru că pâinea nu va mai dospi pe lijancă.
Ulia tu vei muri, la Galaţi fără stuful
pe care dimineaţa ştiai că eu l-am visat.
Poezia mea este izvor de drept pentru pescarii
care plâng în faţa camerelor de filmat.
Poezia mea este un gard de lemn putrezit
într-un sânge care a refuzat cronicile.
Ulia, tu plângi acum la Galaţi
ca un pescar după lotcă
ca un pescar după fiu
ca un pescar după mamă
ca un pescar după întâia pereche de cizme de cauciuc.
Te-au smuls din gardul de stuf
cum m-au smuls pe mine din ghiolul nebun.

La Galaţi, ah, la Galaţi moare Ulia mea. Moare Stipan. Moare gardul de stuf.
De ce te-au rupt din baltă şi te-au vărsat în cadă?
De ce te-au tăiat din stuf şi te-au sădit în ficus?
Te-au culcat din cuhne în living room.
Ţi-au dat berda jos şi ţi-au pus căciula omului de zăpadă
ca să râdă paţanii
care nu ştiu cum te va plânge Ivan
Ivan-crivăţul, Ivan-pescarul, Ivan-gardul de stuf.
Ulia, să le spui, puică, să le spui babo, să le spui, copilo
că stuful nu a încetat să bată!

Glosar
berdă-şal de iarnă
butcă-casă mică
cuhne-cameră de mijloc
lijancă-pat din chirpici
paţan-copil între 6-10 ani

Caracuda

Anton, profesorul de matematică are palmele caracude,
spun uneori corigenţii.
Un soi de ură pe cale de dispariţie. Palme late,
de caracudă. O specie
de caras pe cale de dispariţie.

Diet Vasile a prins două coşuri de caracude.
Marea se lăuda cu moşul care prinde caracude.
Carne dulce. Burtă lată. Oase lungi.
Oasele tari de peşte mic au spart uşa bisericii.
Credincioşii au tras covoarele peste ei. L-au mimat pe Dumnezeu la somnul de după Înviere.

Am în farfurie o caracudă. Nu o voi striga pe nume. Nu striga la ceea ce e pe cale de dispariţie! Katka, tu mănânci o caracudă.
Oasele, înfăşoară-le într-o batistă ca pe un ombilic de nou-născut ca să-ţi aducă, mamă, noroc şi alţi peşti de apă dulce.

Nalba albă(Cuzma)

Judecaţi-mă, frumoşilor!
Am fost Cuzma, aveam harmoşcă şi raniţă cu peşte uscat.
Judecaţi-mă, curtenilor!
Am făcut feţe de masă din paraşute.
Ah, ce tânăr când blestemam ca un scaun de tortură!
M-am întors din război. Am vândut o lotcă de peşte
şi am cumpărat zon.
Aveam un copil alb şi o femeie cu tifos.
Am plâns pentru mama cheală a fiului meu.
Ah, ce tânăr când recitam Caterina!
Tata, Petrichei, fost partizan, umblă iarna în tălpile goale,
se închină când bea apă, când mănâncă, când iese din casă, când fată argamacii.

Judecaţi-mă, regeştilor !
Eram Cuzma, starover născut într-o aboră,
în găleata de muls vitele.
Ah, ah, ce tânăr şi urât ca şalupele gri ale ucrainenilor!
Un şlep încărcat cu haine pentru militari români
a fost bombardat şi azvârlit pe mal.
Femeile cu tifos purtau vestoane,
paţanii purtau mantale,
bătrânii purtau paştanichii
Femeile mâncau papură şi laptele se acrea în piept,
bătrânii plecau să moară în pădure.
Ne lăsau pe masă o felie de pâine din mei.
Ah, ce femei bune de iubit la liziera pădurii Letea!
Ah, ce bătrâni buni de îngenuncheat înainteal lor!
Ah, nisip steril ca femeia cheală cu tifos!

Nalba albă (Ecaterina)

Am sărutat icoanele ca să nu se întristeze bunica mea, Ecaterina.
Era mândră ca un general de brandenburgurile mantalei
să mă vadă în faţa sfinţilor.
A aşezat o masă între mine şi ei,
a umplut-o cu măceşe, crizanteme, cnâş, sosuri.
Era bine să stea o masă bogată între mine şi sfinţi.

Din viaţă i-a rămas doar dreptul
de-a fi ea prima
cea care sărută icoana la sfârşitul slujbei.
„Ecaterina, crezi că eşti singura care vrea să aibă crucea ei de sărutat?”
„Marusea, îţi dau crucea mea.
Cu Isus răstignit frumos pe ea
ca s-o văd pe bunica mea, Ecaterina, copilul meu Ecaterina cu ochii larg deschişi.”

Era îngrijorată că voi săruta picioarele lui Isus singură.
Mai am de sărutat o cruce de lemn,
apoi voi striga la umbra troiţei „bună ziua”.

Am fustă lungă, cu trei dungi, Ecaterina are cinci, mai am puţin până la cinci
şi, într-o duminică de iulie, am sărutat singură picioarele lui Isus.
Noaptea mistreţul mi-a lăsat un cap de lebădă în stuf.

Mă numesc Palagheia

Mă cheamă Palagheia, domnule jandarm.
Când îmi abandonam copiii, oamenii îmi spuneau
„Palahie, Palahie, te bate Dumnezeu!”

Femeie de pală. De hie.
Adevărat. Sărăcia m-a spălat pe cap
când mama era la muncile câmpului.
Lumină se făcea ades în casa noastră când mă frigeau tălpile
de atâtea praguri
pe care am cerut zer sau pâine uscată.

Femeie frumoasă a cristelniţei,
femeie rece a vadurilor,
femeia idioată a oamenilor
care mă scot în mijlocul drumului
să vadă cât pământ pot strânge în pumn,
câtă salivă se va usca în praf şi o vor mirosi câinii.

Mi se spune Polea.
Copiii din vecini mi-au auzit numele, şi-au botezat mascota, un porc de plastic, Polea.
Mi-au văzut vlăstarii, s-au jucat, au râs, i-au întrebat cum îi cheamă.
Şi-au cumpărat alţi porci de plastc
ca să-i boteze cu numele copiilor mei.
Toţi porcii de plastic poartă numele copiilor mei.
Astfel, i-am văzut cu pielea roz şi rât
pe Niculai, Nina, Lizica, Maria, Grigore, Andrei, Vasca
şi, în fruntea lor, marele porc, Polea.

Periodice din scara blocului

2008-03-22T17:10:00.003+02:00

La ora zece, cade ultima semilună
şi nu se aude, în surdină, decât promisiunea lui Mahomed
că toţi credincioşii vor primi în Rai o hurie.
La zece jumate sângele lumii se adună în rigole
ca să-l vadă o privire mai tristă ca a fetei afgane
în timp ce
ţigăncile cântă lângă containerele din Berceni.

La unsprezece fix se pregăteşte o nouă revoltă de Amritsar
încă nu zboară corbii, dar tot vor răpăi mitralierele,
apoi la capătul ţevilor vor veni şi Eriniile.

E un inevitabil gust de pelin în ceaiul de mentă
cana se sparge de zid ca o inimă
şi nu se aude decât nepotul vecinei târşâind sania pe scări.
La unsprezece şi douăzeci sună reminder-ul.
Îmi amintesc
că avem uşă nouă şi degete care au uitat cum se bate
cum se sună, cum se pun pe rană.

La miezul nopţii un copil moare înjunghiat
când Lakme se otrăveşte cu frunzele de datura.
Nu se aud decât bliţurile aparatelor de fotografiat
şi Gorunul mut ca o lebădă pregătind copiilor ucişi sicriul.
Îmi torn vin roşu pe câteva frânturi din Delibes.
Aş vrea să mă audă din ambulanţă,
la 19 ani meriţi să ţi se cânte din Delibes în timp ce mori.
La unu noaptea se tace din nou.

Nina din pahar

2008-03-16T19:29:00.000+02:00

Firesc ar fi, Nina, ca digul să-ţi aducă herghelii de cai sub unghiile negre
când tu îl strigi pe Maliuc.
Gemenii caută sub nuferi grădinile suspendate ale Semiramidei
şi se întorc acasă spunând
“Mamă, n-am găsit decât un cuib de bizam şi un plaur fără ouă de lebede, ca un hadâmb!”

Despre valuri se spun multe războaie
gemenii tăi detonează calendarele sub ape
şi doar bătrânii se grăbesc să strângă lunile
în care au aprins sfinţilor lumânări.
Gemenii tăi blonzi au uitat ziua în care balta a devenit a doua lor placentă.

Mi-e teribil de somn şi tu, Nina, mi te aşezi pe pleoape
cu şoldurile ca o lună, de 31 de zile, împlinită.
Uneori te ridici, mă trezesc şi le întind gemenilor tăi 50 mii
şi un pumn de porumb pentru malanca,
un pumn de porumb pentru străzile cu şanţuri de mentă.
Mă înţeleg în picioarele tale desculţe mai bine ca într-o autobiografie.
Mergi, Nina, mergi, umple-mi paharele şi străzile, umple-mă.

orice înmulţit cu zero

2008-02-22T13:44:00.004+02:00

Frânghia pe care merg se despică în patru
şi de-aş fi Vişnu aş zice că vor reintra toate în mine
şi de-aş fi canar aş avea câte o culoare pentru fiecare
şi de-aş fi ordonanţă aş avea câte un drum pentru fiecare.
Mereu mi-am zis că dacă nu ştii matematică îţi faci socotelile într-un aşternut gol
dacă nu ştii că orice înmulţit cu zero este egal cu zero.
Orice zi se înmulţeşte cu vidul
în care se balansează mexicani beţi în ponchouri peticite.
Mersul, mâinile, ochii mă trădează mai veninos decât Clitemnestra
şi nu am nici măcar o poartă pe care să ies ca să întorc spatele.

error report

2008-01-27T21:34:00.000+02:00

Mama, ştiu, mi-ai zis,
ochii mi s-au oprit din creştere exact sub frunte
Sub golurile în care cad intens, nesfârşit sau femeile gravide care mă privesc
De pe buturugi sub apus.
Caii pichetului încingeau crupa zăpezii
Vitele şi vidrele scăpau de imnuri.
Stuful înnegrit îmi pregătea pe tavă genele şi decepţiile
Iar eu cu capul plecat îmi mângâiam deja linia săbiilor.
Mama, ştiu, mi-ai zis, primul meu cuvânt s-a născut din „Apă”,
din sete s-a încropit ultimul galicanism..

Vedeam dunele de nisip prin pielea ta crispată
făcându-le cu mâna şi cu "vă cuceresc"
cele mai înalte vârfuri le miroseam capitulate
îmi amintesc toate astea stând acum la poale
scoţându-mi de sub unghii blestematul pietriş de macadam.
Mama, toate vârfurile le-am văzut şi cucerit din sângele tău
ieşind, mi s-au oprit ochii din creştere.
Şi ca să fiu iaz secat de tot, voi purta în curând ochelari de cal.

Biblioraft cu compostate

2007-12-04T14:20:00.000+02:00

Din geantă şi-a scos un carnet de un leu
şi, cu siguranţă, ornitologii nu boteazau păsări cu numele ei.
Mi-am propus s-o dizolv în mine ca pe-o fotografie
poate voi admite că trăiesc
poate înnebunesc şi îmi revin
poate o s-o iubesc şi o chem la un ceai din respect.

Dintr-o traistă mică a luat o fâşie de hârtie, a compostat-o şi i-a găsit perechea între bilete.
Nu mi-am permis s-o privesc, dar după miros şi-a dat seama că-mi pare rău.
Pentru ea, pentru mine.
Părea să nu fi mâncat dimineaţa lapte cu fulgi
şi mâinile îi erau de mamă.
Părea să se fi trezit de la cinci lăsând pe televizor 10 lei pentru un prânz
si buzele îi murmurau un psalm arctic.

Miroseam atât de tare a regret încât geamurile au întors capul
pentru femeile purtătoare de bibliorafturi cu compostate
pentru naftalina în care stă alaindelon-ul mamei.
Şi chiar de-aş scrie pe fiecare perete, cărămizile mucegaiesc părerile de rău.
Îi căutam pe jos lacrimile cu nesaţ ca pe-un pahar cu limonadă
dar era doar o femeie ce păstrează biletele compostate şi nu priveşte în ochi
decât atunci când primeşte o palmă peste faţă
pentru că a greşit pasul la braşoveanca.

Oublié

2007-11-30T13:26:00.000+02:00

Am uitat să-ţi spun.
A trecut o procesiune de evanghelişti
de când ne-am cunoscut.
Se adunau arhipelagurile sub felinar lăsau oceanele dezmembrate
când ne-am spus noapte bună şi fugi să prinzi autobuzul.
A trecut o procesiune de evanghelişti
de când mi-ai spus să nu scriu poezii viscerale
Deltei nu trebuie să-I strâng vintrele în palme ca s-o ţin minte.

Am uitat să-ţi spun.
Primul plic avea sub bd. Obregia urme de cafea din termos
şi un varf de munte.
Vârful - ştii tu - pe care mâncam miere cu nuci şi stafide
şi cu degete iubind, uite, aia e poteca pe care trebuie să mergem.

Am uitat să-ţi spun.
Umbrele au stat atât de des pe ziduri împreună
încât ar suferi mai rău decât noi dacă ne-am despărţi.
Atat am vrut sa-ti spun.

Indiferent de drum închis

2007-11-07T12:49:00.000+02:00

Indiferent dacă mâinile noastre prind rugină
gândindu-se doar să se atingă
în penultimul cântec spaniol pe care mi-l dedici
mă aştept în orice clipă
să redescopăr vechile civilazaţii maya
ai, spiritualmente vorbind, destule căni cu nămol să uzi ruine
să reînvie îndată şi omul şi planta.

Mă opresc zilnic înaintea unor gânduri supreme care mi se promit
şi abia când îmi oferi odată la două toamne un buchet de crizanteme
îmi amintesc că uitarea a fost prima inimă care a bătut pentru mine.

Cât de neghiob să fii
să crezi că poţi descrie zădărnicia
mai frumos decât statuia Venusei din Milo?

Indiferent dacă nu mai au prin ce să doară bazilicile tinere
clopotele se aud dincolo de ceea ce e prea viu să fie zid
asurzitor pentru emisferele ce-am devenit.

Iubito, ai căzut de la paralele

2007-09-22T10:20:00.000+03:00

Să mai privim o dată, te rog, dansatorii.
Azi noapte ai căzut de la paralele.
Erai, printre lei şi oameni, dansatoare la circ!
Doamne, cât de sus dansai!Nu te ajungeau nici ţipetele!

Nu înţeleg de ce am urcat atât de sus
să dansez
când la fel de frumos se poate dansa cu picioarele pe pământ!

Căderea ta nu se mai sfârşea!
Ologul cu bască nu mai mânca seminţe
aplauda, aplauda, aplauda.
Căderea ta, mai spectaculoasă decât dansul pe sârmă.
Eu am întins mâinile.
Publicul ţi-a făcut loc
aşteptând să cazi, probabil, în piruetă.
Ce puteau face mâinile mele cu ultimul tău dans?!

Nu înţeleg de ce am urcat atât de sus să dansez
Când la fel de frumos se poate dansa cu picioarele pe pământ!
Eu ca orice femeie cu frică de Dumnezeu
te-am visat părăsindu-mă pentru o blondă.

Bătrânul de la metrou vinde cactuşi în pahar de plastic

Ce-i cu tine, draga mea? În deşertul nostru a început ploaia.
Vom cumpara iedere! Odată cu ele să urci din nou la paralele!

Frunzele uscate îmi spun da

2007-08-25T12:09:00.000+03:00

Cerul fără colţi de lupi, cerul naparlind de luceferi îmi răspunde
în acea notă mai cruntă, mai solemnă, cea mai cruntă, cea mai solemnă
din imnul unei ţări de curând cotropite
o notă ca o bătălie în retragere, o bătălie pe care n-am instruit-o eu,
deşi topiţi sunt soldaţii mei de plumb, ai mei, nu ai altora.

un strop de bere vărsat pe lemn, în primul rând, ca o lacrimă, nu?
Apoi? Apoi ca o bocitoare răsfrântă peste un mormânt.
De ce mereu o bocitoare?
Trebuie să fie o bocitoare pentru fiecare pui de vrabie căzut din cuib.
Rezso Seress nu mai plânge, eu plâng fără artă, mimând cu depravare suavele Gioconde deci, cine?

Şi până la urmă asta sunt, eu sau o zi stupidă de iulie însetând dintr-o neatinsă halbă de bere
o zi în care s-au ridicat cândva spânzurătorile în aplauze şi crengi de măslini
să nu mă suni!
lasă radio-ul şi relicvele să cânte fals maiestuoasa Sarabandă
acum, când Handel e doar bocet din berea mea, când e scrumieră întoarsă, când e fumător stins,
fals ca valurile Dâmboviţei, fals de carte plagiată.

Lasă-mă aşa la masă, cu scrumiera răsturnată ca o găleata goală înaintea primei plimbări în doi
o frunză uscată îmi spune da,
din toate vocile posibile o frunză uscată, în scrumiera fumătorilor stinşi, îmi spune da.

Doi orbi din Subcetate

2007-07-18T12:04:00.001+03:00

Senia

Ea are trupul rotund ca un măr, bineînţeles,
ca un obraz, apoi ca o lună de 30 de zile, împlinită,
ca un cerc închis în nebunia unui acrobat, ca ochii tăi de cafea, ca o minciună.
Ea poate fi Senia sau poate fi lotus.
Totuşi astăzi este Senia. Atât.
De ce?
Taci. Senia. Atât.
Într-o zi poate fi toate zeităţile Olimpului, dar azi este Senia,
azi este cântec de valuri.
Cu mâini de prundiş caută robinetul de apă din gară.
Noi îl vedem blestemându-i aluziile,
e mâna ceasului în toate, e mâna unui timp pierdut chiar şi în robinetul de apă.
Dar ea îl caută.
şi nu ştie-
că e mâna unui timp pierdut în robinetul de apă
şi nu ştie-
că ea, Senia este cântec de stepă,
pe buze de femeie sterilă şi slabă.
Ea, Senia, rotundă la trup ca o lună tânără,
Senia, bătrâna oarbă.

El, gelos şi orb

El este slab, bineînţeles, ca o trestie,
ca o idee, ca un elev, ca un pensionar la modă, ca o femeie la modă.
Bătrâni şi orbi se ţin de braţ într-un altfel de dans al frunzelor de toamnă.
Orbii dansează în Subcetate ziua, pe la prânz.

Ei doi

“Ce faci?” el.
“Mă spăl pe picioare. Nu vezi că sunt murdară? Mă râde lumea.” ea, Senia mea.
“Parcă te măriţi!”
“Poate mă mărit. Ştii tu?”
“Cu cine?”
“Ştii tu?! Poate mă cere careva!”
“Te cere....” el, gelos şi orb.

Un copil de Subcetate plescăie din bici.
Îşi imaginează un cal negru, îşi imaginează o lume rea, îşi imaginează un fiu pe care nu-l iubeşte.

În seara de lac stătut se îndreptau spre un cer oarecare
un soare din cârpe roşii, doi orbi din Subcetate,
ea spălată cu apa de la robinet şi el slab ca o idee
“Unde mergem?”
“La o bere.” el, stăpân fericit al Seniei numai a lui, uitând de măritat cu altcineva, Senia mea.
Noi doi şi alţii
Mi-a venit să plâng, dar între timp, a venit şi trenul.
“Da, ştiu, a venit ceasul să fim simplii fericiţi”, i-am spus.

Tipografie de mituri

2007-06-06T15:47:00.000+03:00

Drumul întinde frânghia,
acrobaţii cad pe rând,
pe sârmă dorm salamandrele în gălbenuş de vrabie
pietrele merg mai încet,
seara scapă cumva printre degete,
pana la urmă pasăre diurnă rămân
oasele vorbesc la fel de tare.

O frunză, două, frunze, trei frunze, patru frunze, cinci frunze, şase frunze, şase frunze
Cum? Iar? Da. Pe sase ai scapat-o jos.

...şi în fericirea mea de copil cu gâştele
nu vreau să schimb absolut nimic
acum perfect egală cu şoseaua de câmp pe care doar vidrele nu aleargă.

Auzi, fă, tu când spălai rufele şi toată mocirla era la mine în balcon eu ziceam ceva?

şoseaua de câmp pe care doar vidrele nu aleargă cu picioarele la gâtul de kiwi al Doamnei Ambasador
norii fug spre dreapta, maşinile cu asfalt pe roţi aprind televizorul şi dansează pentru tine
şoseaua de câmp cu sălcii plângând marginile şi macii -sau sânge scurs de pe cuţite de undeva de sus,
perfect egală cu şoseaua de câmp, dorm salamndrele noapte-zi, glaben-negru, în gălbenuş de vrabie
Liftul înalţă Crişti, magdalenele nu plâng, dansează Flamengo în debaraua ticsită cu păianjeni renegându-şi crucea
Gutenberg îşi face pe malul Styxului bărci de întoarcere din hârtie. Degeaba.

Deschide geamul să nu intre ploaia!